Tânărul care făureşte arme dacice din oţel îmbibat în istorie

Oţelul are, la rândului lui, poveşti sau bucăţi de poveşti care rămân inscripţionate în memoria lamei. Şi uneori, istoria, alături de pasiunea lui, se aşază în forjă şi rămân impregnate în lame.

În cazul săbiilor de tip falx (armă dacică, seceră), alegerea este relativ simplă: are nevoie de un oţel cu tenacitatea ridicată, adică să nu se spargă la impact, iar rezistența la abraziune (n.r. – cât de bine taie), trece pe o poziţie inferioară. În cazul cuţitelor, este ceva mai complicat: alege oţelul în funcţie de modul de utilizare, păstrând un echilibru între rezistenţa la abraziune şi tenacitate.

Oţelul pentru obiectele sale nu se găseşte oriunde şi oricum. „În mare parte, îl cumpăr din Austria şi Germania. Mai caut şi oțelurile care au fost turnate în România înainte de ’89, un oţel bun pentru cuţite se găseşte la foile de arc (arcuri lamerale) de la Daciile vechi. Analiza chimică a arătat că este oţel AISI 1085”, spune Cristian, care a absovit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, dar care preferă ciocanul.

Făurirea armelor

Îşi alege oţelul cu mare atenţie, trebuie să fie cel mai potrivit pentru operaţiunile sale, adică tip, lăţime, lungime. Apoi urmează partea „distractivă”, și anume forjarea lamei – încălzeşte oţelul până la roşu (700-800 °C), apoi, pe nicovală, loveşte cu ciocanul de câteva ori până când începe să scadă temperatura oţelului.

„Operaţiunea, în cazul unui falx, o repet uneori şi câteva zile la rând. Secretul este să ştii unde, cum şi cât de tare să loveşti cu ciocanul”, ne-a povestit tânărul.

După ce a ajuns la forma dorită, încinge la roşu toată lama, într-o forjă special făcută care imită curbura lamei, pentru a detensiona lama, şi o lasă să se răcească lent în cărbuni aproxmativ 10-15 ore. Urmează îndreptarea lamei la rece, şlefuirea marginilor, formarea mânerului, datul găurilor pentru nituri, formarea tăişului, şlefuirea lamei. Mai exact, încă alte câteva zile de muncă.

Citește și La doar 26 de ani, are un business românesc premiat şi şcolit în Marea Britanie

„Pasul trei este scurt ca durată, dar cel mai dificil. Este tratamentul termic. Practic, prin încălzirea lamei la o anumită temperatură (care variază în funcţie de oţel) şi răcirea bruscă în diferite medii (aer, apă, ulei, săruri, diferite gaze) se modifică structura moleculară a oţelului”, afirmă Cristian.

Aici contează mult experienţa. Fiecare oţel se căleşte diferit, motiv pentru care trebuie să cunoşti bine materialul cu care lucrezi. Încălzeşte lama până la temperatura potrivită, cu grijă să aibă pe toată lungimea aceeaşi temperatură, şi apoi o introduce într-o baie de ulei încălzit, îndeajuns de înaltă ca să intre toată lama.

„Imediat după călire urmează revenirea, pentru a reduce tensiunile interne apărute în urma tratamentului termic. Urmează şlefuirea finală, ascuţirea lamei, lipirea, nituirea mânerului şi apoi finisarea mânerului. Ultima operaţiune este semnarea lamei în profunzime”, ne-a mai povestit făuritorul.

Sunt mulţi paşi care trebuie urmaţi în ordinea corectă, iar o greşeală aparent mică îţi poate strica toată munca. Asta în condiţiile în care crearea unei arme dacice durează între 4 şi 8 saptămâni. Dar tânărul nu fuge de muncă, majoritatea zilelor lui terminându-se la 10 sau 12 noaptea.

Promovează strămoşii în felul său

A fost şi încă este deranjat de faptul că puţini români au auzit de falx şi sica (n.r. – sabie scurtă dacică), dar toată lumea ştie ce este o sabie de samurai sau un topor de luptă viking. Prin felul acesta vrea să promoveze, în modul său, cultura şi istoria noastră că români, atât prin armele dacice, cât şi prin proiectul „cuţitul românesc”.

În activitatea de zi cu zi, creează cuţite şi numărul acestora este mare. În cazul falx-ului, a început de aproximativ un an şi principalul motiv este promovarea culturii dacice. Este un boem în care pasiunea îşi pune foarte mult amprenta pe ceea ce face. Iar alături de aceste calităţi are şi o dorinţă mare de relaxare.

Citește și A vorbi în public: artă şi ştiinţă

„În mare parte din timp, continuu muncă începută în atelier, dar în faţa calculatorului. Citesc sau discut cu colegii din breaslă despre material, tehnologii sau metode de lucru. Adun material pentru cuţite, am o adevărată obsesie pentru lemn, dacă găsesc un ciot de lemn pe un munte la 400 de kilometri distanţă, îl pun în rucsac şi îl aduc acasă. Ca relaxare, prefer muntele, să călătoresc, să citesc şi să beau bere, de obicei în Vamă”, spune Cristian.

Pasionat de propria muncă

Se consideră, şi pe bună dreptate, printre puţinii norocoşi care îşi câştigă existenţa făcând ceea ce le place. Această este munca lui, făurar de cuţite, iar în momentul de faţă lucrează la două categorii mari de cuţite.

În prima categorie intră cuţitele de vânătoare, de munte sau utilitare. Pentru acestea, colaborează cu Sami Faur, iar scopul principal este de a crea cuţite adaptate nevoilor şi cerinţelor utilizatorilor, prin folosirea oţelurilor şi materialelor de cea mai bună calitate.

În a două categorie, intră un proiect început de jumătate de an şi anume Cuţitul Românesc. „În timp ce asculam 'Subcarpaţi – Rege pe deal', mi-am dat seama că folclorul poate fi un izvor impresionant de inspiraţie şi mi-am pus întrebarea 'Ce fel de cuţit ar fi purtat la el, în viața de zi cu zi, ţăranul român?'”, spune Cristian.

Informaţiile pe care le-a găsit în primă fază au fost puţine şi nu l-au mulţumit. Îi trebuia mai mult pentru a recrea ceva autentic. Aşa că s-a pus pe treabă şi, după multe ore petrecute prin muzee şi discuţii cu colegi, istorici, arheologi și antropologi, a readus la viaţă ceea ce el consideră că ar fi fost cuţitul purtat de ţăranul român.

Minunatele superstiţii româneşti

„Am folosit aceleaşi tehnologii şi modalităţi de fabricare de care dispuneau oamenii în trecut, metode de lucru care s-au schimbat puţin din antichitate până acum câteva decenii”, afirmă el.

A căutat să reproducă în cel mai autentic mod metodele de lucru şi finisajele, folosind în mare parte scule şi unelte tradiţionale şi cât mai puţin pe cele moderne. Modul de prindere a mânerului fără adeziv şi nituri, lipsa gărzii şi teaca din lemn scobită în interior cu ajutorul focului fac parte din modul tradiţional de a face acest cuţit. Mai sunt şi alte metode, dar acestea sunt cele preferate de el.

„Însemnele tradiţionale de pe teacă sunt făcute de către meşterul popular Ionel Surcel şi reprezintă crucea tradiţională. Țăranii considerau că îi apară de spiritele rele. În căutările mele am descoperit o superstiţie, ţăranii considerau că bucăţi sau ornamente dintr-un dric care a dus 99 de oameni la groapă îi apară de moroi (vampiri)”, povesteşte tânărul promotor al culturii noastre.

Citește și Managerul politic, omul din umbra politicienilor

A avut norocul de a găsi suspensii de la o căruţă care pe vremuri a fost dric, iar analiza chimică a arătat că este oţel bun pentru cuţite. În acest domeniu este autodidact, a început să înveţe de pe Youtube, iar în momentul când a avut nevoie de informaţii mai precise, a început să citească forumurile de specialitate. Un mare volum de informaţii l-a căpătat de pe Myknife/forum.ro, iar de vreo doi ani citeşte cursuri şi cărţi de metalurgie.

„De fiecare dată când le spun oamenilor ce fac, mai întâi sunt surprinşi iar apoi încântaţi şi inevitabil vine întrebarea ”Şi cum le faci?”. Încerc să le explic pe scurt, dar îmi este greu pentru că e un domeniu vast şi în spatele fiecărei lame sunt “tone” de informaţii”, spune el.

Nu este singurul care recreează armele dacilor, fenomenul acesta se întâmplă de mult în România. Sunt fierarii trupelor de daci care fac reproduceri uimitoare şi nu doar pentru falx şi sica, ci a tot ceea ce înseamnă armament antic. Toţi oamenii cu care a vorbit au reacţionat în mod pozitiv, au fost încântaţi de idee, chiar dacă unora dintre ei a trebuit să le explice ce înseamnă cuvintele falx şi sica.