Ion Marin: “Să faci carieră din profesia de dirijor nu e deloc dificil. Să exerciți profesia de dirijor la un nivel atât de înalt încât să fie o carieră, asta este foarte dificil!”

Deși sună oarecum pretențios, Ion Marin este o personalitate a scenei muzicale internaţionale, fiind unul dintre puţinii dirijori români care au atins celebritatea la nivel mondial, atât în aria simfonică, precum şi în cea a operei. De la Orchestra Filarmonicii de Stat din Rusia, la Deutsche Oper Berlin, Hamburgische Staatsoper, Dresden Semperoper, Opernhaus Zurich, Paris Bastille, La Fenice, Metropolitan Opera, Orchestra Națională Île de France, bagheta maestrului a coordonat ansambluri impresionante de muzicieni, promovând în același timp numele României pe fiecare scenă. În prezent, Ion Marin – fiul dirijorului și compozitorului Marin Constantin, fondatorul Corului Madrigal, colaborează pentru a doua oară cu celebrul Teatro alla Scala din Milano, unde pregătește premiera producției “Anna Bolena” de Gaetano Donizetti.

Colaborați din nou cu Teatrul Scala din Milano. Ce însemnătate are pentru cariera dumneavoastră, în acest moment? Și ce așteptări aveți de la premiera producției “Anna Bolena” de G. Donizetti?

Fiecare colaborare cu fiecare teatru sau orchestră din lume are însemnătatea incuantificabilă a momentului în care te pregătești să participi la ceea ce se numește tradiția unei instituții. În cazul Teatrului alla Scala, așteptările legate de producția operei “Anna Bolena” sunt legate de istoria acesteia, premiera având loc în 1830, după care a fost produsă pentru a doua oară în 1887 la Teatro alla Scala și pentru a treia oară în 1957, cu Maria Callas – așadar un ciclu foarte interesant legat de cifra 7 – și după 60 de ani, în 2017, capodoperabel canto-ului donizettian revine în repertoriul Teatrului Scala. Sunt deosebit de onorat ca reîntoarcerea “Annei Bolena” în repertoriul Teatrului alla Scala să îmi fie încredințată. Deocamdată nu am așteptări, lucrez cu foarte mare dăruire pentru premiera din 31 martie.

Spuneați la un moment dat – „Când am lucrat prima oară cu Pavarotti, n-am dormit două nopţi înainte“. De ce?

Extrapolând, pot să vă spun că acest “a nu dormi”, indiferent dacă este vorba de o noapte, două sau cinci înainte de a lucra cu cineva de talia lui Pavarotti, a lui Jessye Norman, a Marthei Argerich și așa mai departe este un simptom al emoției pe care o ai în fața sacrului. Cineva care ajunge să atingă această dimensiune mondială a activității muzicale, este, înainte de toate, așa cum se spune, un “monstru sacru”. Partea de monstru trebuie uitată, iar partea de sacru trebuie celebrată cu extrem de mare responsabilitate. Împarți ceva care vine de dinainte de tine și încerci să faci împreună cu un mare artist ceva care să rămână după tine. Ești doar un episod într-o istorie culturală.

Sunteți inițiatorul și președintele fondator al Cantus Mundi – proiect național de integrare socială a copiilor prin mijloacele educației musicale. Această “responsabilitate socială prin cor” credeți că va crea și creează, într-o oarecare măsură, o altă imagine României?

"Cantus Mundi este una dintre cele mai spectaculoase inițiative sociale din Europa ultimilor 25 de ani. Cântatul coral este folosit ca limbaj esențial în comunicarea dintre copii proveniți din structuri sociale complet diferite, cu realități sociale, fizice și de dezvoltare diverse. Pentru acești copii este o șansă enormă de a se pune în relație cu alți copii, dar mai ales de a-și descoperi propria identitate. Este un proiect la care țin enorm și pe care, începând de anul acesta, îl vom extinde și la nivel instrumental, sub denumirea de Simfonia Mundi. Cantus Mundi și Simfonia Mundi cred că sunt inițiativele cele mai inovative pe care o țară ca România le poate aplica în acest moment și sunt foarte mândru să fiu în mijlocul acestui fenomen.

Acest proiect include învățatul de limbi străine, învățatul numărătorii sau motivelor muzicale și cântecelor ce aparțin altor popoare…Pe scurt, este modul în care, prin muzică, reușești să creezi un canal de comunicare între copiii care vin din straturi sociale extrem de diferite, cu realități economice extrem de diferite și să le dai nu numai prilejul să se întâlnească, ci și să poată să comunice prin muzică. Este subiectul comun, este forma prin care ei pot să-și perceapă egalitatea fundamentală pe care nașterea pe această lume ar trebuie să o presupună. Restul, oportunitățile legate de educația normală, de familii, de situațiile economice, acestea îi dezbină pe copii. Și ceea ce încercăm noi să facem cu proiectul Cantus Mundi este ca această dezbinare să nu se întâmple niciodată și acești copii să se simtă binecuvântați cu o identitate, și în ochii lor și în ochii celorlalți.
Cred că Programul Național Cantus Mundi este ca o enormă gură de oxigen, de care imaginea României are nevoie. Mai ales că faza ulterioară a programului național se va adresa copiilor din emigrația românească – aici vorbim de câteva sute de mii de copii. Cantus Mundi este un model care sperăm că va fi exportat în Germania și Belgia, legat de copiii emigranților, o problemă cu care Europa se confruntă pregnant. Programul Cantus Mundi, așa cum l-am gândit inițial, oferă posibilitatea integrării, indiferent de origine sau de țara de unde vine un copil, ori de țara unde urmează să trăiască, stabilind acest prim contact cu ceilalți copii prin muzica și cântecele pe care învață să le cânte împreună.

Se poate face carieră din profesia de dirijor? Spuneați cândva că a avea o carieră internaţională e ca o luptă. Cât de dură este lupta?

Să faci carieră din profesia de dirijor nu e deloc dificil. Să exerciți profesia de dirijor la un nivel atât de înalt încât să fie o carieră, asta este foarte dificil, efervescența cu care reușești să ajungi să-ți faci profesia. Cariera este o consecință a calității pe care, de fapt, o atingi ca muzician. Sigur că a avea o carieră internațională este o luptă enorm de dură, pentru că într-o carieră internațională ești, de fapt, confruntat cu realități naționale. Calea către internaționalitatea care să-ți permită să faci lucrul acesta cu o oarecare ușurință este alcătuită din foarte multă diplomație. Pentru că “internațional” e cuvânt absolut gol de semnificație, e ceva pe care îl folosim ca să ne referim la ceva care trece de granițele unei țări. Dar în momentul în care apari pe o scenă, ești într-un context național. Și ca un context național să te accepte, trebuie ca această valoare internațională să fie dincolo de orice fel de dubiu.

Care ar putea fi cea mai valoroasă lecție pe care ați primit-o în viață?

Am să încep cu cea mai valoroasă lecție pe care am primit-o de la multe personalități, de la oameni legați de muzică, de la actori, de la regizori, de la oameni de cultură, de la filozofi și așa mai departe. Cea mai valoroasă lecție este că niciodată nu ai voie să te oprești din a învăța. A te opri din a învăța este ca și cum te-ai opri din a respira. Este o formă de a lăsa o parte din propria ta ființă să moară deliberat și să consideri că ai ajuns la punctul final. Este o formă de sinucidere inconștientă.
Lecția lui Herbert von Karajan seamănă mai mult cu un atelier din renașterea italiană: tocmai capacitatea de a asocia lucruri, capacitatea de a te autocontrola în momentul în care te pui în relație cu ceilalți, exigența maximă pe care o folosești cu propria persoană pentru a putea să fii generos cu ceilalți.

Cum… sună pentru dumneavoastră România? Cum se… vede România din afară?

România este o entitate pe care foarte mulți dintre noi o folosim, așa cum folosim Elveția, așa cum folosim Statele Unite ale Americii. Sunt forme la care ne referim, dar existența lor efectivă, dincolo de modalitatea de a le cita în mass media, realitatea efectivă este compusă din locuitorii unei țări. Putem să vorbim despre români și, dacă mă întrebați cum sună pentru mine românii sau cum se văd românii din Elveția, întrebarea își schimbă puțin sensul. România a ajuns să fie precum Zâna Zânelor, toți ne-o dorim, dar ne întrebăm dacă există doar în povești sau în romane de ficțiune. Această întrebare ar trebui să devină: cum se vede România din afara granițelor ei? Cred că ar trebui să devină un exercițiu de educație de politică internațională și de identitate națională în același timp pentru copii. E, poate, un lucru la care vom contribui cu Cantus Mundi și din acest punct de vedere.

De oriunde din lume, cel puțin din emisfera nordică, România se vede exact așa cum este. Problema este cum stârnești interesul ca cineva să se uite în direcția ei. Pentru că “a vedea” este o acțiune care nu presupune neapărat “a voi”. În momentul în care adaugi “a voi” lângă “a privi”, atunci ajungi la “a da atenție”, “a considera valabil”. Din păcate, 27 de ani în România nu au fost de ajuns pentru atingerea unei conștiințe la nivel politic și social că o țară are o identitate care este fundamental reprezentată de cultura ei, pentru că asta este ce știi despre o țară, dincolo de sărmăluțe și de obiceiuri țărănești superbe. Ideea nu este să prezentăm o Românie de duminică, arătoasă și fățoasă, în timp ce România celorlalte zile ale săptămânii se confruntă cu problemele cu care se confruntă. Aceasta e o formă de a ordona lucrurile greșit. Cum mi-aș dori eu să se vadă România din Elveția și din toate celelalte țări, acesta este un lucru la care nu pot decât să contribui. În momentul în care ajung într-un loc, România este reprezentată de ceea ce fac eu. Mi-aș dori ca mai mulți români să poată înțelege acest lucru și atunci, poate că România se va vedea așa cum ne dorim cu toții, să iasă din contextul de poveste și să devină o Zână a Zânelor mai concretă.

În luna februarie a fost marcată Ziua Madrigalului. Și, totodată, împlinirea a 92 de ani de la nașterea dirijorului și compozitorului Marin Constantin, fondatorul Corului Madrigal? Ce înseamnă și cât înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru?

Ziua Madrigalului mi se pare o inițiativă extraordinară pentru o formație muzicală care există de peste 50 de ani. Cred că ar fi bine să existe o zi a Filarmonicii, o zi a Operei, o zi a Teatrului Național, a tuturor instituțiilor culturale importante. E o formă de a marca bogăția pe care un neam o poate avea. Faptul că Ziua Madrigalului este celebrată pe 27 februarie, care este ziua de naștere a fondatorului Corului Madrigal, Marin Constantin, tatăl meu, face ca această inițiativă să fie cu atât mai semnificativă.

Cu o carieră ca a dumneavoastră, mai este timp pentru viață personală? Sau viața personală înseamnă sala de concert?

Am una dintre șansele unice de a face exact ceea ce mi-am dorit să fac, lucrul care mă pasionează și mă interesează cel mai mult. Ar fi o totală lipsă de smerenie din partea mea să mă plâng sau să încerc să evaluez câtă viață personală îmi rămâne și cât sunt în sala de concerte. 99,9% dintre oameni fac timp de 8 sau 9 ore pe zi, timp de 40 de ani, un lucru care nu le place, dar de care au nevoie. În contextul acesta, în care am șansa de a putea să îmi câștig existența făcând lucrul care îmi place cel mai mult pe lumea asta, nu are sens să mă mai gândesc dacă e vorba de viață profesională sau viață personală.

S-a născut pe 8 iulie 1960 la Bucureşti. A urmat studii de compoziţie, dirijat şi pian la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. În străinătate, a studiat la Mozarteum Salzburg şi la Accademia Chigiana din Siena. Între 1987 şi 1991 a fost asistentul prestigiosului dirijor Claudio Abbado la Opera de Stat din Viena. A apărut la pupitrul unor orchestre renumite ca: London Philharmonic Orchestra, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Israel Philharmonic Orchestra. A susţinut concerte în compania celor mai valoroşi artişti ai lumii: Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko. În prezent locuieşte în Elveţia.

PORTRET – Marin Constantin, fondatorul corului Madrigal

Compozitor și dirijor, Marin Constantin a pus bazele Corului Madrigal în 1963, fiind un specialist renumit în muzica renascentistă, cântul gregorian și baroc, precum și muzica tradițională şi contemporană românească. S-a dedicat muzicii, debutând ca dirijor de coruri studențești și de amatori precum Corul Universității și Corul Sindicatului din Învățământ din București (1949-1951). A fost asistent la Facultatea de Filosofie din București (1948-1952), iar din 1954 a fost șeful sectorului muzical în Casa Centrală a Creației Populare (1954-1955), director general, dirijor al Ansamblului UTC din România (1951-1974), director adjunct al Direcției Muzicii din Ministerul Culturii (1960-1965), apoi profesor la catedra de Dirijat de Cor la Conservator (din 1960). Între 1966-1969 a fost directorul general al Operei Române.

Maestrul Marin Constantin a fost membru al Uniunii Compozitorilor (din 1956), fiind autorul multor piese corale. A fost fondator al Corului Universității din București (1948), Capelei Corale “Gheorghe Cucu” (1958) și al Corului Național de Cameră Madrigal (1963).
Din 7 iulie 1963, când a avut loc primul concert, până la evenimentul de adio din 2010, a fost dirijorul Corului Madrigal al Conservatorului București, un ansamblu de excepție, care s-a făcut cunoscut prin numeroase turnee întreprinse de-a lungul anilor în toată lumea. A susținut peste 4000 de concerte în țară și în lume, în cadrul unor importante festivaluri: George Enescu (România), Bordeaux (Franța), Viena (Austria), Handel (Germania), UNICEF (Franța), Toamna Varșoviană (Polonia), Anul Marcian (Veneția, Italia), Primăvara la Praga (Cehia), Musica Antiqua Europae Orientalis (Polonia), Ohridsko Leto și Belef (Belgrad) etc.
Corul Național de Cameră „Madrigal-Marin Constantin” a susținut un concert extraordinar la finele lunii februarie 2017, pentru a marca Ziua Madrigalului. Concertul a fost consacrat împlinirii a 92 de ani de la nașterea regretatului dirijor și compozitor Marin Constantin, fondatorul Corului Madrigal. Invitatul special a fost dirijorul Ion Marin, fiul maestrului Marin Constantin și director de onoare al Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.