Matei Vișniec – Omul de zăpadă care s-a întâlnit cu Soarele
Este cel mai jucat autor din România, în teatrele din București, dar și din provincie. Piesele lui sunt puse în scenă însă și în alte peste 30 de țări, prezența lor în festivalurile naționale și internaționale de teatru fiind o constantă. Este, de fapt, cel mai cunoscut dramaturg contemporan român, și al doilea, după Eugen Ionescu, care a reușit să se impună în lumea selectă a teatrului francez. S-a născut la Rădăuți, dar de aproape 33 de ani locuiește la Paris, după ce, în 1987 a emigrat în Franța. Face însă destul de des naveta între cele două țări, e încă foarte legat de București, de Rădăuți, de Suceava, motiv pentru care se descrie ca fiind „un fluture cu două aripi”, una în România și cealaltă în țara lui Molière. „De peste 30 de ani fac naveta între România şi Franţa, între limba română şi limba franceză, între cultura română şi cultura franceză. Există o bucurie a libertății pe care o resimt de fiecare dată când reușesc să creez poduri între cele două culturi”, spune Matei Vișniec.
Nu doar piesele de teatru îi asigură locul binemeritat în Panteonul autorilor români, toate celelalte scrieri ale sale, volume de poezii, proză și romane, multe editate bilingv, română și franceză, fiind opere de referință în literatura contemporană.
Iubește în egală măsură tot ce scrie, se simte atașat de toate, calitatea creațiilor lui fiind confirmată nu doar de distincțiile primite, ci și de faptul că multe au fost deja traduse și în alte limbi, ceea ce le conferă universabilitate: „Am faţă de ele o reacţie de părinte. Piesele mele, cărţile mele, sunt ca nişte fiinţe, nu le pot răni ierarhizându-le. Sigur, pot spune, de exemplu, că unele au «călătorit» mai mult decât altele. Am piese traduse în 15 sau 16 limbi şi care au fost montate în tot atâtea ţări. Am însă şi piese care nu pot fi traduse (cum ar fi «Țara lui Gufi», în care am inventat tot felul de cuvinte), ceea ce nu-mi atenuează ataşamentul faţă de ele, sunt deci fericit că nu pot fi traduse”.
Dacă nu aş fi fost scriitor mi-ar fi plăcut să fiu crescător de cai
Cu o viața profesională atât de intensă, își găsește însă timp și pentru pasiuni, altele decât cele două supreme: literatura și teatrul: „Sunt un dramaturg care iubeşte la nebunie filmul. Sunt pasionat de cea de-a 7-a artă, încă de când eram copil şi când, la Rădăuţi, vedeam cel puţin două filme pe săptămână. Şi acum sunt un mare devorator de filme, aproape unul pe zi”.
Tot la Rădăuți a luat prima dată contact și cu lumea circului, cu emoția și suspansul din arenă, ceea ce, în timp, s-a transformat în fascinația pentru teatru. Și sămânța „cuvântului ridicat la rang de artă” tot acolo a fost plantată. Mama sa, Minodora, învățătoare, a fost cea care l-a introdus în incredibila lume a lui Jules Verne sau Dumas. De fapt, ea a fost cea care l-a încurajat să scrie și să-și dezvolte pasiunea pentru scris. Iar evoluția a fost rapidă, primele poeme fiindu-i publicate încă din gimnaziu, în revista școlii, apoi în Revista „Cutezătorii”, pentru ca, în 1972, la doar 16 ani, să se producă și debutul național, în Revista „Luceafărul”. Și totuși, dacă printr-o ironie a sorții, n-ar fi ajuns scriitor, ce i-ar fi plăcut să devină? „Dacă nu aş fi fost scriitor, mi-ar fi plăcut să fiu crescător de cai”, ne-a mărturisit Matei Vișniec.
Din fericire însă, drumul lui, dorit și imaginat încă din copilărie, și-a urmat cursul firesc, talentul, dăruirea, pasiunea, oamenii provindențiali, familia, conjunctura, norocul, fiind doar câteva dintre piesele care, așezate la timp și cu grijă, au definitivat puzzle-ul destinului micului Matei, netezindu-i calea spre ceea ce îi era sortit să devină: un „perfecționist al cuvintelor”.
Pasiunea, profesionalismul și dăruirea cu care își scrie operele, ce a însemnat pentru el succesul, dar și cât de benefic este să dai un sens vieții tale profesionale și personale, sunt doar câteva dintre întrebările la care, cu amabilitate, a acceptat să îmi răspundă Matei Vișniec, într-un interviu pe care l-am conceput sub tema umbrelă a acestei ediții „Nevoia de sens și iluzia succesului”.
De ce ar trebui să fie pasiunea cea care să ne ghideze pe calea profesională? Cunosc oameni de succes, pe care nu pasiunea i-a propulsat în vârf, ci conjunctura, aspirația de a duce o viață prosperă, destinul.
Pasiunea ţine de ceva aproape iraţional, greu de definit, o formă de energie interioară, care se manifestă indiferent de considerente exterioare. Scrii pentru că nu poţi altfel (ceea ce nu înseamnă că paginile pe care le scrii sunt în mod automat geniale), sau scrii pentru că acest fapt îţi conferă sens vieţii (deşi din exterior pentru unii ceea ce faci poate însemna pierdere de timp). Pasiunea este un raport pe care omul îl are cu zonele vulcanice ale fiinţei sale. Sunt cazuri în care unii artişti îşi pierd pasiunea pe drum. Da, se poate întîmpla acest lucru: te trezeşti într-o bună dimineaţă şi descoperi că a scrie, sau a picta, sau a regiza piese nu mai înseamnă ceva vital, esenţial pentru tine. Pasiunea nu aduce în mod automat succesul, cel mult respectul celorlalţi. Dar, în general, oamenii „pasionaţi” sunt apreciaţi, chiar dacă nu sunt înţeleşi.
Ce a adus în plus, pentru dumneavoastră, pasiunea?
În ce mă priveşte, cred că pasiunea este şi o binecuvîntare. Când descoperi că te pasionează un domeniu (fie artistic, fie ştiinţific etc.) aproape că trecerea ta prin viaţă este justificată. Sunt milioane de oameni care trăiesc fără să fi simţit această „ardere interioară” numită pasiune. Eu cred că aceşti oameni născuţi sub semnul pasiunii sunt mai norocoşi, întrucît îşi găsesc mai repede justificarea existenţei, viaţa lor capătă mai repede un sens.
De fapt, cât de fină (sau abruptă) este granița între împlinirea personală printr-o profesie făcută cu pasiune și o profesie în care să te simți confortabil? ( inclusiv dumneavoastră v-ați exprimat la un moment dat: meseria de jurnalist, vocația de scriitor)
Milioane de oameni se simt nefericiţi la locul de muncă, sau se simt frustraţi că nu fac ceea ce le-ar fi plăcut să facă. Puţini au şansa de a spune „muncesc cu atâta plăcere încât nici nu îmi dau seama că muncesc”. O societate ideală ar trebui să-i ofere fiecăruia şansa de munci într-un domeniu care îi face plăcere, care corespunde înclinaţiilor înnăscute ale fiecărei persoane. Întrebarea tulburătoare este însă aceasta: ce ne facem când ne dăm seama că nu avem înclinaţii speciale, sau un talent special? Şi în acest caz societatea ar trebui să ofere locuride muncă decente, astfel încât „suferinţa” unei munci alimentare să nu fie prea mare. Majoritatea oamenilor îşi găsesc împlinirea şi prin asumarea acestei condiţii, ei îşi spun la sfîrşitul vieţii „nu mi-a plăcut prea mult meseria pe care am ales-o, dar am fost disciplinat, serios, corect şi lumea m-a respectat pentru aceste calităţi”. Au existat epoci în istoria omenirii când alegerea unei alte meserii decât cea exersată deja de părinţi era de neconceput, sau pur şi simplu o aventură, un lux. Câte sute şi sute de milioane de oameni au lucrat pământul, pentru că de la naştere erau sortiţi să fie cultivatori! Marea ruptură civilizaţională a fost, de fapt, pentru fiecare societate în parte, atunci când copiii au început să aibă şi alte „deschideri” în raport cu condiţia părinţilor lor. Am fost, în urmă cu mulţi ani, impresionat de o călătorie în Tara Bascilor (franceză şi spaniolă). Un prieten născut acolo mi-a explicat care era tradiţia locului în cazul băieţilor. Primul născut moştenea tot pământul, ceea ce evita fărămiţarea averilor. Al doilea era obligat să opteze pentru o carieră militară. Al treilea pentru o carieră ecleziastică… Talentul sau aptitudinile înnăscute nu erau luate în considerare, reprezentau chiar un afront adus tradiţiei.
Dintre jurnalistul Matei Vișniec și scriitorul/poetul/ dramaturgul Matei Vișniec, deși excelați pe toate aceste „sensuri”, dumneavoastră pe care îl preferați? Cine v-a dat cele mai mari satisfacții?
„Cariera” mea de jurnalist se derulează, din 1990, la secţia română de la Radio France Internationale. Am fost, deci, în toţi aceşti ani, plătit de statul francez pentru a face emisiuni în limba română, emisiuni în care să prezint şi să decriptez actualitatea politică internaţională, să promovez cultura franceză şi francofonia, să relatez despre evenimente franco-române, să transmit, prin demersul meu, valorile democraţiei şi valorile europene… Pot spune că am avut un imens noroc să „găsesc” un astfel de loc de muncă „pasionant”. Mă întreb, uneori, dacă aş fi scris mai mult, mai bine, sau „altfel” în cazul în care aş fi optat numai pentru statutul de scriitor. Nu voi avea niciodată răspunsul, dar ştiu că Radio France Internationale mi-a oferit şansa de a face jurnalism în condiţii de totală independenţă. Când timp de 30 de ani exerciţi meseria de jurnalist având ca unică busolă doar propria ta conştiinţă, fără să suporţi nici o formă de cenzură sau de presiune, poţi spune că ai avut noroc în viaţă şi, mai ales, poţi spune că există societăţi în care cuvinte precum libertate şi democraţie au efectiv un sens profund. Aşadar, nu-mi pare rău că nu am scris cărţile pe care le-aş fi putut scrie în timp ce scriam articole… Cu atât mai mult cu cât articolele pe care le-am scris pentru radio mi-au hrănit deseori paginile literare.
Mi-a plăcut să mă las „iniţiat” de oameni speciali
Ați avut șansa să vă descoperiți din vreme pasiunea, ați scris versuri încă din școala primară, iar la 16 ani aveați deja publicate poeme în două reviste cu distribuire națională. A fost suficient să fie o scriitură de valoare, sau a mai fost ceva… oportunitate, un om providențial, tenacitate, noroc?
Am avut, încă din perioada când eram elev, câteva astfel de întâlniri „providenţiale”. În primul rând, am avut câţiva profesori care au simţit că aveam talent şi m-au îndrumat, mi-au recomandat cărţi sau chiar mi-au pus în mână cărţi esenţiale, mi-au citit paginile literare şi m-au îndrumat să continuu, mi-au publicat poemele în revista şcolii, precum şi în alte reviste regionale, mi-au deschis orizonturi spre discipline pe care nu le abordam încă în şcoală (cum ar fi istoria artei sau filozofia). Mi se par foarte importante aceste întâlniri cu „oameni providenţiali”. În ce mă priveşte, însă, cred că instinctiv am şi căutat prezenţa şi prietenia acestor oameni, a unor „mai ştiitori” (cum spune într-un eseu Mihai Şora). Nu m-am simţit niciodată într-o condiţie de inferioritate ascultând ce spun „mai ştiitorii”, observînd cum desenează, pictează, comentează diverse opere literare, sorbindu-le gândurile… Şi la Bucureşti, unde am ajuns ca student la Facultatea de filozofie în 1976, am fost avid de astfel de întâlniri. M-au marcat atunci unii profesori de la facultate, dar, mai ales, numeroşi oameni de artă şi de cultură din capitală, cărora le căutam proximitatea… Am învăţat câte ceva de la toţi, inclusiv de la colegii mei de generaţie „optzecişti”. Nu vreau să mă dau ca exemplu, dar cred că formarea unui tânăr are numai de câştigat atunci când acesta întâlneşte oameni interesanţi care pot deveni tot atâtea „modele”. Fără să fiu discipolul nimănui, mi-a plăcut să mă las „iniţiat” de oameni speciali. Când m-am decis să dau examen la facultatea de filozofie, am făcut-o sub influenţa profesorului meu de filozofie din liceu, care se numea Nicolae Dobrotă. Tot în liceu am început să pictez, pentru că mă fascina un profesor de desen din oraş, Traian Rotaru (tot el a fost şi primul care mi-a pus în braţe albume cu picturile lui Dali, Picasso, Magritte etc). Întâlnirile cu „oamenii providenţiali” sunt însă fructuoase când au loc la timpul potrivit. Şi aici intervine, într-adevăr, uneori, norocul.
Ideal ar fi ca materia cenuşie să nu se scurgă din România spre Occident în mod ireversibil
În Rădăuțiul de astăzi (și când spun Rădăuți mă refer, de fapt, la orice oraș mic, de provincie, în care viața culturală nu ocupă un loc important, sau, mă rog, nu atrage decât un număr restrâns de locuitori), poetul Matei Vișniec ar mai fi fost „descoperit” așa devreme?
Daţi-mi voie să fiu optimist. În orice oraş din România, un copil talentat are astăzi şansa de a fi reperat, ajutat, promovat. Chiar mai mult decât în anii comunsimului, când criteriile ideologice erau o frână serioasă în promovarea unor talente artistice. Nimeni nu le cere (sper!) astăzi elevilor să scrie poeme patriotice, cum mi se cerea din când în când mie ca elev-poet… Ceea ce nu înseamnă că trăim într-o lume a perfectei egalităţi în materie de şanse. Împlinirea şi reuşita unui copil depind de multe lucruri: de şcoală şi de „bagajul său natural”, în primul rând, dar şi de părinţi, precum şi de această variabilă existenţială imposibil de definit numită noroc.
Considerați actuala conjunctură favorabilă pentru tânăra generație?
Pentru mine, sintagma „conjunctură” înseamnă o Românie care, cu toate problemele şi inerţiile ei, face parte totuşi din Uniunea Europeană, le poate asigura tinerilor libera circulaţie într-un spaţiu vast, posibilitatea de a studia în străinătate, de a avea experienţe occidentale, chiar şi de munci în Occident, pentru a-şi plăti eventual studiile. Statutul sau şansele de reuşită ale tinerilor din România sunt net superioare faţă de sute de milioane de alţi tineri din Africa, din Asia sau din America Latină. Sigur, ideal ar fi ca materia cenuşie să nu se scurgă din România spre Occident în mod ireversibil. România trebuie să-şi construiască însă cadrul atractiv, care să-i facă pe tineri să revină în ţară, după ce au studiat şi au muncit în străinătate. Personal mi se pare tragică această lume făcută din decalaje, când tinerii din Europa Occidentală migrează spre Canada şi spre Statele Unite, tinerii din Europa de răsărit migrează spre Franţa, Germania şi Maria Britanie, iar tinerii din Sri Lanka sau Afganistan ar migra fără să clipească spre România, sau Polonia, sau Ungaria, considerând aceste ţări ca oferind infinit mai multe oportunităţi decât locul în care s-au născut.
Cine se consideră cu adevărat artist este un căutător de minereuri rare şi ascunse
Ați recomanda unui adolescent cuprins de mirajul literaturii să își construiască o carieră din scris? Se poate trăi onorabil din scris? De la ce nivel în sus?
Când descopăr că un adolescent are talent literar îi spun că deţine în fiinţa sa o comoară şi că are datoria de a o cultiva şi, mai ales, de a o împărţi cu ceilalţi. În rest, nimeni nu-i poate promite nimănui că poate trăi onorabil din scris. După cum nu există o regulă a reuşitei în materie de literatură. Există scriitori care au scris un singur roman în viaţa lor şi fac parte din patrimoniul cultural al umanităţii, iar alţii au scris câte un roman pe an şi au fost uitaţi de istoria literaturii…
Există o limită până la care să accepți compromisul pentru a-ți urma pasiunea?
Până la vârsta de 31 de ani, când am plecat din România, m-am aflat într-o continuă luptă cu cei care îmi cereau să „fac compromisuri”. De exemplu, să edulcorez o scenă dintr-o piesă, ca să poată fi jucată sau publicată. Să scriu reportaje (ca să se vadă că sunt fidel „liniei partidului”), pentru a fi apoi angajat în presa centrală… Sau, mi se cerea să fiu mai „realist” în piesele mele, să abordez „teme de actualitate”. Până la căderea comunismului, practic toţi creatorii de artă din România au fost puşi în faţa unor opţiuni de acest gen: să facă, din când în când, câte un mic „compromis”, pentru a se putea menţine la suprafaţă… Mulţi scriitori şi artişti au cedat, încetul cu încetul, până când s-au pierdut, ajungând chiar până la servitutea voluntară… Aceasta a fost epoca presiunilor ideologice. Acum există alte presiuni, comerciale… Sunt mai onorabile aceste compromisuri, pe care le face artistul pentru a putea vinde, decât cele pe care le făcea pe vremuri în faţa puterii politice?
Presiunea comercială… marele dușman al creației … o luați în calcul atunci când alegeți un subiect, specia în care să îl încadrați, modul de abordare? Vă gândiți vreodată: „s-ar vinde bine”. V-ați „trădat” vreodată personajele, povestea, creația, de dragul (sau presat) de puterea comercială?
Conceptele pe care le utilizăm sunt deseori fragile sau pline de ambiguitate. Anul acesta, de exemplu, se împlinesc 60 de ani de la moartea scriitorului francez Albert Camus. Romanul său „Străinul” este unul dintre cele mai citite din lume. Putem spune deci că acest autor, care a fost recompensat cu premiul Nobel, a avut un mare succes comercial fără ca romanele sale să fie… comerciale. Un roman „comercial” este unul conceput pentru consum, după o reţetă prefabricată, pe care îl uiţi aproape imediat după ce îl citeşti, aşa cum uiţi că ai mâncat dimineaţa un borcan cu iaurt. Cuvântul „artă” este unul nobil şi implică o frământare pentru defrişarea unor noi teritorii cognitive, pentru forjarea unui nou demers stilistic… Cine se consideră cu adevărat artist este un căutător de minereuri rare şi ascunse, al unor sensuri noi, al originalităţii. Nu întâmplător avem două cuvinte, artă şi artizan, pentru a clarifica modul în care un om se poziţionează în raport cu creaţia. Sunt oameni care au un imens talent, dar care recunosc că sunt „artizani” şi nu „artişti”. Un om care pictează cu imens talent naturi moarte la comandă este, din punctul meu de vedere, un artizan. Uneori, însă, artiştii, pentru a putea trăi, au fost nevoiţi să facă şi muncă de artizani… Sunt realizatori de film care spun „numai datorită faptului că am făcut filme comerciale pentru marele public, am avut apoi mijloacele pentru a face şi un film pentru sufletul meu, care să mă reprezinte”. În domeniul artistic, ceea ce îl „reprezintă” pe un artist este autenticitatea. Dacă a adus ceva nou, interesant, tulburător, acest „ceva” îl „autentifică” pe artist, îi conferă dreptul de a intra în panteonul adevăraţilor creatori. Ceea ce nu înseamnă că artizanii nu merită şi ei un profund respect. Numai că ei nu intră în competiţia pentru Panteon.
Acum sunteți unul dintre cei mai apreciați scriitori, cel mai jucat dramaturg. A fost vreun moment atât de greu încât să luați în calcul să renunțați la scris?
Nu mi-a trecut prin minte nicio clipă să „mă las de scris”, nici în România, şi nici în Franţa, unde am ajuns în septembrie 1987. Îmi amintesc însă că la Paris, unde eram de câteva luni, la un moment dat m-a cuprins o anumită panică şi m-am întrebat „totuşi, din ce am să trăiesc?” Şi atunci am urmat sfatul cuiva şi am început cursurile unei şcoli private de informatică. „Am început” este însă o expresie nepotrivită pentru că am fost elevul acelei şcoli doar o singură zi…
Norocul (din nou norocul!) m-a ajutat să ajung în Franţa
Dacă nu ați fi plecat atunci, din România postdecembristă ați mai fi plecat?
Aş fi plecat oricum, din dorinţa de a avea o experienţă occidentală. Frustrarea pe care o simţeam cu toţii în România, în anii comunismului, întrucât nu puteam călători, era imensă. La momentul la care plecam, orice destinaţie mi se părea preferabilă decât să rămân în România, m-aş fi instalat în orice ţară occidentală, aş fi fost capabil să învăţ de la zero şi o limbă nordică, doar să scap de Ceauşescu şi de atmosfera sufocantă din România. Norocul (din nou norocul!) m-a ajutat să ajung însă în Franţa, unde m-am simţit, din punct de vedere cultural, „ca acasă”. Îmi amintesc de întâlnirile mele din septembrie, octombrie, noiembrie 1987 la Paris. Monica Lovinescu, Virgil Ierunnca, Alain Paruit, Virgil Tănase, Arcadie Mămăligă, Basarab Nicolescu, Paul Barbăneagră, Matei Cazacu, Radu Boruzescu… Efectiv, zeci şi zeci de scriitori şi intelectuali români se aflau la Paris, unde m-am simţit ca într-un alt Bucureşti, într-un Bucureşti liber, viu, activ… La un moment dat, toţi aceşti oameni au încercat chiar să creeze o Uniunea a Scriitorilor în exil. Comunitatea românească de atunci era în special artistică şi culturală şi m-a ajutat enorm. Treptat însă, am început să scriu în franceză şi atunci m-au ajutat Franţa, cu sistemul ei unic de finanţare a creaţiei teatrale, precum şi limba franceză ca limbă de circulaţie internaţională. Am întâlnit, în galaxia de festivaluri din Franţa, regizori şi traducători din numeroase ţări… Pot spune că limba franceză m-a făcut să călătoresc, pentru că majoritatea călătoriilor mele au fost în ţări şi în oraşe unde mi se jucau piese traduse din franceză.
Care vă este, totuși, locul de suflet?
În viaţa mea există patru oraşe care şi-au pus pecetea pe sufletul meu. Rădăuţi, unde am rădăcinile. Bucureşti, unde am devenit scriitor. Paris, unde am înţeles ce înseamnă să ţi se ofere nu numai rădăcini ci şi aripi. Avignon, oraşul cu festivalul cel mai fabulos din lume, unde din 1992 am avut în fiecare an piese jucate în secţiunea OFF a festivalului. Iată cele patru puncte cardinale care îmi încadrează „cariera”, care, de fapt, este o surprinzătoare (şi pentru mine) aventură culturală şi umană.
Astăzi, cu o carieră literară de excepție, cu un succes confirmat și un loc de cinste ocupat meritoriu în literatură, cum îl priviți, în momentele de intimitate, pe adolescentul Matei Vișniec și visele lui? În ce proporție ați reușit să împliniți speranțele tânărului care publica, la începutul anilor 70, primele poeme în revista Luceafărul?
Cred că, dacă adolescentul din anii 70 ar veni în faţa mea, nu ar avea multe lucruri să-mi reproşeze. Nu m-am îmbogăţit, mi-am dat toţi banii pe cărţi, filme şi călătorii, iar tot timpul liber mi l-am dedicat scrisului, cărţilor şi experienţelor culturale. Şi, bineînţeles, familiei mele cu care împart aceleaşi pasiuni. Andra, soţia mea, este scenografă, iar Joèla, fiica noastră, este artistă vizuală. Am împlinit nu de mult 64 de ani şi cred că sunt cel puţin 50 de ani de când mă consider scriitor… Timpul a avut multă răbdare cu mine şi îi mulţumesc.
Foto credit coperta revistei cu nr. 264: Andra Bădulescu
Citeste și: Radu Paraschivescu: „Ca diabetic, nu pot să iau numele Domnului în desert”
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
