De ce tolerăm corupția?
Deși corupția este sancționată în discursurile publice, o mare parte dintre români au votat și la alegerile locale din weekendul trecut cu oameni politici condamnați sau acuzați de corupție. „A furat, dar a și dat ceva” este expresia uzuală prin care alegătorii fac diferența dintre administratorii publici care merită sau nu încă un vot, crede Gabriel Liiceanu. Explicația este o "îngrozitoare lipsă de educație politică", cultivată în mod expres după 1948 și neremediată imediat după 1990. „Lipsa aceasta de cultură politică face astăzi ca majoritatea populației să nu înțeleagă miza politică a alegerilor”, a declarat filosoful în cadrul evenimentului organizat săptămâna trecută de Revista CARIERE, sub genericul „Dialoguri Necesare: Unde se oprește toleranța și începe intolerabilul?”, la care a luat parte alături de Andrei Pleșu.
Gabriel Liiceanu spune că problema corupției este adânc înrădăcinată. „Există două referințe istorice care ar putea să dea un răspuns la întrebarea «De ce tolerăm corupția?». Una este în perioada fanariotă. Dacă citiți jurnalele de la începutul secolului al XIX-lea, o să vedeți în ce măsură cele două țări românești funcționau pe structuri de relații de familie și de clienți. Funcționarea pe clientelă și pe aducerea în cercul puterii a rudelor era un lucru instalat. În comunism, pe urmă, s-a petrecut același lucru la nivel regional: pornind de la secretarii de partid din regiuni s-au construit relații. Vă dați seama cât de greu este într-un oraș în care toată lumea este fin, naș și așa mai departe ca unul dintre ei, care e procuror, să ridice pe cel cu care tocmai a mâncat sau a fost la botezul copilului? Această omenie de tip românesc împiedică funcționarea unor instituții și a unor legi. E foarte greu să construiești instituții pe un fond social de tipul acesta”, afirmă Gabriel Liiceanu.
Și Andrei Pleșu crede că explicațiile acestei toleranțe de tipul complicității sunt străvechi. „Noi dăm bacșișul. Știm că nu-i frumos, că nu e în regulă. Și noi și cel care îl primește. Dar toți tolerăm acest obicei, pentru că știm că altfel nu merge bine treaba. A deveni un fel de consens: «Domnule, asta este! Trăim prost, avem salarii proaste, când vrem ceva special, dăm un cadou, cadoul e primit discret și lucrurile funcționează». Ne-am obișnuit cu normalitatea acestui derapaj”. Scriitorul crede că există și o parte bună a acestui relativism autohton. „«Hai să nu ne patetizăm!», spune amicul meu Mircea Dinescu. E ceva în firea locului, un fel de laxism, un fel de relativism care poate ne-a făcut să supraviețuim în condiții imposibile, dar care a și stricat ceva în fibra noastră”.