Societatea românească încotro?
„Noi versus ei“
Barbu Mateescu
„Starea de sănătate a unei persoane este de fapt victoria constantă a organismului în lupta cu factorii ostili, zi de zi, lună de lună. În mod similar, sănătatea societăţii româneşti poate fi definită prin capacitatea de contracarare a unor evoluţii grave, care afectează ţesuturile sensibile“, spune Barbu Mateescu, un sociolog de 31 de ani, absolvent al Universităţii Pennsylvania.
În caracterizarea societăţii româneşti, temele cruciale sunt, din perspectiva sa, educaţia, sistemul sanitar şi încrederea sau lipsa ei. Sistemul de educaţie perpetuează diferenţe enorme între rural şi urban, sau între urbanul sărac şi cel bogat, cu consecinţe multiple pentru cetăţeni, clasa politică şi nu în ultimul rând economia României. Sistemul medical se confruntă şi cu o educaţie precară a populaţiei asupra stării de sănătate, ceea ce încarcă artificial bugetul statului şi bugetele familiale. Nu în ultimul rând, criza de încredere, întreruptă pentru perioade extrem de scurte în ultimii douăzeci de ani, fragilizează democraţia românească, are un aport semnificativ la scăderea populaţiei şi încurajează neparticiparea cetăţenilor la discuţii privind viitorul societăţii.
„Aceste probleme nu au rezolvări simple. Asumarea lor de către mediul politic este o necesitate, dar întrucât ele nu au o încărcătură electorală deosebită, trebuie aduse în atenţia politicienilor. Atâta timp cât în mentalul colectiv va exista antinomia «noi vs ei», acest lucru nu se va întâmpla decât prin efortul câtorva oameni curajoşi.“
Teza „Milionarilor hoţi“
Percepţia verificată de mai multe sondaje de opinie conform căreia milionarii României nu s-au îmbogăţit prin muncă, ci prin relaţii sau noroc este bazată pe un sistem vast de axiome privind modul în care este organizată societatea românească. Acest sistem, extrem de popular, face referire la:
• dihotomii puternice, existente înainte de 1989 („noi vs Securitatea“) şi menţinute după aceea („noi vs ei“);
• aparenta lipsă de reacţie a justiţiei faţă de încălcări grave ale legii în cei douăzeci de ani care au trecut de la Revoluţie;
• puterea şi credibilitatea unei mass-medii divizate, care a informat populaţia intens cu privire la fapte de corupţie reale sau nedovedite;
• lipsa de credibilitate a clasei politice.
Extinderea capitalismului în România este încă parţială. Normele sale n-au fost internalizate de un procent semnificativ din populaţie. Odată cu mărirea influenţei economiei de piaţă şi cu creşterea vizibilităţii acţiunilor sistemului de justiţie, şi teza „milionarilor hoţi“ va pierde din viteză.
O datorie de onoare
Există mai multe percepţii în rândul clasei sociale „de sus“ în legătură cu rolul său în societate. Evoluţia acestor percepţii este în strânsă legătură cu stadiul generaţional în care se află capitalismul în ţara respectivă. Iniţial, se pune accentul pe satisfacerea nevoilor personale şi pe negarea totală a existenţei vreunei responsabilităţi publice. Ulterior, se menţionează funcţia social-economică a capitalismului: „Ajut societatea prin faptul că dau locuri de muncă.“ În stadiile târzii, funcţia de responsabilitate faţă de societate este conştientizată maximal, prin sponsorizarea unor programe filantropice sau educaţionale, de exemplu bursele universitare sau şcolare. Acest mecanism este observabil în toate ţările care au adoptat capitalismul în ultimele sute de ani. El este deja pus în mişcare şi în România.
„O cultură ţărănească, urbanizată accelerat“
Afirmaţia lui Vasile Dâncu despre societatea românească: „O cultură ţărănească, urbanizată accelerat“ este corectă, surprinzând prin ultimul cuvânt folosit natura acestei urbanizări, care a fost realizată forţat, inegal şi destructiv de către sistemul comunist. În practică, situaţia în care ne aflăm implică adoptarea incorectă sau parţială a unor norme, calchieri inestetice sau şocante, disonanţe între formă şi fond. Un exemplu simplu dar relevant este să ne gândim doar la toate nunţile la care, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi impecabil, în stil de recepţie vest-europeană dansează… manele. Aparent, acest fenomen se va stinge odată cu trecerea generaţiilor, în măsura în care oraşele României nu devin ele însele locuri de perpetuare în formă viciată a atitudinilor din mediul rural. Ce vom vedea, de fapt, va fi o adoptare parţială şi treptată a urbanismului occidental. Vor fi întotdeauna „insule“ de mahala, dar ele vor fi din ce în ce mai puţine. Dacă nu vor interveni fenomene economice grave, cuvântul de ordine al următorilor zece ani va fi „gentrificare“ (eng. gentrification) înţelegând prin aceasta achiziţionarea spaţiilor imobiliare din zonele sărace de către oameni bogaţi sau aparţinând clasei de mijloc şi, de aici rezultând implicit, schimbarea „personalităţii“ cartierelor.
Clasa de mijloc şi spiritul întreprinzător
În România, utilizarea termenului „clasă de mijloc“ este riscantă. Bula financiară din perioada 2005-2007 – o perioadă de abundenţă stimulată artificial prin împrumuturi bancare şi o supra-încălzire a economiei – a dus la apariţia multor iluzii cu privire la structura societăţii româneşti, atât în rândul observatorilor dezinteresaţi, cât şi din perspectiva românilor înşişi. O mare parte din puseul clasei de mijloc din anii trecuţi l-au reprezentat investiţiile străine (de aici au rezultat salarii mai mari şi locuri de muncă în mediul privat) şi prezumţii nerezonabile ale factorilor de decizie din mediul politic, adică salarii şi sporuri mai mari pentru mediul bugetar. Ambele locomotive au frânat abrupt, zdruncinând serios călătorii trenurilor pe care le duceau spre destinaţie. În condiţiile unei birocraţii sufocante şi în lipsa unei culturi a antreprenoriatului, cei care simt că nivelul lor de trai se prăbuşeşte nu vor opta spre înfiinţarea unor noi afaceri. Ca în alte situaţii din istoria României moderne, soluţiile rămân individuale: reducerea asumată a cheltuielilor, obţinerea unui al doilea loc de muncă, cu program complet sau nu, şi emigrarea.
Profesii care înfloresc
În foarte puţine profesii din România plata este comparabilă cu cea din UE. Pentru că din motive personale mulţi tineri nu iau în considerare migraţia, ca procent din totalul absolvenţilor avem mai mulţi absolvenţi de Drept, Economie, Comerţ şi Finanţe (luate împreună) decât oricare ţară din UE. Carierele medicale şi pedagogice sunt neglijate (vezi sursa pentru aceste informaţii: Eurostat, 2009). Consecinţele sunt grave pentru două dintre cele trei dimensiuni cruciale pentru România pe care le-am menţionat mai sus. Atunci când vorbim despre cei interesaţi să emigreze, românii mizează în special pe munci necalificate, sau pe calificare la locul de muncă din Italia sau Spania. Sistemul de educaţie superioară produce într-un procent prea mic angajaţi cu înaltă specializare, care să poată emigra pe poziţii bine plătite în Vest. Calitatea inferioară a calificării forţei de muncă pe care România o livrează Occidentului are efecte nefericite asupra României, datorită nivelului semnificativ mai scăzut al redevenţelor care se întorc în ţară.
Între ciocan şi nicovală
Un mediu rural depopulat dă de asemenea naştere la probleme serioase în ceea ce priveşte forţa de muncă care poate fi utilizată în contextul unor investiţii serioase în domeniu. Dacă românii nu se vor întoarce la sat, emigranţii vor fi aduşi de către investitori. Nu este exclus ca, precum în Vest, să se iasă în stradă împotriva „străinilor care ne iau locurile de muncă“ şi aşa, prost-plătite, şi pe care, datorită unei stigmatizări larg răspândite, nimeni de fapt nu le vrea. Migrarea spre oraşe este un fenomen care prezintă aproape la fel de multe riscuri pentru un tânăr din mediul rural ca şi emigraţia spre vest, dar cu avantaje materiale mult inferioare. Educaţia de care tinerii beneficiază în mediul rural este deficitară prin comparaţie cu cea de care beneficiază tinerii din mediul urban. Implicit locurile de muncă disponibile vor fi prost plătite. Cum costurile vieţii în mediul urban sunt ridicate, opţiunea de a migra spre oraşe duce la apariţia unui fenomen tip „ciocan şi nicovală“ (double bind). Furia individului devine tensiune socială, cu consecinţe serioase pentru mediul politic şi stabilitatea societăţii.
Inapetenţa pentru agregarea socială
O discuţie despre România nu trebuie să se încheie niciodată cu „mentalitatea“, ci de acolo trebuie să înceapă. În primul rând, trebuie precizat despre care români vorbim. Mentalitatea unui ţăran din judeţul Cluj este diferită de cea a unui bugetar sărac, în vârstă de 40 de ani, din oraşul Iaşi sau a unui informatician care abia a terminat facultatea şi care munceşte în Bucureşti pe
2 000 de euro/lună. Problemele care ies totuşi la suprafaţă şi care afectează grav situaţia societăţii româneşti sunt:
• criza de încredere în special în clasa politică, care duce la un cerc vicios: cetăţenii se plâng de „ei“, dar evită să se înscrie în partide sau să dialogheze cu acestea. Fără cooptarea mediului politic sau cointeresarea acestuia, democraţia este „spartă“, iar populismul capătă acces la instituţiile care definesc direcţia statului.
• lipsa de solidaritate, o maladie care afectează aproape întreaga societate. Odată cu căderea regimului comunist, s-au prăbuşit şi structurile sociale care forţau oamenii să relaţioneze unul cu celălalt, ca parte dintr-o colectivitate. Societatea românească nu a fost capabilă să formeze noi structuri – ONG-urile din România sunt prea puţine şi prea puţin influente. Problema însă nu o reprezintă ONG-urile actuale, ci lipsa unui apetit pentru agregarea socială din partea românilor înşişi. În SUA – o naţie totuşi lovită de atomizare – în orice oraş cu 10 000 de locuitori există cluburi, asociaţii şi grupuri de iniţiativă care au ca obiect al activităţii aproape orice: modalităţi de petrecere a timpului liber, convingeri religioase, valori politice, proiecte legate de dezvoltarea localităţii, hobbyuri etc. Acestea au şi o funcţie importantă de socializare. În România, cu câteva excepţii punctuale (de exemplu, galeriile cluburilor de fotbal), grupurile organizate pe alte baze decât prietenia personală sunt practic absente. Introducerea capitalismului şi tranziţia la democraţie – un regim politic care pune accentul în mii de moduri asupra acţiunii individuale – au accentuat procesul de autoizolare al indivizilor. Ieşirea din această situaţie este greu de zărit în clipa de faţă.
Tinerii furioşi
Orice societate care adoptă un stil de viaţă bazat pe consum trece printr-o spirală ale cărei dimensiuni depind, evident, de circumstanţele locale dar ale cărei direcţii sunt previzibile. După îndelungi întârzieri, România s-a găsit în anul 2005 într-o situaţie similară celei din SUA în anii '50: un consum înalt (din nefericire bazat pe exporturi), o clasă de mijloc încrezătoare, o atitudine cvasi-generală de optimism şi o acumulare materială care începea să schimbe profilul României. Menţinerea acestei traiectorii economice ar fi avut efecte interesante asupra societăţii. Din nefericire, această evoluţie nu a durat. Chiar şi în aceste condiţii, este de aşteptat ca în următorii 15 ani să vedem apariţia unui grup din ce în ce mai numeros de „tineri furioşi“, care vor pune sub semnul întrebării normele cărora părinţii lor li s-au supus fără crâcnire. Valorile capitalismului vor fi chestionate, şi vom vedea apariţia în prim-plan a unor teme total absente din societatea românească de astăzi: ecologia, orientarea spre spiritual în dauna materialului sau valorificarea experienţelor colective în dauna trăirilor individuale. La nivel incipient, această transformare deja a început să aibă loc.
Barbu Mateescu, 31 de ani. Absolvent al University of Pennsylvania – promoţia 2005 (facultăţile de Sociologie şi Istoria Religiilor). S-a întors în România după terminarea studiilor în SUA, lucrând în sociologie şi în consultanţa politică. În anul 2007, a absolvit programul de master în Politică Comparată al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bucureşti. Este autorul blogului Sociollogica (sociollogica.blogspot.com), o sursă echidistantă de informaţii privind situaţia de pe scena politică, privită prin prisma sondajelor de opinie şi a altor informaţii statistice.
