Mecanicul de locomotivă: între pasiune și stres asumat

Robert Chetreanu are 38 de ani și de zece ani ascultă „glasul roților de tren” din cabina locomotivei. În cazul său, pasiunea pentru această meserie a fost moștenită de la tată, care a bătut, la rândul său, zeci de ani căile ferate din România. Cu toate că stătea mai tot timpul departe de familie, părintele său nu a încercat nicio secundă să îl convingă să facă altceva. I-a expus avantajele și dezavantajele meseriei de mecanic de locomotivă și l-a lăsat să își urmeze visul.

Întâi îl înveți până la ultimul șurub, apoi îl conduci. Prin „parcare”

Cariera unui mecanic de locomotivă începe de jos, de la nivelul șinelor. Până să ajungă la înălțimea de doi metri a postului de comandă, acesta trebuie să parcurgă teancuri de cărți, să se murdărească pe mâini „până la coate”, să învețe fiecare părticică a mașinăriei de sute de tone. Abia apoi, încep manevrele de conducere, în gară. După ce locomotiva a devenit o prelungire a corpului tău, ieși pe „traseu”. Acesta este, de fapt, adevăratul test. Dacă ești slab de înger, mai bine renunți. Dacă nu te pierzi ușor cu firea și reușești să stai cu simțurile în alertă continuu, felicitări! Tocmai ai obținut permisul de mecanic de locomotivă și dreptul de a transporta pasageri.

„Când m-am hotărât să fac asta, te angajai întâi mecanic, la revizii. Începeai de jos și era gratuită obținerea permisului. Acum, te înscrii la Autoritatea de Siguranță Feroviară Română – ASFR, plătești o taxă de școlarizare și te pui direct cu burta pe carte”, povestește Chetreanu,în timp ce își face gimnastica de dimineață – urcarea pe treptele înalte ale locomotivei.

Îl așteaptă mai bine de doisprezece ore departe de casă. Ziua de lucru a unui mecanic de locomotivă începe cu vreo două ore înainte de îmbarcarea pasagerilor. Se prezintă la depou, unde I se testează, înainte de toate, alcoolemia. Verifică locomotiva, primește un tabel „la minut” al traseului, i se semnează hârtia care atestă buna funcționare a trenului, și abia apoi îl poate duce către peron.

Este ora 7.30, dimineața. Suntem în IR 1581, pasagerii s-au îmbarcat și pornim cele cinci motoare ale locomotivei. La ora 9.30 trebuie, conform tabelului pe care îl avem în fața ochilor, să fim în Gara Constanța. Nu avem alte opriri pe drum, trenul nostru este un Inter-City care va „zbura” cu 160 de kilometri pe oră până la destinație. Exceptând o mică zonă, de vreo doi kilometri, pe pod la Fetești, unde se lucreză și vom fi nevoiți să „mergem la relanti”.

Nici nu ieșim bine din zona gării și locomotiva de 200 și ceva de tone apropie suta de kilometri pe oră. Nici nu ai zice că, pe lângă propria greutate, mai trage încă pe atât. O ajută cele cinci motoare care însumează peste 5.000 de kilowați, adică mai bine de 7.000 de cai putere. Mai greu este, în schimb, să o oprești. „Un marfar oprește, în regim de urgență, în 900 – 1000 de metri. Un tren de pasageri în aproximativ 800”, mi-a spus mecanicul.

Singur în cabina de comandă, mecanicul de locomotivă trebuie să „pedaleze” tot drumul. Sub bord se află un sistem de siguranță sub forma unei pedale care trebuie atinsă o dată la câteva zeci de secunde: „Dacă nu este apăsată, sună alarma și trenul se oprește. Dacă este ținută continuu apăsat, la fel”. Așa știe trenul că mecanicul se află în postul de conducere. Teafăr, treaz.

Șinele galopează pe sub noi. Stâlpii cu indicatoare și semafoare se desfășoară pe lângă noi cu viteze amețitoare. Acul kilometrajului este oprit în dreptul cifrei 160, dar nu simți viteza dacă te uiți în față. Dacă apare ceva în cale, n-are rost să te mai gândești că ai putea evita coliziunea. Chiar și păsările care roiesc din calea noastră sunt un pericol major. „Un coleg s-a trezit odată cu un stol întreg în cabină”, povestește Chetreanu.

Mecanicul nostru are o vedere care ar declasa și un șoim. Altfel, cum ar putea distinge, dintre atâtea luminițe și pancarte, la o asemenea viteză, care sunt cele care îi sunt adresate, în timp ce este atent și caută să anticipeze la secundă, fiecare sută de metri a călătoriei. Eu unul n-am reușit să înțeleg nimic. Și era senin afară! „Este cumplit să conduci pe ceață, când nu vezi la doi metri în față. Sau pe viscol. Dar locomotiva trebuie să meargă, nu poți trage pe dreapta”, povestește el. Pe linia din sens opus ne salutăm cu un alt tren. Chetreanu claxonează până ce trecem de el: „S-au întâmplat accidente la astfel de întâlniri. Dacă traversa cineva linia, pe noi nu ne-ar fi văzut venind, căci eram flancați de celălalt tren”.

O meserie nerecomandată celor slabi de înger

Cu toate că șinele patriei sunt locul preferat al Morții, care își ia tributul ori de câte ori are ocazia, Robert Chetreanu a întâlnit-o o singură dată în cei zece ani de când profesează.

„Era o trecere cu calea ferată. O conducătoare auto a încercat să fenteze barierele. Am folosit semnalele acustice, sperând să rămână pe loc. A accelerat, dar a fost prea târziu. Aveam aproape 160 de kilometri pe oră, nu aveam cum să opresc la timp”, își amintește cu regret mecanicul.

Cu toate că întâmplarea l-a marcat, a găsit explicații tehnice care duceau la aceeași concluzie: Nu putea face mai mult. Astfel, el a învățat să își spună că șina de cale ferată este un drum doar al trenului, iar oamenii care ajung acolo fac o greșeală fatală.

Și acum, când știe că urmează o trecere peste calea ferată, Chetreanu privește atent în orizont, rugându-se ca toți șoferii să rămână unde le este locul…

Drumul ne este pavat cu soare și semafoare pe verde. Mai că ne-am dori să fie așa și prin București. Impiegații din gări ies în întâmpinarea noastră și ne fac cu mâna. Le facem și noi, dar oare apucă să ne vadă?

Niciodată Dunărea nu a arătat atât de frumoasă. Din cabina mecanicului, panorama celor două poduri de peste brațul Borcea pare desprinsă din schițele lui Saligny. Încetinim, după cum ne sugerează și graficul orar. Suntem conform acestuia, nu am întârziat nicio secundă până acum. Ne-a ajutat însă și vremea.

Ușor-ușor petronul 1 din Gara Constanța se așterne la pragurile vagoanelor. Călătorii debarcă, iar mecanicul trebuie să ducă trenul în depou, pentru verificări, curățire și pregătirea unui nou drum. La ora 13:00, IR 1581 se întoarce la București. Cu alt mecanic însă. Robert Chetreanu se va retrage până seara, când este programat să se întoarcă acasă. Va ajunge la familia lui pe la ora 23 și se va odihni vreo doisprezece ore, când o va lua de la capăt. Pe altă rută însă.

O meserie subapreciată. Mai ales de societate

Spuneam la începutul acestei relatări că mecanicul de locomotivă este deseori confundat cu cel care lovește cu ciocănelul în roțile vagoanelor. Am aflat de la intervievatul meu, povestind la o plimbare pe faleza de lângă Cazinoul din Constanța, că nu mecanicii de locomotivă fac asta. Ei verifică doar locomotiva, în zilele pe care le petrec la Depou, să facă verificări: „Cei pe care îi vedeți ciocănind pe peroanele gărilor sunt lăcătușii, revizorii tehnici. Fac asta pentru a „asculta” defectele roților. Acestea au un sunet specific atunci când banda de contact cu calea ferată este uzată ori desprinsă”.

Pasiunea cere sacrificii. Mecanicul nostru este pasionat de meseria sa. Este poate a treia sa dragoste, după soție și copil. Altfel, ce altă motivație să găsești să faci asta, când ajungi, la un moment dat, să fii musafir în propria casă? Ca mecanic de locomotivă, lucrurile cu care rămâi după anii de muncă sunt cele pe care le caută toți: respectul, validarea, satisfacția lucrului bine făcut, întâmplările terminate cu bine și, mai ales, cât mai puține întâlniri cu moartea.

Robert Chetreanu povestește că „afară” e greu să profesezi, „au și ei mecanicii lor”. „Aș putea să lucrez la metrou, dar nu vreau asta. Poate doar dacă nu vor mai fi linii ferate în România”, spune el.

După două ore petrecute în postul de comandă, alături de Robert Chetreanu, am înțeles că mecanicul de locomotivă este asemeni unui pilot-comandant. Și unui copilot, în același timp. Mecanicul de locomotivă este cel care este atent la drum, urmărește aparatele de bord, semafoarele și semnalele instalate pe traseu, păstrează comunicațiile radio cu impiegații din gări și cu alți colegi. Toate astea, sub presiunea accidentelor inevitabile. Mecanicul de locomotivă este „pilotul” pentru care culoarele aeriene s-au transformat în șine, macazuri și semnale luminoase. Mecanicul de locomotivă este omul pe care nu îl aplaudă însă nimeni, niciodată la destinație.

Data viitoare când mai călătoriți cu trenul, nu uitați ca la destinație să treceți pe lângă locomotivă și să aplaudați. Veți aduce un zâmbet de împlinire pe chipul unui om precum Robert Chetreanu. Sau poate chiar lui…

Le merită din plin!