Patronii artelor

Tot mai multe galerii comerciale încearcă să îşi facă remarcată activitatea în afara ţării prin participările la Bienale sau la târgurile internaţionale de artă unde România este din ce în ce mai vizibilă şi avem deja artişti cunoscuţi peste hotare care se şi vând bine acolo: Adrian Ghenie, Victor Man, Mircea Cantor, Ciprian Mureşan, Ioana Bătrânu, „Şcoala de la Cluj“- Galeria Plan B, în special, şi proiectul Fabrica de Pensule – sunt doar câteva dintre numele cunoscute.

Cu excepţia unor perioade destul de lungi pe care şi le petrec în Occident, majoritatea artiştilor lucrează şi creează în România, popularizându-şi lucrările prin intermediul galeriilor.

Artiştii cei mai apreciaţi şi mai promovaţi de către critica de specialitate tind să lucreze atât în afară, cât şi în ţară, de la Dan Perjovschi şi Laura Covaci până la recentul exemplu al Galeriei Plan B, care deţine şi o filială la Berlin, sau Nicodim Gallery care promovează artişti români exclusiv la New York, oraş care alături de Berlin deţine supremaţia titulaturii de centre (medii) internaţionale de artă contemporană.Prin tranzacţionarea publică a lucrărilor, casele de licitaţii intermediază legătura dintre galerie, artist şi client, astfel creându-se o cotă publică, vizibilă a fiecărui artist important.

Fenomenul colecţionarului de artă tinde să scape de latura sa romantic-desuetă, ca în genul lui K.H. Zambaccian, şi să se îndrepte către un anume pragmatism bazat mai degrabă pe investiţie decât pe atribute empatice în faţa obiectului artistic.

Suzana Vasilescu, care se ocupă de alegerea celor mai interesante lucrări de artă postmodernă şi contemporană pentru licitaţiile Artmark, încercând să aducă un echilibru între valoarea artistică şi cea investiţională a fiecărui obiect artistic, afirmă că în România postcomunistă ne aflăm în momentul de început, în care se încearcă educarea publicului, fiecare licitaţie de artă contemporană a casei Artmark reprezentând o sinteză a artiştilor contemporani cei mai vizibili şi mai apreciaţi în mediul artistic actual. „Artiştii care intră în licitaţii trebuie să aibă expoziţii, să fie vizibili, să aibă ceva de transmis prin arta lor“ – explică ea criteriile esențiale după care Artmark îşi selectează lucrările.

Cataloagele pe care le tipăresc galeriile și casele de licitaţii oferă fişele complete ale artiştilor, atestă spaţiile în care a fost expusă fiecare lucrare, prezenţa în muzee şi expoziţii, participarea la Bienale sau la târguri internaţionale. Deşi galeriile îşi oferă spaţiul pentru expoziţiile de grup ale tinerilor artişti, în mediul autohton nu există încă nişte coordonate exacte ale relaţiei galerist-artist, puncte clar definite, mergându-se pe experiență individuală.

Un nucleu dur îl reprezintă centrul pentru cultură contemporană Club Electro Putere Craiova fondat de Adrian Bojenoiu şi Alexandru Niculescu. Centrul a reprezentat România la Bienala de la Veneţia de anul acesta cu Proiectul Romanian Cultural Resolution – documentary care descria contextul artistic contemporan din România, reflectând tendinţele din artele vizuale în ultimii ani.

În perioada 22 septembrie-17 octombrie, Centrul din Craiova găzduieşte expoziţia lui Ion Grigorescu şi Mihail Trifan. „Ion Grigorescu este artistul care încă de prin anii ’80 se află prezent în majoritatea muzeelor din afară, în expoziţii, şi are o foarte mare vizibilitate. Nu abordează un limbaj artistic clasic, mediile de desfăşurare preferate de artist fiind instalaţii video şi performance-uri“, explică managerul de achiziţii de artă postmodernă şi contemporană al casei Artmark, Suzana Vasilescu.

Dumitru Gorzo, un artist celebru în Bucureşti şi în afara graniţelor pentru lucrările sale provocatoare, trăieşte la New York şi este reprezentat acolo de Slag Gallery. Departe de a face o pictură comodă, el este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici ai zilei. Dar cel mai bine vândut artist este reprezentantul galeriei clujene Plan B, Adrian Ghenie*, care abordează un anume „istorism heggelian în operele sale, istoria existând strict în momente clar definite, personale şi afective, pe care artistul le transpune într-o anume manieră expresionistă, o stilistică a angoasei şi efemerităţii".

El este expus, de exemplu, de galeria londoneză Haunch of Venison, în apropiere de New Bond Street, şi a făcut parte din loturile licitaţiei de artă contemporană organizată de Phillips de Pury la New York în 2011, opera artistului adjudecându-se la suma de 18 000 $.

Prima licitaţie de artă contemporană şi postmodernă organizată de Artmark anul acesta a înregistrat vânzări de peste 77,89%, un total de 236115 de euro, ceea ce le-a dat curaj organizatorilor să pregătească o nouă licitaţie în luna noiembrie la care vor participa 109 lucrări de top ale artei contemporane.

Sălile sunt arhipline, oamenii care licitează sunt din ce în ce mai mulţi. „În curând Magazinul dependent de artă (dependentdearta.ro) va tranzacţiona în spaţiul virtual lucrări de artă contemporană şi artă decorativă. Va fi cea mai mare platformă online care găzduieşte lucrări accesibile ca preţ până în 1 500 de euro. I se va adăuga un magazin şi o librărie pe care Artmark le va deschide în cadrul sediului său, situat în C.A. Rosetti, nr. 5.“

*Nota Bene: Tabloul ‘Nickelodeon’, pictat de artistul român Adrian Ghenie, a fost vândut pentru suma de 9 milioane de dolari în cadrul unei licitaţii organizate ]n octombrie 2016, la Londra, de casa de licitaţii Christie’s.

Mecena au existat şi în secolul al XIX-lea. Alexandru Bogdan-Piteşti, Alexandru Dona sau K. H. Zambaccian au investit în artişti precum Luchian, Steriadi, Pătraşcu, Pallady, Tonitza sau Ressu.

O distincţie trebuie făcută între mecenat şi sponsorizare. Beneficiarii sponsorizării sunt în general persoanele juridice (ONG-uri, instituţii publice etc.) şi mai puţin persoane fizice. Ca artiştii să fie beneficiarii unei sponsorizări în calitate de persoană fizică trebuie să facă dovada că sunt acreditaţi de un ONG; că fac parte din Uniunea Artiştilor Plastici din România sau, în cazul muzicienilor, din Uniunea Muzicienilor din România etc.

Beneficiarii mecenatului pot fi şi persoanele care nu fac parte din organizaţiile profesionale. De pildă, un elev sau student poate fi sprijinit financiar pentru talentul său, chiar dacă nu este încă un artist profesionist.

O diferenţă între cele două contracte (mecenat sau sponsorizare) este şi aceea că mecenatul se încheie „în formă autentică“, fiind o „liberalitate“ (o donaţie), iar sponsorizarea se încheie sub semnătură privată, iar beneficiarul are unele obligaţii, cum ar fi cele de a face cunoscut numele sponsorului, de a-i afişa însemnele cu ocazia unor evenimente etc. Aceste obligaţii lipsesc la mecenat. Acesta nu se limitează exclusiv la activităţile culturale şi se poate extinde la activităţi din domeniul social, umanitar etc.

La nivel internaţional se face resimţită o nevoie tot mai acută de etică în rândul corporaţiilor care doresc să se prezinte ca nişte entităţi morale, capabile de acte altruiste şi nu dornice de profit cu orice preţ. Demersul nostru editorial reprezintă un îndemn la creşterea nivelului de participare civică şi încurajarea unei moralităţi corporative prin identificarea câtorva „mecena“ ai zilelor noastre şi dezvăluirea motivaţiei din spatele gestului lor.

Cu bună ştiinţă am ales câţiva cunoscători ai muzicii şi plasticii contemporane care investesc în artiştii români într-un mod cât mai dezinteresat cu putinţă şi care ar putea fi numiţi, fără nicio reţinere, adevăraţi patroni ai artelor. Vorbim despre oameni care prin exemplul personal pot să încurajeze entităţile colective, de tip corporativ, să fie la fel de altruiste.

Ştefan Iordache

Ideea colecţionării de artă contemporană românească a apărut din necesitatea decorării unei clădiri mari – sediul agenţiei pe care conduce– , precum şi de la un coleg şi un artist contemporan respectat, Roman Tolici, la care se adaugă bucuria frumosului şi surprinzătorului. „O reţetă simplă.“ – cum îi place să spună.

Pe ce criterii colecţionează? Nu aplică formule şi nici nu se ghidează după cotele de piaţă. Criteriile pe care le urmăreşte sunt din nou, frumosul şi surprinzătorul. În colecţia sa a adunat lucrări semnate de Roman Tolici, Gorzo, Gili, Mircea Suciu, Ghenie, Fikl, Suzana Dan şi mulţi alţii, artişti ale căror lucrări l-au mişcat.

Află despre lucrări de la curatorii galeriilor, oameni precum Dan Popescu, Marian Ivan sau Matei Câlţia.

Roman Tolici este unul dintre artiştii cei mai apeciaţi, de care se simte foarte apropiat şi de la care are cele mai multe lucrări. Legat de cea mai scumpă lucrare achiziţionată vreodată, răspunsul său a fost evaziv, mulţumindu-se să declare că nu îi place să vorbească depre asta: „Cu siguranţă este mai mult decât am vrut eu, dar mai puţin decât merită artistul şi lucrarea.“

Deşi cei mai mulţi îl recunosc drept un simpatizant al artei contemporane, Ştefan Iordache nu îşi atribuie titlul de mecena spunând că aportul său se rezumă la a cumpăra tablourile artiştilor în viaţă. Chiar şi aşa, „nu cumpără îndeajuns de mulţi“.

Arta, o fiinţă în vigoare

Erwin Kessler caută şi achiziţionează strict ce îi place, doar lucrările care îl interesează şi despre care poate afirma că individualizează relaţia sa cu opera artistului respectiv.

Erwin Kessler scrie despre (şi expune) de mai mult de 15 ani artă românească contemporană atât în ţară, cât şi în străinătate. Spune că interesul său cultural şi intelectual pentru arta românească are „un fundament existenţial, fiind însuşi rostul trăirii sale ca subiect «aici şi acum», rost care, îndeosebi prin lentila artei româneşti, îi devine inteligibil“. Poate fi numit „un om al locului“, care are „un organ special“ pentru arta românească, „la bine şi la rău“.

Admite faptul că ar cunoaşte mai mulţi mecena români, dar nu prea mulţi, „pentru că nici nu sunt prea mulţi“. În opinia sa, mecenatul nu este reprezentat de o categorie omogenă de oameni, ci de indivizi devotaţi artei şi artiştilor în mod diferit. Aceasta pentru că arta (şi/sau viaţa) artiştilor le oferă unora „un spaţiu al decompensării sociale, afective, intelectuale sau umane, le alimentează interioritatea şi le animează viata publică“. Alţii mai pragmatici văd în obiectul de artă o investiţie mai bună decât multe altele şi care oferă, „pe lângă randamentul financiar, un blazon şi o calitate a vieţii pe care investiţiile în alte domenii «dezumanizate» nu le mai cunosc“.

Chiar dacă toţi sunt orgolioşi, unii au în vedere şi transformarea sau transferarea, pe viitor, a colecţiilor personale în muzee ale artei contemporane. În opinia sa, acesta ar reprezenta un angajament social, o formă de a da înapoi societăţii ceva din ceea ce ai acumulat, iar acest ceva conţine chiar gustul, judecata şi plăcerea proprie.

Erwin Kessler explică foarte bine de ce cuvântul „artist cerut“ are mai multe accepţiuni şi de ce frecvent acestea nu se suprapun. Spune că judecând în aceşti termeni, un artist „cerut“ în piaţă este Adrian Ghenie. În termeni de viaţă artistică, „cerut“ este Dan Perjovschi. În termeni de relevanţă istorică „cerut“ este Ion Grigorescu. Dintre artiştii promovaţi de sine însuşi, cei mai „ceruţi“ sunt Florin Mitroi şi Ştefan Bertalan.

În orice caz, cele mai scumpe lucrări de artă contemporană românească pe care le-a văzut vreodată sunt tablourile lui Victor Man, căruia îi aparţine şi cea mai amplă pânză realizată până în prezent, a cărei „gestaţie“ şi stadii le-a urmărit în vizitele sale în atelierul artistului. Sunt lucrări care, pe piaţa artei contemporane, depăşesc uneori 100 000 de euro.

Erwin Kessler promovează consecvent câţiva artişti contemporani, poate mai puţin de 10 la număr, iar aceştia sunt cunoscuţi din expoziţiile, cataloagele, bursele şi premiile care au legătură cu numele său. Îşi asumă opţiunile şi, cum e firesc, promovează artiştii în care crede. „Despre artă, unii vor spune că o sprijin, alţii că o subminez. «Depinde după facultăţi», cum scrie Marin Preda. În ceea ce mă priveşte, eu nu mi-am pus niciodată problema sprijinului. Eu nu văd arta ca pe o bătrânică care vrea să treacă strada şi pe care, cu sau fără voia ei, cineva ar trebui să o ajute. Nu văd că arta este suferindă, handicapată sau crizată. Arta este o fiinţă în plină vigoare cu care mă confrunt pentru a da, împreună, un sens existenţei noastre.“

Valoarea anuală a pieţei de artă contemporană românească este mică în raport cu potenţialul şi, mai ales, cu creşterile consistente care vor urma. Erwin Kessler ne asigură că indiferent de conjunctura economică, piaţa de artă contemporană va creşte, pentru că se va alinia, firesc, la reperele celei europene. „Este o evoluţie inevitabilă, mecanică, ce ţine de civilizaţie, nu de iniţiative politice individuale sau de jocuri de culise. De aceea piaţa românească, sub-capitalizată, este încă foarte ofertantă, iar cei ce par mecena acum se vor trezi acţionari mâine.“

Eugen Voicu a luat contact cu arta plastică destul de târziu, respectiv la mijlocul anului trecut, aşa încât trece printr-o perioadă în care încă îşi cristalizează ideile până la a face o încercare de a sprijini eficient arta contemporană. Crede că o operă de artă trebuie să transmită în primul rând emoţie. „Acesta este testul iniţial atunci când iau în considerare achiziţionarea unei opere. Desigur, este foarte importantă şi recomandarea specialiştilor, mai ales pentru achiziţiile fondului de artă.“ Pentru achiziţiile prin fondul de artă Certinvest Arta Românească primeşte propuneri de la experţii fondului, iar în ceea ce priveşte achiziţiile personale, mărturiseşte că alege operele care „îl mişcă atunci când le priveşte, fără a căuta în mod special anumiţi artişti“.

Prin fondul de artă Eugen Voicu e implicat în achiziţia de tablouri, inclusiv de la pictori contemporani, dar are prea puţine tablouri de artă contemporană ca să se poată declara colecţionar. Momentan, fondul de artă Certinvest are în portofoliu nume precum Rudolf Schweitzer Cumpăna, Ion Andreescu, Samuel Mützner, Camil Ressu, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Jean Steriadi, Gheorghe Petraşcu, Octav Băncilă.

Valoarea afectivă contează mai mult decât cota

„Profesia mea este tot o artă – aceea de a vindeca bolnavul, de a-i readuce frumosul vieţii.“

Vasile Habor nu s-a apropiat de artă la o vârstă anume. Şi-a dorit să ajungă chirurg, dar a trăit de când îşi aminteşte ascultând muzică, dansând, desenând. S-a iniţiat singur în activitatea de mecenat, nu l-a îndemnat nimeni. Nici nu ştie dacă e un mecena în adevăratul sens al cuvântului, pentru că definiţia de dicţionar nu l-a preocupat. Preferă să spună că trăieşte în lumea artei şi a artiştilor, care îi sunt prieteni şi apropiaţi. De altfel, şi-a făcut un fel de a fi din a organiza, a susţine şi a promova valorile artistice autentice. O face pentru bucuria sa sufletească şi a celor care răspund invitaţiilor sale: la finalul unui concert sau al unei expoziţii pe care o organizează sau o susţine, simte aceeaşi satisfacţie ca atunci când un bolnav operat de el pleacă acasă vindecat.

Care este legătura dintre medicul chirurg şi arta pe care o colecţionează? Una foarte intimă: „Aş fi gol, dacă nu aş trăi printre lucrurile de artă. Am un colaborator important în soţia mea, un fel de «curator» al muzeului de acasă. Care ar fi putut fi cea mai bună modalitate de a-i avea aproape pe artiştii-prieteni? Prin lucrările lor, locuiesc tot timpul cu mine.“ Preferă să-i cunoască personal pe artişti, şi după ce au stat de vorbă în atelier, decide ce lucrare să-şi aleagă. Crede că doar aşa poate să ajungă să le cunoască personalitatea şi mesajul artistic. Dintre toţi, ţine să îl amintească pe cel mai bun şi vechi prieten al său, Adrian Chira, „un fel de dascăl personal în artă“.

Nu îşi cataloghează lucrările din colecţia personală după valoarea lor financiară, spunând că cele mai scumpe sunt cele primite în semn de prietenie, şi că acestea au cea mai mare valoare. Preferă să dezvăluie doar două nume, pe cel al pictorului Gheorghe I. Anghel şi al sculptorului Mircea Roman. Vasile Habor spune că în multe cazuri cererea de artă nu are neapărat corespondent în valoare şi aşa se face că, de multe ori, un artist-amator este mai cerut decât un profesionist. Cea mai recentă realizare a sa, de care se bucură enorm, este că a reuşit să îl relanseze pe simeze pe graficianul Ion Petru Pop, după o absenţă de aproape 20 de ani, timp în care acesta s-a preocupat de publicitate, de heraldică şi de pregătirea unor elevi. (Ion Petru Pop este graficianul care a făcut parte din colectivul de redacţie care a înfiinţat în anii '70 revista Vatra din Târgu-Mureş, o revistă foarte bine situată în rândul publicaţiilor literare ale vremii.)

Vasile Habor sprijină fenomenul artistic cu toată puterea relaţiilor sociale pe care le poate avea un chirurg. A pus umărul la iniţiativa înfiinţării a două proiecte importante: Galeria de artă contemporană a Primăriei din Târgu-Mureş şi a Centrului cultural UNESCO pentru minorităţi din Dumbrăveni, judeţul Sibiu, situat în castelul Apafy. Despre Dumbrăveni (fosta Elisabetopole) – un orăşel atestat prin 1330, situat pe Târnava Mare, între Sighişoara şi Mediaş –, spune că a fost, poate, cel mai cosmopolit din istoria locului. Acolo, cu sprijinul primăriei şi împreună cu inginerul Mircea Bădilă, directorul asociaţiei ariei Hârtibaciu-Târnava Mare din INDIAPR, precum şi cu Ioan Călinescu, preşedintele fundaţiei armene din Dumbrăveni, a demarat construcţia centrului cultural.

Tot acolo, în cea mai frumoasă catedrală armeană, a răsunat Stradivariusul lui Tomescu în proiectele căruia se implică bucuros. Medicul nostru profită de prietenia altor muzicieni, cum ar fi cea a violoncelistului Răzvan Suma sau a pianistului Horia Mihail trăgând nădejde că în viitor va reuşi să creeze o apropiere între muzicienii consacraţi şi elevii liceului de muzică din Târgu-Mureş.

Vocaţia de Mecena

Catia Rădulescu a moştenit talentul muzical de la tatăl său care cânta la mai multe instrumente şi care s-a preocupat prioritar de educaţia muzicală a copiilor. Profesorul său de vioară, generalul în rezervă Ermil Vasiliu, care i-a devenit şi părinte spiritual, a iniţiat-o şi în artele plastice, fiind el însuşi un pasionat colecţionar de artă românească şi europeană. Catia Rădulescu a trăit printre tablouri în anii adolescenţei şi a vizitat alături de mentorul său, profesorul Vasiliu, toate consignaţiile care comercializau artă. Acesta i-a lăsat moştenire toate achiziţiile sale şi ea a continuat să colecţioneze artă românească, la început pentru a-i cinsti memoria, apoi din pasiune. Poate de aceea printre acţiunile sale de Mecena s-a numărat publicarea monografiei lui Jean Cheller, un artist cvasinecunoscut până la apariţia cărţii scrise, la rugămintea Catiei, de Tudor Octavian. În timpul vieţii, Cheller nu avusese nicio expoziţie personală, fiind lipsit de mijloacele materiale şi relaţiile necesare pentru a fi promovat. Însă el şi Vasiliu fuseseră prieteni şi acesta din urmă găzduia în locuinţa sa mai multe tablouri ale sale. Prin publicarea monografiei, în încercarea de a aduce un omagiu profesorului drag, Catia Rădulescu a făcut un gest reparatoriu artistului din perioada interbelică, supranumit de presa zilelor noastre pictorul-fenomen al pieţei de artă.

Lui Vasiliu îi datorează şi curajul de a investi în pictură. Lui şi actualului său partener de business, Alain Bonte, care, de la prima vizită în România, a început să cumpere interbelici, cu precădere pictori care şi-au făcut studiile în Franţa. Astfel, într-o perioadă de cca 10-11 ani, au achiziţionat lucrări în tandem, Bonte realizându-şi o colecţie de invidiat, iar ea completând-o pe cea primită de la profesor. Bonte deţine şi o fundaţie de sprijinire a artei moderne şi contemporane prin intermediul căreia susţine diferite manifestări culturale, vernisaje, editări de cărţi, şi care a organizat diverse acţiuni, în parteneriat cu Muzeul Cotroceni sau Editura Humanitas, de exemplu.

Din fonduri personale, fără implicarea firmelor pe care le conduce, a sponsorizat anual concursul naţional de artă „Pe aripi de dor domnesc“ organizat de Fundaţia culturală Petre Ionescu Muscel din Domneşti Argeş – locul natal al mamei sale. Acolo, pe lângă o valoroasă bibliotecă, a avut surpriza să descopere lucrări de artă semnate de mari artişti contemporani şi icoane de o rară frumeseţe. A contribuit la restaurarea unui edificiu brâncovenesc din Domneşti despre care spune că fusese lăsat cu totul în paragină (construcţia găzduia pe vremuri Muzeul Satului) şi care acum este în stare perfectă şi aşteaptă să devină muzeu. Tot acolo, Catia Rădulescu a susţinut proiecte caritabile şi de stimulare a performanţei copiilor şi a susţinut financiar executarea busturilor din bronz a două personalităţi locale care se află instalate în faţa casei de cultură (Petre Ionescu Muscel şi Alfons Popescu), aşa încât acum a devenit cetăţean de onoare al Domneştiului.

La Bucureşti, cu sprijinul casei de licitaţii Gold Art a iniţiat vernisajul pictorului Dorel Zaica de la Biblioteca Centrală din Bucureşti, pe care îl consideră un mare talent. A adunat ea însăşi la expoziţie colecţionari, iubitori de artă, profesionişti, a tipărit catalogul lucrărilor şi a convenit cu soţii Ghilduş, proprietarii casei de licitaţie, ca lucrările să fie oferite în licitaţia care a urmat vernisajului.

Are în colecţia sa personală lucrări semnate Traian Brădean, Dan Hatmanu, Alma Redlinger, Dorel Zaica dar a rămas fidelă interbelicilor. În colecţia ei deţine lucrări de Yor, Lucian Grigorescu, Ghiaţă, Strâmbu, Vermont, Cheller ş.a.

„Calitatea artistică se recunoaşte după multe ore de vizionări în muzee sau expoziţii, după ore de lectură de specialitate, dar oricât te-ai strădui să-ţi formezi o bază teoretică, nu cred că poţi recunoaşte valoarea unei lucrări dacă nu ai şi o înclinaţie intimă către frumos.“

Crede că pe viitor este esenţial să se organizeze o piaţă de artă şi că deja casa de licitaţii Artmark a făcut paşi importanţi în această direcţie, reuşind să resusciteze piaţa prin profesionalism şi să atragă potenţiali cumpăratori din sfera oamenilor de afaceri, a liberilor profesionişti, a expaţilor sau a investitorilor calificaţi. I se alătură Goldart şi Alis, celelalte două case de licitaţii care contribuie substanţial la atragerea publicului către arta plastică.

Aşa cum multor pictori români le trebuie agenţi profesionişti care să îi reprezinte, care aproape că lipsesc în România, şi lui Alexandru Tomescu, interpretul despre care spune că are o forţă de expresie rară, i-ar trebui un impresar pe măsură. Catia Rădulescu a fost implicată în proiectele lui Tomescu, prin Centrofarm, companie care a sponsorizat în anii 2010 şi 2011 Turneul Stradivarius. Tot în parteneriat cu Alexandru Tomescu a organizat două concerte la Ateneul Român, primul cu Filarmonica dirijată de Florin Totan în 2010 şi al doilea cu integrala Capriciilor lui Paganini.

De altfel, încă din anii '90 s-a implicat personal în înfiinţarea de către dirijorul Florin Totan a primei orchestre private din România – Sinfonia Bucureşti (sic!). I-a acordat dirijorului în anii care au urmat un suport „mai mult sau mai puţin important“.

Anul acesta Catia Rădulescu a fost unul dintre sponsorii concursului internaţional de vioară organizat de Fundaţia culturală „Remember Enescu“, ocazie cu care şi-a pus în minte ca la ediţia viitoare, din 2013, să mobilizeze mai multe forţe pentru mediatizarea concursului şi pentru sporirea fondurilor, având convingerea că orice concurs cu premii importante atrage valori din întreaga lume şi notorietate.

Jean Philippe Guilbert Lassagne: Arta contemporană nu a fost încă descoperită în România

Când avea 15 ani, a urmat un curs la Ecole du Louvre din Paris, dar era doar un curs de artă romană. Întâlnirea sa cu arta, în adevăratul sens al cuvântului, datează de acum 30 de ani. Jean Philippe Guilbert e francez de origine, dar a trăit mai mult în Belgia şi acum s-a stabilit la Bucureşti. În Belgia are o colecţie privată de artă iar obiceiul de a colecţiona l-a păstrat şi la Bucureşti. Iniţial cumpăra artişti belgieni, dar nu neapărat lucrări contemporane. Aşa a ajuns să cunoască oameni şi, pentru că nu avea altceva mai bun de făcut, a început să lucreze la galeria de artă contemporană Aeroplastics Contemporary de pe rue de Blanche din Bruxelles, a lui Jerome Jacobs, un foarte bun prieten.

Iniţial pentru numai trei zile. În timp s-au făcut trei ani. Împreună au început să cumpere lucrările unor artişti americani. Aşa a ajuns să îl cunoască pe sculptorul Carl André, minimalistul născut la Quincy în Massachusetts în 1935 şi pe bulgarul Christo (şi soţia acestuia Jeanne-Claude) stabiliţi la Paris, despre a cărui artă se spune că se situează la limita dintre arhitectură şi decoraţie. Achiziţionează doar ce îi place, doar ce simte nevoia. Nu cumpără niciodată o lucrare doar pentru că este scumpă sau pentru că are o cotă. „Când cumperi artă, trebuie să cumperi doar ce îţi place.“ Nu se consideră un mecena pentru că acela este un personaj care îl ajută efectiv pe artist să se dezvolte. Pentru asta ar trebui chiar să îi plătească un salariu or, el nu face asta. El doar cumpără lucrări direct de la galerii sau de la artişti. În România cumpără lucrările lui Dumitru Gorzo, Mircea Suciu – lansat de galeria clujeană Plan B – sau ale lui Gili Mocanu. Pe Mircea Suciu îl consideră drept unul dintre cei mai mari artişti din România şi speră ca şi cu ajutorul prietenului său Jerome, acesta să poată expune în 2012 şi în Belgia.

Uneori a cumpărat la sugestia lui Dan Popescu de la Hart Gallery, cel mai adesea direct de la artişti. Paradoxal, aceştia sunt mai puţin cunoscuţi publicului românesc şi mai mult în afara ţării din cauza lipsei de promovare – care ar putea fi practicată de muzee, galerii şi fundaţii. Jean Philippe Guilbert spune că, din păcate, banii necesari lipsesc, inclusiv când vine vorba de instituţiile de stat, precum Muzeul naţional de artă contemporană românească (MNAC).

Chiar dacă există români bogaţi, aceştia nu-i cheltuie pe lucrările artiştilor contemporani care se vând mai bine afară. „Arta contemporană nu a fost încă descoperită în România şi foarte puţini oameni se interesează de ea!“ Jean Philippe este însă unul dintre cei mai activi colecţionari şi în living-ul locuinţei sale de la Bucureşti lucrările celor mai apreciaţi artişti români ai zilei ocupă un loc de cinste.

Eduard Mircea Uzunov. O pasiune pentru arta vizuală

A studiat pianul la Şcoala de Muzică George Enescu, dezvoltându-şi probabil, o latură artistică care îl însoţeşte şi astăzi, dacă judecăm prin prisma numeroaselor activităţi pe care le susţine. Din pasiune pentru arta vizuală, de-a lungul timpului a sprijinit numeroşi artişti prin organizarea de expoziţii şi publicarea de cataloage şi albume de pictură.

„Sunt foarte multe valori reale în România, nescoase în evidenţă, nemarketate, neştiute. Am stat 50 de ani închişi şi aşa se face că marii noştri artişti nu au cote.“ Întâlnirea sa cu arta datează de prin anii 2000 când a constatat faptul că fotografiile de serie înrămate se vindeau la preţuri comparabile cu cele cu care artiştii plastici îşi comercializau lucrările.

În spatele biroului său de la serviciu stau aliniate cuminţi albume de artă, cărţi de istorie a artei, de critică de specialitate etc. pe care Eduard Uzunov le şi citeşte. E un obişnuit al galeriilor, atelierelor şi al caselor de licitaţii. Chiar dacă nu e prezent în sală ştie tot ce se întâmplă în casele de licitaţii, în orice moment. Are lucrări semnate de Sorin Ilfoveanu, Ştefan Câlţea, Nicolae Comănescu, Alma Mureşan pe care le colecţionează din plăcere. „Este o pasiune prin care îmi încarc sufletul.“

Aşa a descoperit un mare sculptor şi un mare desenator în persoana lui Gheorghe-Iliescu Călineşti, descendent al lui Brâncuşi, care fusese dat uitării şi pe care va căuta de acum să îl promoveze. Deşi nu se consideră un mecena, Eduard Uzunov a contribuit la susţinerea copiilor cu dizabilităţi din România prin Campania Stradivarius, precum şi prin redirecţionarea fondurilor obţinute în urma publicării cărţii sale Pariul Proprietăţii.

După suportul acordat celor două ediţii ale Turneului Stradivarius s-a implicat şi în Concursul Naţional de Vioară „George Enescu“, o competiţie care urmăreşte sprijinirea şi descoperirea tinerelor talente. Pe lângă activităţile deja menţionate a participat cu donaţii sau sponsorizări în numeroase programe de genul SOS Satele Copiilor, Gucci Unicef, Şcoala Copiilor Leslie Hawk sau celebrul caz Daria pentru că şi-a dorit să contribuie la un viitor mai bun al copiilor.

O piaţă de artă tânără, pe care Dragoş Farmazon de la Art Yourself o evaluează intuitiv la cel mult 1 milion de euro pe an. Trebuie precizat că în afară de vâzările publice, cele intermediate de galerii sau direct din atelier sunt foarte greu de contabilizat. Se poate remarca, totodată, o consolidare a investiţiilor atât în ceea ce priveşte achiziţiile de artă, cât şi în spaţiile destinate comercializării ei.

În România există oameni care cumpără lucrări, care susţin centre de artă sau ateliere fără să aibă garanţia că se vor bucura de un ROI al investiţiei. Manuela Plăpcianu, Camelia Şucu, Sandra Pralong, Alexandre Hergan, Steven şi Valeria Van Groningen sunt tot atâţia pasionaţi, care fie promovându-i pe artişti, fie achiziţionându-le tablourile, pun umărul la constituirea unei zestre de artă contemporană românească. Îi putem socoti pe drept, mecena ai zilelor noastre.

Piaţa de artă contemporană românească este o piaţă emergentă şi promiţătoare. Pentru ca ea să se consolideze, ar trebui să se creeze o relaţie mai strictă între artişti, galerişti şi clienţi şi ar fi nevoie de existenţa mai multor spaţii de expunere adecvate, dotate cu echipamente de iluminat şi sonorizare la un standard foarte bun.