Lucrurile reale şi de lungă durată se fac cu profesionişti, nu cu oportunişti

Cum s-a produs apropierea ta de designul de obiect? Cum îţi vin ideile şi care sunt materialele care te inspiră?

Emil Ivănescu: Capacitatea arhitectului de a gândi designul de obiect ţine de o sensibilitate a modernităţii începutului de secol XX, atunci când spaţiul, lumea, obiectele care o populau și arhitectura răspundeau unei anumite estetici a invenţiei şi a viitorului. Noi suntem produsul acelei lumi, gândite şi propovăduite atunci. De aceea, fie că suntem de acord cu modernismul, fie că nu-l acceptăm ca stil estetic şi de viaţă, îi suntem toţi tributari în diferite feluri.

Apropierea mea de designul de obiect, ţine de înţelegerea şi absorbţia acestei estetici a modernităţii, care presupune o dimensiune foarte largă a omului şi a modului în care el trăieşte. A înţelege cum cineva utilizează obiectele, a-i înţelege pasiunile şi formele de existenţă presupune o înţelegere mai bună a felului cum el îşi doreşte să locuiască şi să vieţuiască într-un spaţiu, fiindcă totul ţine de dimensiunea lui existenţială. Lucrul acesta mă inspiră cel mai mult: dimensiunea existențială a fiecărui om cu care relaţionez. În esenţă, lucrurile pe care le fac sunt un fel de portrete realizate prin obiecte, imagini, gânduri şi spaţii.

Lăsând lirismul în urmă, într un anumit fel, arhitectura şi design-ul sunt un fel de psihanaliză: trebuie să înţelegi cele mai intime şi ascunse fenomene, să lucrezi cu ele asemeni materialelor fizice pentru a produce ceva într-adevăr valabil. În acest sens, ceea ce mă inspiră cel mai mult este ideea de context: cum să faci ceva nou plecând de la contextul său. Cum poţi să îmbunătăţeşti contextul prin acel ceva „nou” gândit de tine.

Există surse de inspiraţie pentru arhitecţi şi designeri în stilul arhitectural neoromânesc? Dar în etnografia românească?

Deşi trăim în perioada alterităţii, în care globalitatea a transformat felul de a fi tradiţional în cultură şi societatea românească ‒ a existat şi există constant acest raport direct cu tradiţia (ca şi în alte ţări sud-est europene). Fie că este acceptată, fie că este negată, tradiția reprezintă permanent un subiect de interes. Astăzi, la noi, într-adevăr e un filon nou în zona tânără a celor care realizează design-ul de obiect care încearcă diferite moduri de apropiere a tradiţiei rurale. În arhitectură, acest fenomen este mai puţin afişat direct, dar este prezent printr-o conştientizare mai atentă a contextului. Nu vreau să generalizez, dar dacă suntem atenţi la Pavilionul României de la ExpoMilano 2015, el prezintă acelaşi discurs identitar între tradiţie şi modernitate pe care România a adoptat-o mai ales în perioada interbelică. Într-un fel, suntem supuşi aceluiaşi risc: preluăm detalii, simboluri rural-arhaice (foarte frumoase de altfel şi cu multă substanţă), le punem pe un suport contemporan, şi gata, obiectul de design! Aici e riscul!

Cred că ar trebui să fim mai subtili: să observăm fenomenele şi nu obiectele luate separat şi decupate. După revoluţie, discursul identitar nu a dispărut, dar a fost transformat. În arhitectură, în anul 2000, la Expo Hanovra, România a avut o participare notabilă, printr-un pavilion abstract şi contemporan supranumit „Reticula Verde”. Constituia semnul unei identităţi noi, care nu mai făcea apel la metaforele arhiconsacrate ale tradiţiei rural-bizantine româneşti, pastișizate în anii `80.

Orientarea ta și a colegilor tăi de generație este mai degrabă către o arhitectură fără granițe, cosmopolită?

Cred că suntem într -o perioadă de căutări şi de acomodări. Situaţia economică actuală îţi impune un anumit cadru, în care arhitectul are un loc sensibil. Pot să îţi spun că îmi place luciditatea în arhitectură, o anume modalitate de a te adapta creativ unui dat. Dacă înţelegi bine un anumit context, poţi să faci lucruri cu adevărat interesante. Delirul prin arhitectură îşi are intensitatea, farmecul şi utilitatea lui experimentală. Dar dacă vrei să implementezi ceva, îţi trebuie cumva să lucrezi pe mai multe dimensiuni (inclusiv pe cea experimentală). De aceea, cred că o „arhitectură fără graniţe” îşi are în mod ironic graniţele ei. Cred că astăzi mulţi arhitecţi sunt conştienţi de acest fapt, astfel încât unii dintre ei, paradoxal, eşuează, iar alţii devin din ce în ce mai creativi şi mai actuali.

Care este proiectul la care ai lucrat cu cea mai mare dedicare, care te reprezintă și de care te simți cel mai legat?

Strict în zona de arhitectură, cred că am avut trei proiecte care m-au implicat foarte mult. Am să vorbesc despre primul, un pavilion gândit ca un centru comunitar și turistic într-o zonă universitară din Luxemburg. Am participat la un concurs internațional de arhitectură alături de o echipă de arhitecți belgieni. M-am implicat în acest proiect de la faza de concepție, concurs și până la realizarea lui. Soluția noastră, de la design și până la partea economică a fost cea mai bună, așa că am câștigat competiția. Eram foarte tânăr pe atunci, așa că mi-a dat un avânt mare acest concurs câștigat. Acum activez mult în zona arhitecturii rezidențiale. În 2014 am finalizat două vile de care sunt foarte mulțumit atât estetic, cât și funcțional, precum și de modul cum am colaborat cu beneficiarii lor. Nimic nu poate ieși bine în arhitectură dacă arhitectul și beneficiarul nu se înțeleg și nu se respectă. Cele două vile, aflate pe aceeași stradă, sunt reședințe contemporane, dar se înscriu atent în contextul lor. E destul de greu să realizezi acest lucru. Am lucrat destul de mult la ele și au ieșit foarte bine. În zona designului de obiect, proiectul care m-a implicat foarte mult a fost un parfum pe care l-am conceput împreună cu un specialist parfumier de la Cluj. Acest proiect îl iniţiasem de când eram student, dar nu l am putut finaliza.

Peste ani, o bună prietenă, Sorana Păcurar, m-a ajutat şi am reuşit să-l finalizez. Parfumul vrea să exprime ideea de materiale primare de construcţie: pământ umed şi lemn. Am creat un concept de design pe această temă şi am realizat integral parfumul. A avut succes, astfel încât anul acesta vom produce unul pentru piaţă.

În zona cultural-arhitecturală, cred că cele două competiţii cu pavilioanele României la Bienala de la Veneţia pe care le-am câştigat în 2012 și 2014, au fost un test de maturitate. După ce am câştigat împreună cu echipa mea, a trebuit să realizăm efectiv propunerile. Saltul acesta de la „arhitect” la „constructor”, apoi la „curator de evenimente” e dificil, fiindcă vezi situaţii şi detalii cu care altfel nu te întâlneşti. A trebuit să coordonez echipe mari de oameni şi asta în condiţii dificile. Cu toate acestea, produsul final a ieşit foarte bine şi la termenul stabilit, în ciuda problemelor din spate. Cred că aceasta este cel mai important lucru!

Ce ai învăţat din experienţa de curator al pavilionului românesc al Bienalei de la Veneţia?

Din experienţa curatorială la un astfel de eveniment înveți cum poţi să reprezinţi valori sau experienţe din ţara ta într-un mod inteligent şi elegant, astfel încât să atragă cât mai mult public şi, în scurt timp, să determini acest public să devină interesat de subiectul propus de tine. Succesul se măsoară în minutele pe care le petrece publicul în pavilionul tău: dacă stă peste 15 minute, în condiţiile în care sunt zeci de pavilioane de vizitat, evenimentul tău e o reuşită totală, dacă stă 5 minute e doar o reuşită notabilă, dacă trece pe lângă, ai participat degeaba la Bienală.

Bienala de Arhitectură de la Veneţia este cel mai important eveniment mondial de arhitectură, fiind implicate aici statele cele mai puternice din lume. Deşi de multe ori credem că suntem printre ultimii, România are un pavilion, alături de ţări precum SUA, Rusia, Japonia, Germania, China, ţările nordice. Trebuie să mulţumim lui Nicolae Iorga, care la începutul secolului al XX-lea a achiziţionat acest pavilion ‒ l-a plătit în petrol. De atunci, România a participat la Bienala de Artă, iar după anii 1990, la Bienala de Arhitectură de la Veneţia. Pentru participanți, Ministerul Culturii în parteneriat cu alte organisme organizează o competiţie naţională de proiecte. În anul 2012 am câştigat primul concurs, la Pavilionul din Giardini, iar în 2014, un alt concurs, la Galeria ICR din Veneţia. Competiţia este destul de strânsă, spre exemplu în 2012 a fost o participare de 70 de proiecte din ţară.

Aş vrea să menţionez ambele echipe cu care am desfăşurat aceste proiecte, fiindcă toţi membrii au contribuit la finalizarea cu bine a lor: Răzvan Moise, Carmen Tănase, Olivia Zahalca, Laura Iosub, Marius Danciu, Loredana Mihali, Ana Constantinescu, Paul Popescu, Ioana Calen, Matei Popescu, Irina Bogdan.

În 2012 am câştigat cu un proiect intermedia în care am creat o instalaţie electronică de făcut timbre. Timbrele sunt o formă de oficializare şi autentificare a unui fapt social, în cazul nostru, arhitectura. Întregul pavilion era o imensă instalaţie de făcut timbre de arhitectură, invitând publicul la un joc uneori simplu, alteori sofisticat, între normă şi canon, între constrângere şi eliberare, între memorie, cultură şi inovaţie. În 2014, am realizat instalaţia „Exploring Identity” prin care prezentam cercetarea asupra arhitecturii identitare româneşti. Cu această ocazie am realizat o premieră în cadrul participărilor româneşti: era prima oară când o expoziţie românească de arhitectură a fost prezentă în spaţiul public din centrul Veneţiei.

Care sunt temele mari cu care se confruntă un vicepreşedinte al OAR? Ce se poate schimba şi ce nu?

Relația arhitect şi administraţie, birocraţia foarte mare pentru obţinerea autorizaţiilor, lipsa competiţiilor de arhitectură pentru programele cu fonduri publice, problematica „preţului cel mai mic” drept criteriu al licitaţiilor în zona construcţiilor (principiu care stă la baza a aproximativ 70% din dezastrul fondului construit din România), nerespectarea spaţiului public, nerespectarea vecinătăţilor şi a contextului, nerespectarea şi denaturarea patrimoniului arhitectural tradiţional dar şi modern. La acestea se adaugă nerespectarea vegetaţiei şi a parcurilor, nerespectarea normelor de accesibilizare urbană, neimplicarea comunitară. Se pot îmbunătăţi?! Cu siguranţă! Problema e că profesiile liberale nu sunt foarte respectate la noi: oficial, pe hârtie, da, dar în real, pe teren, nu. Şi atunci trebuie să duci luptă de gherilă sau în alte cazuri să foloseşti diplomaţia. În Bucureşti, anumite aspecte legate de relaţia între arhitect, cetăţean şi administraţie sunt mai bune faţă de alte oraşe din România, în sensul că poţi lua mai uşor atitudine sau eşti mai informat. Alte aspecte sunt încă negative.

Arhitectura românească ţine cont de spaţiul urban? În ce măsură îl include şi îl respectă?

Din ce în ce mai mult începem să avem generaţii de arhitecţi responsabili cu spaţiul urban-public. În momentul în care oamenii şi administraţiile vor înţelege că un spaţiu urban public sănătos le aduce beneficii, nu doar cultural sau estetic, dar în primul rând economic şi social, vor accepta o astfel de arhitectură a urbanităţii. Dar victimele unei astfel de lipse există: sunt exemple de spaţii dedicate serviciilor şi comerţului care au intrat în faliment tocmai datorită lipsei unor astfel de calităţi. Un simplu spaţiu verde, o bancă, un arbust puse inteligent în faţa unui spaţiu sau înăuntrul lui, îl fac mai primitor faţă de un altul poate mai plin de produse. Cetăţeanul de astăzi numai este consumatorul anilor ‘90, lipsit de produse cu etichete viu colorate. A intervenit şi în această obsesie a consumului o anume cultură şi o anumită ierarhie a valorilor şi nu doar a preţului.

Deşi preţul este încă foarte important, consumatorul de azi are o anumită cultură a produsului oricare ar fi acesta. La fel şi cu birourile, cauţi spaţiu de închiriat acolo unde ştii că îţi poţi parca maşina, atât tu, cât şi clientul. Asta duce la multe transformări. Sunt spaţii de birouri impracticabile tocmai din această cauză. Şi atunci ce se întâmplă? Toţi parchează pe trotuare şi pe spaţii verzi. Fenomenul e relativ simplu. O arhitectură cu repere urbanistice e una a responsabilităţii şi a respectului pe care îl oferi cetăţeanului şi oraşului. Şi ei te vor respecta şi atunci vei face profit dublu. Norocul nostru e că nu mai suntem în anii ‘90 când se construia ca în junglă. Acum legile sunt mai puternice şi construcţiile sunt de calitate mai bună, iar necesităţile publice chiar şi cele comunitare încep să fie respectate.

A fost mult tapaj pe teme legate de axe, înălţimi, gabarite în Bucureşti. Din punctul tău de vedere, se pot construi imobile cu regim de înălţime mare în acelaşi areal cu clădiri istorice, cu regim jos de înăţime?

Dacă te plimbi în multe oraşe contemporane occidentale, o să vezi exemple anacronice. Majoritatea sunt din anii ‘70 sau ‘80. Astăzi acele zone sunt foarte criticate datorită problemelor urbane pe care le nasc. Cum poţi aduce un focar de flux urban major într-o zonă rezidenţială relativ calmă şi cu densitate mică?! Atfel de fenomene se întâmplă la noi. Siturile tradiţionale vechi au o anumită densitate; dacă acolo trânteşti un zgârie-nori, toată aria va fi destructurată. Dacă vrem inserţii noi în context vechi, trebuie ţinut cont de o anumită logică dată de regulamentele urbanistice (PUG-uri şi PUZ-uri), care, în mod tradiţional, fie lipsesc, fie sunt încălcate.

Nu vreau să aduc vorba de zona estetică. Vă dau un exemplu celebru: la Bruxelles, construcţia cartierului european a destructurat centrul vechi urban arhicunoscut. De când a fost dat în folosinţă, urbaniştii şi oficilitățile încearcă să reintegreze meteoritul european cu oraşul tradiţional flamand. Nu au reușit nici până acum. Eu cred că printr-o logică lucidă şi nefăcând apel la reţete gata predefinite, pot fi realizate inserţii moderne în centrele vechi, astfel încât să fie profitabile şi pentru beneficiar şi pentru oraş, şi în felul acesta avantajul beneficiarului va fi maximizat. Rămân mereu uimit cum fac unele ţări bani din turism prin simplul fapt că au construcţii frumoase, spectaculoase, în contexte urbane bine ţinute în mână. Nu ştiu de ce nu învăţăm şi noi această lecţie, fiindcă de construit, oricum construim!

Arhitectura poate influenţa viaţa socială în mod direct? În ce fel se pot apropia românii de arhitectură?

Românii se vor apropia de arhitectură numai când se vor cultiva într-adevăr. Ştii cum se spunea în perioada comunistă: carnetul este oglinda elevului?! Aşa şi arhitectura: este cea mai bună oglindă a societăţii! Am fost acum ceva vreme în Cernăuţi: nici în Bucureşti nu am văzut mai multe limuzine ca acolo, dar cei care le conduceau trăiau la bloc, ca în România anilor ‘90, iar oraşul, cu centrul său vechi şi plin de istorie era în paragină. Revenind, periferiile româneşti sunt încă dominate de locuinţe ‒vile lipsite de estetică, un melanj de apartament de bloc şi şopron, împânzite de toate culorile paletarului cromatic. Cu toate acestea, sunt generaţii de beneficiari şi antreprenori mai noi sau mai vechi care au învăţat din greşelile tecutului, care caută şi construiesc altceva. Arhitectura e o formă foarte particulară de cultură, o cultură a vieţii: o respecţi şi vei câştiga înzecit. O anulezi, şi vei pierde acolo şi atunci când te aştepţi mai puţin! Cred şi sper că România începe să înveţe că lucrurile reale şi de lungă durată se fac cu profesionişti şi nu cu oportunişti.

*Pe lângă activitatea sa legată strict de proiectare, arh. Emil Ivănescu e implicat şi în activităţi educaţionale, ca lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, culturale, în calitate de curator al Anualei de Arhitectură București şi în unele socio-profesionale, ca vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, Filiala Bucureşti.