Mariana Nicolesco: talent si daruire de exceptie pe altarul artei

Cum a inceput aceasta minunata poveste care este cariera dv. artistica?

Brasovul a fost primul leagan al formarii mele ca muzician. Inca din prima copilarie eram fascinata de lumea sunetelor care invada casa parinteasca prin acea cutie magica numita radio. La 6 ani, mama, care studiase vioara inainte de nasterea mea, m-a inscris la Scoala de Muzica, pe care am terminat-o la 18 ani cu Concertul pentru vioara de Max Bruch. Intre timp insa imi descoperisem adevarata vocatie, cantul. Ma asezam in fata oglinzii cand eram singura in casa si nu ma putea contraria nimeni, si cantam. Exercitiu pe care-l cred si azi excelent, caci permite constientizarea a ceea ce facem. Ati observat, de pilda, ca in toate salile de balet exista cel putin un perete acoperit de oglinzi, ceea ce i-a permis marelui fotograf Brassai, brasovean si el, asa cum numele sau il indica, si pe care l-am cunoscut la New York, sa surprinda imagini extraordinare la Opera din Paris in timpul repetitiilor “soriceilor”, adica a micilor balerini si balerine, ca si a celor mari. Fotografiile sale au devenit clasice.

Dar sa revenim la vioara…

Eram intr-un rand la Gstaad, in Elvetia, cu Yehudi Menuhin care repeta pentru concertul din aceeasi seara si lucrurile nu mergeau asa cum ar fi dorit. “Ce faci in asemenea cazuri?”, l-am intrebat. El mi-a raspuns cu multa gratie: “Devin din ce in ce mai mic in fata viorii, pana cand incetul cu incetul lucrurile se schimba in bine. I-am marturisit atunci ca pe cand studiam vioara, dupa orele de repetitii, eram epuizata si ca mai ales corzile mele vocale erau extrem de obosite. “Esti nascuta sa canti”, mi-a spus el atunci. “Iar corzile tale vocale, chiar daca nu emiteai nici un sunet, lucrau in permanenta. Corzile viorii nu sunt de altfel decat o prelungire a corzilor vocale”.

Fapt e ca noi, artistii lirici, suntem intr-o situatie speciala si unica. Instrumentul nostru, vocea, e invizibil. Si nu e format inaintea varstei de 17-18 ani. De aceea, mai mult decat in oricare alt domeniu al artei, in cant, maestrul are un rol esential. Eu am avut o sansa deosebita in aceasta privinta. Impinsa de prietena mea Laura Ungureanu, pianista care traieste azi in Germania, si care avea o incredere de nezdruncinat in vocea si in destinul meu, m-am adresat profesorului Margineanu, care a acceptat sa ma asculte. Nu voi uita niciodata expresia fetei lui cand a inteles calitatea si extinderea vocii mele, si tin sa-i aduc omagiu, pentru ca m-a indrumat sa cant in registrul de mezzosoprana, caci exercitiile in sfera acutelor si a supraacutelor se puteau dovedi riscante pentru o voce atat de tanara pe atunci. Am intrat astfel la Conservatorul din Cluj ca mezzosoprana, la clasa profesorului Mircea Breazu, de la care am avut multe de invatat despre mecanismele cantului, daca ma pot exprima astfel. Iar adevarata intalnire pe planul formarii si al devenirii mele a fost cu maestra mea de canto de la Conservatorul Santa Cecilia, la Roma, Jolanda Magnoni. Aceasta personalitate extraordinara se transferase in capitala Italiei de la Conservatorul din Milano, unde nelipsit din anturajul ei era un tanar pianist care avea sa devina un mare dirijor de opera, Riccardo Muti. Fapt e ca Jolanda Magnoni a inteles din prima secunda ca nu eram o mezzosoprana, in adevaratul inteles al cuvantului, desi aveam un considerabil fond de note grave, ci eram o soprana lirica, cu o voce importanta, bogata in toate registrele, care asa cum avea sa se dovedeasca, evolua spre repertoriul rezervat unor voci extrem de rare in zilele noastre, soprano drammatico d’agilita. Aceasta s-ar putea traduce in parte prin soprana dramatica de coloratura ori poate soprana de coloratura dramatica. Exemplele din trecut sunt ilustre, de la Giuditta Pasta la Maria Callas.

Daca nu ati fi castigat acea bursa care v-a deschis portile Conservatorului Santa Cecilia, ce drum va astepta?

Destinul e impenetrabil si nu putem sti ce ne rezerva. Sa ne gandim la Brancusi, de pilda. Daca n-ar fi plecat la Paris, in 1904, devenind ceea ce a devenit, se poate presupune ca la Bucuresti ar fi ramas ceea ce putea fi in contextul local de atunci si anume un epigon al lui Rodin. O spune el insusi atunci cand marturiseste ca in atelierul acestuia, in 1907, era profund nefericit, caci isi dadea seama ca de fapt nu se exprima pe el insusi. Lucra doar “mai repede si mai bine decat ceilalti”. Dar personalitatea lui nu era revelata.

Daca destinul nu mi-ar fi rezervat calea pe care am mers si pentru care nu-i voi fi Domnului niciodata indeajuns de recunoscatoare, nu stiu ce s-ar fi intamplat. Cert e ca pana la razboi, artistii lirici romani, calatorind in mare numar in Europa, cantand in teatre mici si mari, parcurgand continentul cu trupe straine, se formau la scoala traditiei italiene mai ales si, indiferent de nivelul lor, mai ridicat sau mai putin ridicat, aveau o legitimitate de netagaduit chiar prin aceasta experienta. Unii dintre ei au ajuns pe culmile gloriei. Nu mai putin de opt opere au fost compuse pentru Hariclea Darclee, unele fiind considerate si azi capodopere ale artei lirice, Tosca de Puccini de pilda. E omagiul suprem pe care un compozitor il poate aduce unui interpret si dovada cea mai sigura din partea teatrelor de opera a increderii in acel interpret, pe umerii caruia sta triumful unui spectacol sau caderea lui.

Anii de dupa razboi i-au rupt pe romani si pe artistii romani de contactul cu lumea, cu viata, cu traditiile, cu marea scoala a cantului, care fiind o arta sacra e in acelasi timp o arta populara, in sensul ca toata lumea o intelege, o iubeste, si ca, in principiu toata lumea poate canta. As aminti aici ca un senator a comunicat recent in plina sesiune a Parlamentului italian rezultatul unei anchete asupra preocuparilor, asupra conversatiilor concetatenilor sai, in viata de zi cu zi. S-ar putea sa va surprinda, dar prima dintre acestea este opera. Urmeaza Ferrari. Si doar apoi fotbalul!

De aceasta imensa sursa de inspiratie, de aceasta scoala de maiestrie am fost rupti in comunism. In locul purtatorilor firesti ai acelor traditii care au facut din noi o tara ce a contribuit la gloria artei lirice, ne-am trezit in ansamblu cu o ierarhie de “cadre” didactice promovate de partid. Dezastrul s-a resimtit in timp. Rezultatul acelor ani in care Romania a fost rupta de lume, l-am constatat chiar din momentul in care m-am intors aici, dupa peste doua decenii, in 1991, cand am cantat pentru prima oara in tara natala, la Ateneul Roman, si cand au venit spre mine foarte multi tineri artisti dornici de indrumare, de formare, de afirmare. Apelul lor m-a determinat sa caut sa refac puntile cu lumea, sa readuc aici marile traditii ale artei cantului.

Cum ati decis sa ramaneti in strainatate?

Eram inca pe bancile Conservatorului Santa Cecilia cand castigam Concursul Verdi la Busseto, locul nasterii marelui compozitor, unde a trebuit sa dovedesc si sa dau in scris ca nu cantasem niciodata pana atunci pe scenele lirice, ceea ce nimeni nu vroia sa creada. Numai asa mi-am putut lua premiul. Dar mai ales castigasem Concursul International de Canto Voci Rossiniane organizat de RAI la Milano, cel mai important concurs de canto din lume la acea data. Marele dirijor american Thomas Schippers, care nu se uita niciodata la televizor, dupa cum avea sa-mi spuna el insusi mai tarziu, a urmarit transmisia in direct a Concertului de Gala al Laureatilor acelui mare concurs si m-a invitat sa debutez sub bagheta sa in Statele Unite, cu La Boheme, si apoi la Florenta in La Traviata. Am cerut consulatului roman de la Roma o prelungire de viza de trei luni, care mi-a fost refuzata. Nu aveam alta alegere decat aceea deja trasata de destinul meu artistic. In tara, m-au condamnat in lipsa la cinci ani inchisoare.

Unde ati trait in strainatate in aceasta lunga perioada?

La Roma, Milano, Paris, M”unchen, New York si Monte Carlo mai ales. Dar am strabatut lumea in lung si in lat, cantand de la Teatrul alla Scala din Milano la Bunka Kaikan din Tokio, de la Salzburg la Rio de Janeiro, de la Pretoria la Toronto, de la Hamburg la Seattle ori la Metropolitan Opera din New York. Viata de nomad. Si mi-am gasit mereu timp pentru a vizita locurile istorice, muzeele, templele, pe oriunde am calatorit, fie pentru a canta, fie nu, de la Borobudur in Indonezia la Ushmal in Mexic, sau la Jaipur ori Agra in India. Rareori, ca in nordul Braziliei sau in sudul Venezuelei, la Hawai sau Bali n-am facut decat sa contemplez splendoarea naturii. Si am considerat intotdeauna lumea, lumea intreaga, drept casa mea, nu doar locuintele din orasele pe care le-am amintit. Care considerati ca este momentul consacrarii dumneavoastra? Niciodata n-am stiut sa raspund la aceasta intrebare. Intr-un anume sens: castigarea Concursului Rossini, apoi La Traviata de Verdi la New York, Beatrice di Trenda de Bellini la Teatrul La Fenice din Venetia si din nou La Traviata, la Florenta. Daca ma intrebati insa unde m-am simtit cea mai fericita, unde am avut sentimentul celor mai mari impliniri, nu am nici o ezitare sa afirm ca la Teatrul alla Scala din Milano, templul cantului, ultimul bastion al Renasterii in lumea de azi, ori in lumea de pana acum cativa ani, caci Scala e inchisa pentru lucrari majore. Scala a ramas peste timp acel loc magic al performantei supreme, al competentei si exigentei, al dragostei fara limite pentru voce si pentru teatrul liric a unui public cum nu se poate mai divers, care se regasea in aceeasi pasiune si cu aceleasi criterii de apreciere care faceau gloria unui artist sau puneau capat unei cariere: oameni simpli, burghezia milaneza, aristocratia, toti erau unul si acelasi suflet in momentele de adevar ale scenei lirice. Iar in pauze, in barurile si restaurantele din cartier se comenta cu pasiune ceea ce se intamplase in teatru in actul precedent, scena de scena, arie cu arie. Un astfel de fenomen nu l-am intalnit nicaieri in lume in afara de Milano, nici macar in alte orase ale Italiei. Iata de ce e un adevarat miracol ca mi-a fost dat mie sa cant pe marea scena cele mai multe premiere absolute din istoria Teatrului alla Scala, statistica ce m-a uimit si despre care am aflat in octombrie trecut, culmea, cu numai doua zile inainte de sosirea la Bucuresti a Presedintelui Italiei.

Cui ii datorati cel mai mult pentru cariera dumneavoastra artistica?

Fara nici un fel de dubiu maestrei mele de canto de la Roma, Jolanda Magnoni, marelui si unicului maestru al vocii Rodolfo Celletti la Milano si lui Elizabeth Schwarzkopf pentru unele traditii mozartiene. Asta, daca ne referim la formarea, la pregatirea mea. Daca ne referim la cariera in sensul de insiruirea de manifestari la care mi-a fost dat sa particip, as spune ca e vorba in cazul meu de o cariera atipica, comandata de marele evantai stilistic si vocal in care am evoluat dintotdeauna, in repertorii si in roluri pe care de obicei nu le puteau aborda alte soprane. Cariera mea nu a fost facuta de agenti si de publicitate, ci de nevoia teatrelor de a avea certitudinea succesului. Sunt fericita ca acesta a fost cel mai adesea tocmai cazul Teatrului alla Scala.

Aici trebuie spus ca nu exista nimic mai forte decat un artist liric de superperformanta si nimic mai fragil decat acesta. Faptul ca am avut langa mine o personalitate de anvergura lui Radu Varia, o mare competenta nu doar pe taramul picturii si al sculpturii, in care se bucura deja de o mare notorietate in America atunci cand l-am cunoscut, desi nu publicase inca volumul sau Brancusi, considerat azi o opera clasica, ci si un mare cunoscator instinctiv al calitatii vocilor si a cantului, a fost intotdeauna de suprema importanta, un scut si un paratrasnet, un complice in aprecierile de ordin artistic, cu o imensa experienta, prieten apropiat al multor mari intelectuali si artisti ai secolului, printre care Salvador Dali. Participase de altfel alaturi de acesta la crearea Muzeului Dali de la Figueras, cel mai vizitat muzeu din Spania dupa Muzeul Prado din Madrid.

Ce inseamna de fapt excelenta pe care ati atins-o in domeniul liric?

Inseamna un capital natural, vocal in primul rand, o adevarata natura scenica, prezenta, magnetism, capacitatea de a spune ceva sufletului si inteligentei celuilalt (…) Pregatirea spectacolelor presupune un mare numar de colaboratori…

In secolul al XIX-lea, Divele aveau suita lor, apareau pe scena cu propriile rochii si cu propriile bijuterii, in timp ce decorul era adesea conventional. In secolul al XX-lea, si mai ales in a doua jumatate a acestuia, caracterul unitar in planul istoric si stilistic al scenei si al costumelor a eliminat aceasta practica. Visconti, de pilda, sub vraja caruia am debutat la Teatro dell’Opera la Roma, in ultimul spectacol pe care l-a regizat, de altfel, il avea langa el pe Umberto Tirelli, creatorul costumelor din marile sale realizari cinematografice. Teatrele de opera dispun azi de cameriere specializate, de artisti ai machiajului, de tot ce concureaza la realizarea unui spectacol. Nu mai putin de 80 de masinisti, spre exemplu, au participat la Scala la montarea si demontarea decorului baroc al operei Fetonte de Jommelli. Inchipuiti-va ca ei au intrat in greva din motive salariale, in ultimul sfert de ora al repetitiei generale. Numai de dragul meu, care cantam aria finala a reginei Climene pe un esafodaj situat la cativa metri deasupra scenei, au renuntat la acest protest, si premiera a fost un triumf, aclamat intre altii de Regina Beatrix a Olandei. De unde si titlurile din jurnalele televiziunii italiene: Doua regine la Teatrul alla Scala.

De ce ati decis sa reveniti in tara dupa 1989?

Vocea, cariera artistica mi-au oferit cu mult mai mult decat as fi sperat si decat mi-as fi putut imagina. Dupa primele mele recitaluri in Romania, in 1991, am simtit ca energia si competenta mea erau solicitate atat de intens de noile vocatii aparute aici, inca am inteles ca masura succesului era pentru mine din acel moment data nu de triumfurile personale, ci de ceea ce puteam face pentru altii.

Cariera muzicala exceptionala presupune si sacrificii. In cazul dv., care au fost acestea?

Poate parea ciudat, dar exista artisti lirici pentru care scena e un domeniu al fricii de a gresi si care din acest motiv sunt nefericiti. E la mijloc un factor psihologic, un factor tehnic? Cunosc un tenor dramatic italian care l-a inlocuit cu o imensa stralucire pe Mario del Monaco in Otello de Verdi la repetitia generala. Premiera, care-i putea deschide portile unei mari cariere, a fost un dezastru. De ce? Nu factorul tehnic s-a dovedit determinant in acel caz, pentru ca tenorul la care ma refer cantase foarte bine cu numai doua zile inainte, ci factorul psihologic. Certitudinile tehnice si psihice pe care caut sa le transmit tinerilor artisti romani ii apara in principiu de asemenea pericole. Eu una am fost intotdeauna fericita sa cant, pentru ca am avut certitudini, si datorez acest lucru celor care mi-au dat motive temeinice sa nu ma indoiesc de ceea ce fac, sa merg inainte cu siguranta (…)

Soprana Mariana Nicolesco

• a debutat la Teatrul alla Scala din Milano, in premiera mondiala a operei La Vera Storia de Luciano Berio, aparand apoi in numeroase noi puneri in scena, recitaluri si concerte, ca si la Metropolitan Opera din New York, la M”unchen, Viena, Paris, Hamburg, Roma, Chicago, Barcelona, Dresda, Tokyo, la Festivalul de la Salzburg si la Rossini Opera Festival de la Pesaro, la Rio de Janeiro, Pretoria, Caracas, Toronto, San Francisco.
• straluceste in spectacole semnate de Giorgio Strehler, Patrice Chereau, Luca Ronconi, Jean-Pierre Ponnelle, Pier Luigi Pizzi, Jonathan Miller, sub bagheta lui Carlo Maria Giulini, Wolfgang Sawallisch. Riccardo Muti, Seiji Ozawa, Lorin Maazel, Peter Maag, Filippo Patane, Alberto Zedda, Colin Davis, si cucereste publicul marilor sali de concert, Carnegie Hall din New York, Royal Festival Hall la Londra, Accademia Santa Cecilia de la Roma, Concertgebouw din Amsterdam, Musikverein la Viena, Marea Sala a Conservatorului din Moscova.
• a captivat publicul de pretutindeni, de la prima sa aparitie in rolul Violettei din La Traviata dirijata de Thomas Schippers si pusa in scena de Gian Carlo Menotti la Florenta. Avea sa interpreteze acest rol de peste doua sute de ori.
• Creeaza la New York si la Bucuresti Fundatiile Internationale Ateneul Roman.
• La invitatia Papei loan Paul al ll-lea, Mariana Nicolesco a cantat in primul Concert de Craciun de la Vatican, transmis in Mondovisione, vechile colinde romanesti ascultate de un miliard de oameni.
• In ianuarie 1997, Mariana Nicolesco a interpretat in premiera mondiala, sub bagheta lui Lorin Maazel, Seven Gates of Jerusalem, capodopera lui Krzysztof Penderecki dedicata celor 3000 de ani ai Orasului Sfant, partea sopranei fiind compusa pentru vocea sa.
• Mariana Nicolesco a terminat Scoala de Muzica din Brasov cu Concertul pentru vioara de Bruch, s-a inscris la Conservatorul din Cluj si a dobandit prin concurs o bursa de studii la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, unde studiaza canto cu Jolanda Magnoni, lucrand apoi cu Rodolfo Celletti si cu Elisabeth Schwarzkopf. Castiga Concursul International Voci Rossiniane organizat la Milano de Radioteleviziunea ltaliana RAI, incepand o remarcabila cariera internationala.
• Mariana Nicolesco apare in 1991 pentru prima data in fata publicului din tara natala, la Ateneul Roman din Bucuresti si ofera ulterior, in fiecare an, Concerte Extraordinare cu Orchestra Simfonica a Filarmonicii George Enescu. Doneaza Ateneului Roman un mare pian de concert Steinway si comanda in Germania piesele necesare pentru restaurarea orgii acestuia.
• Revenind in Romania, Mariana Nicolesco si-a pus toate eforturile in slujba tinerilor artisti de mare talent. Zece mii de persoane o intampina la Braila la fiecare dintre concertele sale menite sa sustina Concursul International de Canto Hariclea Darclee pe care l-a creat, al carui suflet este si care onoreaza memoria primei interprete a operei Tosca de Puccini, nascuta in orasul de la Dunarea de Jos.
• In anii dintre o editie si alta a Concursului International de Canto Hariclea Darclee, Mariana Nicolesco ofera Cursuri de Maiestrie Artistica, Master Classes, laureatilor competitiei.
• Mariana Nicolesco a organizat in 2003 la Brasov Primul Festival si Concurs National de Interpretare a Liedului Romanesc, precum si Gran Gala UNESCO-UNICEF Romania, la Venetia. Mariana Nicolesco este membra de onoare a Academiei Romane, Dr. H. C. a mai multor universitati. A fost decorata in Franta cu Ordinul Artelor si Literelor in grad de Ofiter si in tara natala cu ordinul Steaua Romaniei in grad de Mare Ofiter. Distinsa cu Medalia UNESCO pentru merite artistice.
• Un studiu publicat recent arata ca, in lunga istorie a Teatrului alla Scala din Milano, Mariana Nicolesco este soprana care a aparut in cele mai multe premiere absolute.
• In 2003 a fost declarata la Berlin Muzicianul Anului
• Tot in 2003 a fost desemnata de revista Capital Numarul Unu in topul femeilor de succes in Romania.