Cum construiesc femeile viitorul?

„Vocatia mea, proiectele sociale“

Tincuta Baltag, directorul executiv al Fundatiei „Dinu Patriciu“

In Romania, filantropia nu e apreciata. A intalnit oameni care spuneau: „De ce tot aud de fundatia asta?! … Eu nu vreau sa stiu. Actele de caritate se fac pe tacute, nu se trambiteaza.“

Bunicii erau nascuti in Moldova si parintii erau foarte saraci. Dupa anii `70, un val de tineri atrasi de mirajul Capitalei a venit din toata tara in Bucuresti. Cu el, si parintii Tincutei. Au locuit la inceput intr-un camin de nefamilisti. Tata era tractorist si mama muncitoare la o fabrica de confectii. Abia dupa Revolutie, mama a inceput sa lucreze ca femeie de servici intr-o scoala. „Avand patru copii, cu siguranta nu le era deloc usor. Colegii strangeau hainute pentru mine, imi dadeau sandvisul lor pentru ca nu aveam ce sa mananc. Eram furioasa ca provin dintr-o astfel de familie.“ – imi povesteste, fara sa clipeasca, viitoarea mamica. Perioada liceului nu e una de care sa isi aminteasca cu placere. A studiat la „Ion Neculce“ in Bucuresti. Mergea zilnic o ora si jumatate dus, o ora si jumatate intors, cu autobuzul. Miza era accesul la o educatie de calitate. Era ambitioasa si voia o viata mai buna. Stia ca doar invatand putea sa o obtina. In plus, invatatul era singurul lucru pe care si-l permitea. Era iarasi copilul sarac al clasei, pe care nimeni nu-l baga in seama. Statea in banca ei si nu indraznea sa deranjeze. Daca s-ar fi putut, ar fi schimbat totul. Si-ar fi schimbat familia, liceul, colegii, profesorii, tot. Acum insa, uitandu-se inapoi, n-ar mai schimba nimic: „Daca as fi trait altfel, as fi fost altcineva. Poate ca n-as fi apreciat atat de mult ceea ce am.“

Directorul Fundatiei „Dinu Patriciu“ este astazi o femeie impacata cu sine, care te priveste in ochi. Detine un titlu de master de la „Bucharest School of Management“ si din 2007 se ocupa de strategia pe termen lung si de coordonarea programelor fundatiei. In 2009, in calitate de presedinta a consiliului director al Forumului Donatorilor din Romania, isi propunea misiunea de a promova si incuraja comportamentul filantropic si implicarea donatorilor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea. Chiar daca forumul s-a dizolvat intre timp, daca e vorba sa reprezinte si sa protejeze interesele finantatorilor din Romania,Tincuta Baltag e pregatita s-o ia oricand de la capat.

Fotogalerie Tincuta Baltag, Raluca van Staden si Hanna Derer

Sunt multe persoane care i-au influentat viata si au calauzit-o pe drum. In anii de liceu, mentor i-a fost profesoara de literatura universala din liceu, scriitoarea Doina Rusti. La indemnul ei, cat e ziua de lunga, isi petrecea verile citind la Biblioteca Nationala. Recunoscatoare ii este si lui Peter Walther, elvetianul care i-a acordat primul ei job. El a incurajat-o sa nu renunte la studii, sa descopere ce ii place. Cu ajutorul lui a predat lectii de engleza in orfelinate si s-a implicat in alte si alte proiecte educationale in Centrele de plasament.

A inteles atunci ca aceasta este vocatia ei. Dupa fundatia Pestalozzi, a lucrat o vreme la Atomic TV si apoi la Rompetrol, ca pana la urma sa se dedice in intregime cauzei sociale: „Am reintrat pe fagasul meu si astazi sunt exact acolo unde trebuie sa fiu.“

Momentul cel mai dificil prin care a trecut, de cand se afla la conducerea prestigioasei fundatii, a fost acela in care a fost nevoita sa isi dea in judecata un bursier. Era unul dintre beneficiarii celor 100 de burse acordate anual in cadrul programului „Orizonturi Deschise“, celor care vor sa studieze la cele mai bune universitati din strainatate. Bursierii au alternativa sa se intoarca in Romania sau sa plateasca contravaloarea bursei. „Programul se deruleaza de patru ani si mandria mea cea mai mare este ca cei mai multi se intorc.“ Respectivul bursier nu numai ca nu s-a intors, ba mai mult, a incercat sa-i fraudeze trimitandu-le o adeverinta falsa potrivit careia se angajase in Romania. L-au dat in judecata si, din fericire, n-a mai fost nevoie sa ajunga in instanta. Valoarea totala a burselor oferite anual prin programul „Orizonturi Deschise“ este de 1.500.000 de dolari. Din cei 100 de bursieri, 96 se intorc.

Cea mai dura lectie pe care a invatat-o Tincuta Baltag este ca „nu poti sa salvezi pe toata lumea“. In fiecare zi ii ajung pe birou zeci de solicitari de ajutor financiar pentru copii, pentru tineri bolnavi, aflati in stadiu terminal, si alte sute de solicitari de la scoli, de la profesori. E foarte dificil sa decizi pe cine finantezi si pe cine nu, compromis pe care Tincuta il face zilnic, intre oamenii pe care alege sa ii sprijine si oamenii carora le spune „Nu“. Chiar si asa, fundatia ofera lunar, pe durata intregului an scolar sau universitar, 5000 de burse pentru liceeni, 500 pentru studenti si 100 de burse lunare pentru studentii din Moldova care invata aici. Tincuta Baltag stie ca nu poti sa salvezi pe toata lumea, dar ca poti sa-ti propui sa salvezi macar cate un suflet, pe rand. Si daca reusesti, s-ar putea sa fie cel mai bun lucru pe care l-ai facut in viata.

Viseaza la o scoala deschisa comunitatii, in care parintii sa intre cel putin o data pe saptamana. In care aceiasi parinti sa fie implicati in workshopuri alaturi de copiii lor sau in care sa deprinda metode de parenting. Sau sa invete, pur si simplu, cum sa-i faca pe copii sa citeasca. Ar exista cluburi sportive, de sah sau de limbi straine in incinta scolii, pentru ca parintii sa nu alerge innebuniti dupa un after-school. Ar inlocui bancile cu mese rotunde. Profesorii ar fi bine selectionati, platiti si motivati. Evaluati chiar de catre propriii elevi, permanent. N-ar mai sta in fata, la catedra, ci s-ar plimba prin clasa, ca sa-i ghideze. N-ar mai spune: „Tu esti prost, stai jos, nota 4.“ Ar fi un fel de mentori. Apoi notele n-ar mai fi dezvaluite catre toata clasa. Profesorul ar spune doar atat: „Fata de data trecuta ai progresat.“ Notele ar fi, in acest caz, un mijloc de masurare a fiecaruia cu sine, cel de acum cateva zile. Si nu o forma de incurajare a competitiei intre copii. Astfel ca mama lui Ionut n-ar mai avea motiv sa vina la scoala si sa zica: „Fiul meu a luat 9 inseamna ca e un pic mai destept decat fiul tau.“ Cam asa ar fi scoala viitorului, in viziunea Tincutei Baltag – deschisa catre elev si catre nevoile lui reale.

Anul acesta, pe 7 aprilie, Fundatia „Dinu Patriciu“ va organiza o conferinta dedicata tinerilor care se intorc din strainatate, unde spera sa se vorbeasca mult despre cei ce, odata intorsi, au dezvoltat proiecte in Romania. „Simt nevoia sa pun si pe ei reflectorul. Nu numai pe cei plecati. Vreau sa imi raspunda la intrebari de genul: De ce v-ati intors si Cand ati venit, cu ce v-ati confruntat? Cat de usor si cat de greu v-a fost sa va adaptati?“

Intre 11 si 12 mai vor organiza o a doua conferinta, cu tema „Viitorul educatiei“, la care isi propun sa reuneasca 400 de profesori, jurnalisti, reprezentanti ai ONG-urilor, ai companiilor cu programe in educatie. Un cadru comun in care toti acesti oameni sa se descopere reciproc si proiectele la care lucreaza. Vor organiza seminarii, workshopuri cu invitati din Singapore sau din Finlanda. Va fi de fata un reprezentat al Fundatiei Bill & Melinda Gates si, probabil, comisarul european pentru educatie, Androulla Vassiliou.

Chiar daca o mai incaseaza de la viata cateodata, Tincuta Baltag se ridica de jos si o ia de la capat. Poate si pentru ca stie pentru ce lupta, ii e mai usor decat altora: „Cand stii ca poti sa schimbi in bine soarta unui copil, n-ai cum sa fii la pamant.“

„Un pas inainte pentru Romania“

Prof. Dr Raluca-Ioana van Staden

Pentru senzorul care determina cancerul in mai putin de sase minute, Raluca-Ioana van Staden a castigat, in cadrul Salonului International de Inventii de la Geneva din 2010, Trofeul de Aur al Organizatiei Mondiale pentru Proprietate Intelectuala, pentru cea mai buna femeie-inventator.

S-a nascut la Campulung Muscel unde a crescut, a urmat scoala generala si liceul. Mama era profesoara de limba romana, tatal – profesor de chimie la Colegiul National „Dinicu Golescu“. Asa a ajuns sa indrageasca aceasta meserie (si chimia) care nu este simpla, mai ales „daca vrei sa o faci cum trebuie“. „Tata a terminat facultatea la Cluj, intr-o scoala extraordinara de chimie, cu oameni unul si unul“, isi aminteste cercetatoarea. Aveau in casa o biblioteca serioasa, cu toate tratatele dupa care invatase tatal ei, profesorul Ion Stefan. Asa se face ca din liceu n-a mai avut vacante: invata la chimie, de dimineata pana seara si studia la pian. Si-a luat diploma de licenta in `92 si titlul de doctor in chimie in `97, in cadrul Facultatii de Chimie, din Universitatea Bucuresti. Lucrul care m-a surprins cel mai mult cand am cunoscut-o pe femeia aleasa inventatoarea anului 2010 este ca e absolventa de pian si pedagogie muzicala in `96 si ca are un master in domeniul compozitiei la Academia de Muzica din Bucuresti.

„Mama, Valeria Stefan, a fost cea care m-a urcat pe scena la patru-cinci ani. Recitam poezii in cadrul spectacolelor pe care le pregatea cu elevii de liceu.“ Raluca a studiat pianul de la sase ani, in paralel cu scoala generala. Mergea frecvent la concursuri de pian si la olimpiade de chimie, care se succedau la scurt timp. „Castigam premii si la o disciplina si la cealalta. Am convenit sa dau la chimie si sa ma pregatesc la muzica, fiind convinsa ca intr-o zi voi urma Conservatorul. Si ziua aceea a venit.“ Din anul I, semestrul doi de facultate, s-a pregatit cu Georgeta-Stefanescu Barnea, a dat admiterea, a reusit si a facut primul an de Conservator in paralel cu anul V de Chimie. Avantajul era ca lucrarea de diploma era aproape gata, anul V de chimie avea cursuri frumoase, mai „de suflet“ – cum le numeste ea – si mai usor de parcurs. „Practic, am realizat ce mi-am dorit: pian si compozitie – cu Dan Dediu.“

In perioada `92 – `97 a fost preparator si asistent la Facultatea de Chimie (Universitatea Bucuresti) la catedra de Chimie Analitica. La 29 de ani a plecat din tara cu o bursa postdoctorala la Universitatea din Pretoria, urmata de o alta bursa oferita de Fundatia Nationala de Cercetare din Africa de Sud. A trait acolo zece ani, intr-o atmosfera extraordinara. A avut „pus pe tava“ tot ce avea nevoie ca sa lucreze. Si a lucrat. Avea colegi din Austria, din Germania, din Cehia. Impreuna cu ei a descoperit ca in Africa umbra se formeaza de cealalta parte si ca stelele si cerul – de un albastru inconfundabil – aratau diferit. „In cadrul catedrei in care activam exista un mare respect pentru cei care muncesc. Am ramas impresionata sa vad ca tot ce era nou publicat aparea imediat afisat. Asa ca exista o concurenta tacita intre noi – cine are cele mai multe lucrari publicate, in reviste cat mai bune.“

Din acea perioada dateaza primele sale cercetari. A inceput cu niste substante famaceutice, treptat a trecut la analiza clinica. Cercetarea trebuia sa fie legata de necesitatile populatiei din Africa de Sud, sa aiba finalitate si sa-i ajute pe oameni. Exista un departament in care munca de cercetare era dedicata mai ales studiului SIDA, o boala care decima populatia. Dupa un an-doi a inceput sa o preocupe dezvoltarea unei metode de analiza a probelor biologice pentru depistarea precoce a cancerului, prin identificarea biomarkerilor specifici la concentratii foarte mici. Stia ca exista medicamente care pot vindeca, daca boala e depistata inaintea aparitiei tumorilor. Dupa cateva tentative, actuala metoda urma sa fie dezvoltata in cadrul unui nou grant pe care il propusese Fundatiei Nationale de Cercetare; grantul a fost acordat chiar inaintea intoarcerii in Romania. Asa se face ca nu in Africa de Sud a gasit solutia optima, ci in tara, la un an de la plecarea din Pretoria. Noutatea absoluta a inventiei sale consta in posibilitatea identificarii biomarkerilor pentru patru tipuri de cancer si dozarii lor in sange si saliva. Sotul sau, cercetatorul sud-african, profesorul Jacobus Frederick van Staden, alaturi de care a proiectat respectivul senzor, are o experienta vasta in analiza clinica si contributii in automatizarea procesului, specializarea sa fiind analiza in flux. „De la el am invatat la Pretoria sa fac analiza clinica. Aceasta s-a adaugat cunostintelor mele despre senzori. Impreuna am reusit sa facem pasul de la solutiile de masurare, la probele reale, biologice.“

Le mai lipseste doar o echipa de lucru, cu tineri pe care sa-i coordoneze, si pentru aceasta au nevoie de fonduri. Au inceput sa formeze o parte din echipa cu tineri doctoranzi de la Universitatea Politehnica Bucuresti, Universitatea Bucuresti, Universitatea din Targoviste. Unul dintre ei, student in anul II, are chiar o bursa acordata de Fundatia „Dinu Patriciu“. Ca sa-si poata intregi echipa, sotii van Staden urmeaza sa aplice la urmatoarele programe nationale de granturi care se vor deschide in curand, precum si la programele europene. In timp ce in toata lumea cercetatorii sunt secondati de cel putin zece tineri, in cele patru laboratoare ale Institutului de Electrochimie si Materie Condensata, Raluca van Staden lucreaza cu doi-trei oameni. Munceste uneori 12-14 ore la rand. „Stau cu ei tot timpul, nu pentru ca nu as avea incredere. Dar nu pot sa ma indepartez, imi doresc sa vad ce se obtine, care sunt rezultatele.“ O solutie ideala ar fi sa-si porneasca propriul start-up si sa se inconjoare de cercetatori tineri. Odata omologat, aparatul ar putea fi produs in serie. „Pentru noi si pentru tara ar fi o reala demonstratie, daca am reusi sa cream o microcompanie cu oameni tineri, care sa produca acest instrument.“ De altfel, promisiuni si sperante exista. Printr-o interventie in plenul Parlamentului European, Petru Luhan a promovat senzorul pentru detectarea cancerului, oferindu-si sprijinul pentru a gasi modalitatile prin care se poate valorifica inventia atat in Romania, cat si in celelalte state membre.

Raluca van Staden e optimista si spune ca pasul ar putea fi mic pana cand senzorul va ajunge sa fie folosit la scara larga in testele clinice. In 2011 isi propune sa lucreze la extinderea utilizarii metodei, si pentru alte tipuri de cancer. Dar la fel de bine, s-ar putea sa o vedeti pe scena, interpretand Brahms la patru maini, impreuna cu profesorul sau de pian, Remus Manoleanu.

„Trecutul pentru viitor“

Prof.dr arh. Hanna Derer, presedintele sectiunii „Evidenta Monumentelor Istorice“ a CNMI

Este unul dintre profesorii cu care invatamantul universitar romanesc se mandreste. A primit diploma de „profesor Bologna“ in urma voturilor acordate de studenti pe portalul www.profitari.ro. Hanna Derer este omul care vegheaza ca generatiile care vin sa nu cumva sa ramana fara trecut, si nici sa nu le astepte un viitor urat, construit din cuburi de beton.

Desi era un copil ca toti ceilalti, cartile au fost leitmotivul copilariei sale. A avut sansa extraordinara ca parintii sa se ingrijeasca de ea si de fratele sau, nu doar din punct de vedere material, ci si intelectual. Tatal, arhitectul urbanist Peter Derer, a fost interesat, de la inceputul carierei sale, de ceea ce inseamna „trecutul pentru prezent“ si ce ar trebui sa insemne „trecutul pentru viitor“. Mama, filologul, specialist in italienistica Doina Derer, a cultivat in familie interesul pentru cultura italiana. Amintirile i se leaga de felul in care, ambii parinti, oameni de cariera, secondati de cate una dintre bunici, isi organizau programul astfel incat cineva s-o duca si s-o ia totusi de la scoala. Desi la varsta de cinci-sase ani nu intelegea organizarea complexa dupa care functioneaza familia sa, nu-i scapase neobservat faptul ca parintii si bunicii aveau totdeauna ceva important de facut. Cand, intr-una din zile, a vazut o carte, purtand numele mamei sale, in vitrina unei librarii, a fost coplesita de un sentiment puternic de mandrie.

Odata cu sfarsitul anilor `70, privatiunile regimului comunist au inceput sa-si arate coltii si alaturi de fratele sau a simtit trecerea treptata de la un trai normal la unul anormal, din multe puncte de vedere: „Cand ai in casa un copil mic, nu-ti poate fi indiferent cat de frig e; si privatiunile materiale au fost insotite de o introvertire progresiva a intregii familii.“ La inceputul anilor `80 vizitele in casa Derer s-au rarit pana cand au disparut cu totul. Ajunsa la sfarsit de liceu, Hanna se intreba cu cine poate avea curaj sa vorbeasca si cu cine nu. De altfel, daca ar fi sa dea timpul inapoi si sa schimbe ceva din anii sai de formare, ar inlocui regimul comunist care i-a intunecat studentia. A intrat la facultate in `82. Situatia politica si economica se inrautatise si era cu atat mai trist cu cat, intrand intr-un grup nou, trebuia sa fii precaut cand vorbesti cu cineva. Ar recladi si momentele in care si-a dezamagit parintii sau pe unii profesori. Hanna Derer a terminat facultatea in `88 si unul dintre lucrurile pe care le-ar schimba ar fi faptul ca n-a reusit sa iasa sefa de promotie. La vremea respectiva parea destul de important.

Parintii au fost si au ramas modelele sale. Ei au stiut sa imbine pregatirea teoretica si simtul practic, o capacitate care i-a fost si ei transmisa. A avut si profesori importanti – cel putin doua doamne in mod evident preocupate de proiectele studentilor pe care ii indrumau, dincolo de programul orar. Genul de profesor care purta in poseta o bucatica de hartie, cu o idee pentru o lucrare de-a ta. Astazi Hanna Derer transmite aceeasi generozitate studentilor ei – prof. dr arh. Hanna Derer detine titlul de „profesor Bologna“, obtinut in urma voturilor primite de la studentii sai. „A fi arhitect nu inseamna sa stai exclusiv la planseta sau la calculator si sa visezi frumos. Trebuie sa te duci pe teren si sa-ti monitorizezi santierul.“ Sau, in cazul ei, monumentul istoric. Multiplele roluri, pe care trebuie sa le indeplineasca – de sotie si mama –, lasa femeilor- arhitect putin timp pentru performanta. Este una dintre profesiile care par a fi rezervate barbatilor. Ei administreaza birourile, ei negociaza cu beneficiarii, ei ies pe scena in lumina dura a reflectoarelor. Dar in spatele oricarui arhitect de succes sta, de regula, o sotie-arhitect.

Sectiunea „Evidenta Monumentelor Istorice“ pe care Hanna Derer o conduce in cadrul CNMI decide daca o cladire sau o portiune de oras are valoare culturala sau nu. De ce e atat de important? Fie ca e vorba de un tablou, fie de o cladire, o portiune de oras sau de sat – o componenta de patrimoniu cultural, odata distrusa, e irecuperabil pierduta. „Alegeti orice pictor doriti, din orice perioada. Un tablou de-al sau, odata distrus, nu mai are cum sa fie recuperat. Oricat de bune ar fi copiile facute dupa el, nu poarta mana maestrului.“ Comparatia ajuta la intelegerea valorii culturale pe care o inglobeaza casele.

„Cladirile contemporane n-au trecut testul timpului si nu pot fi cu certitudine viitoare valori; cele vechi sunt. De vreme ce atatea generatii le-au intretinut, le-au modernizat si le-au actualizat in spiritul epocii, noi de ce n-am face-o?! Aceasta proba a generatiilor face astazi sa nu-i contestam pe Michelangelo sau pe Brancusi.“

Un exemplu la indemana pentru a ilustra cat de dificil este sa stabilesti valoarea culturala a unui edificiu este inchisoarea de la Pitesti care, din punct de vedere arhitectonic este o nulitate. Prin identificarea cu „Experimentul Pitesti“, ea devine purtatoarea unei incarcaturi spirituale de neinlocuit. In ciuda lipsei evidente de valoare arhitecturala, Hanna Derer s-a luptat ca inchisoarea sa fie clasata ca monument istoric de interes national, cu valoare memoriala. Transformarea ei intr-un muzeu se doreste a fi un imbold pentru tinerii care vor sa cunoasca prin ce suferinte au trecut bunicii lor, a le intelege curajul si puterea de sacrificiu.

De catva timp, opinia publica are atentia indreptata asupra a ceea ce se intampla pe traseul viitoarei axe diametrale Nord-Sud, care ar trebui sa plece din Piata Victoriei, sa coboare pe Buzesti, Berzei, Parvan si sa treaca Dambovita. Pe acest traseu, Primaria Capitalei a inceput lucrari de demolare; dinspre Piata Victoriei pe partea dreapta a bulevardului Buzesti s-au pierdut deja trei monumente istorice. Acum sunt puse in discutie alte sase imobile, incepand cu Hala Matache. Sesizarile facute ar putea schimba decizia autoritatilor. O problema a fost faptul ca CNMI (Comisia Nationala a Monumentelor Istorice) n-a primit un proiect complex pentru aceasta axa. In planurile urbanistice care stau la baza acestui nou traseu din Bucuresti, Hala Matache nu e propusa spre demolare, ci spre retragere, astfel incat in dreptul ei, strada Berzei sa se lateasca. „Nu este simplu, nici neaparat benefic, spune arh. Hanna Derer. Si in anii `80, Biserica Schitul Maicilor, Biserica Mihai-voda au fost mutate si, astfel, salvate“, pierzand contextul istoric.

Hanna Derer a facut pentru diametrala Nord-Sud studiul de fundamentare referitor la patrimoniul cultural. Studiul a fost considerat complet si corect, de vreme ce a fost avizat favorabil, la propunerea CNMI. Punctul sau de vedere a fost: nu faceti asta! Ulterior insa au aparut cereri de excludere a unor case vechi din lista de monumente istorice, pentru ca stau in calea axei. „Cred ca influentele politice sunt mari, din moment ce se demoleaza inainte sa stim ce vom pune in loc. “ Ii e teama ca istoria se repeta si vom sta pe loc un numar de ani, cu un alt fel de Victoria Socialismului. E convinsa ca exista solutii alternative, sa se inchida macar inelul interior –Mihai Bravu, Stefan cel Mare, Iancu de Hunedoara – in partea de vest a orasului. Ca s-ar putea construi o centura, in adevaratul sens al cuvantului, sau sa se gandeasca trasee alternative.

Pentru Hanna Derer, orice monument istoric pierdut e o infrangere, dar in Romania putini oameni gandesc pe termen mediu si lung. Pana acum zece ani, Hanna Derer nu avea nici un ONG care sa i se alature. Doar de cativa ani activitatea acestora se coaguleaza si fac front comun. Sunt insa prea putini, din pacate, si prea putin ascultati.