Constantin Gătin: În România, motivația pentru muncă e departe de a fi una vocațională, cu sens (III)
Despre felul în care muncesc românii se vorbește mai mult la extreme. Fie în registrul derizoriu al bancurilor cu Dorel, fie legitimând cultul muncii de mântuială ori al lenei din folclorul comunist „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. Sau, și mai trist, al fușerelii descurcărețe care inundă rețelele sociale.
Cum am ajuns de la asumarea cinstită a muncii din proverbele „Munca e brățară de aur“ și „Ai carte, ai parte“ la „Lasă, că merge și așa!“? Dar, mai ales, ce se află între cele două extreme ale felului în care românii muncesc? Ce îi (de)motivează, ce îi face să caute altceva, ce îi trimite pe alte meleaguri, ce îi aduce înapoi?
Între burnout și cut-off, cele două polarități care trezesc mereu interesul, vrem să dezbatem care sunt problemele cu care se confruntă angajatorii și angajații din România, cum facem saltul de la angajat la antreprenor, cum integrăm mentalitățile generațiilor care se întâlnesc acum în piața muncii, cum își recalibrează organizațiile politica de resurse umane și cum se transformă pentru a face parte din economia digitală.
Am invitat sociologi, psihologi, antreprenori, manageri, jurnaliști cu care să dezbatem felul în care comunismul a amprentat atitudinea față de muncă a românilor și de ce românii care lucrează în străinătate se aliniază mult mai ușor la normele și regulile de acolo, în timp ce în țară există tendința de a eluda cât mai mult sistemul.
Am pornit de la câteva sondaje care dezbat noile fenomene sociale legate de migrația forței de muncă, criza acută de forță de muncă, timpul mediu petrecut la job, munca la distanță și felul în care echilibrăm timpul liber cu cel dedicat profesiei.
Al treilea invitat din această serie este Constantin Gătin, Sociolog, expert în Dezvoltare regională și comunitară.
NOUA GENERAȚIE DE ROMÂNI SE REMARCĂ PRIN AMBIȚIA SINCRONISMULUI ECONOMIC
În România, comunismul a venit cu schimbări majore, prin proiectele sociale și politice pe care le-a promovat. Munca constituia centrul vieții sociale și era considerată unica modalitate prin care individul se putea exprima și împlini, ca persoană. Mecanizarea agriculturii a condus nu doar la creșterea producției agricole, dar și la transferul mâinii de lucru către sectorul extractiv și industrie. Industrializarea, la rândul ei, a transformat viața socială și a crescut ritmul urbanizării. Uzina nu furniza doar un loc de muncă, ci punea la dispoziția muncitorilor un întreg sistem social: locuințe, cluburi artistice și sportive, rețele de petrecere a timpului liber și de turism. Tot atunci s-au înregistrat cele mai importante progrese în planul egalității de gen. Femeile au beneficiat de educație, locuri de muncă, salarizare nediferențiată – teoretic – și posturi de conducere – teme care, la acel moment, în Occident, încă nu fuseseră rezolvate (în unele cazuri, nu sunt rezolvate nici acum). A fost o perioadă cu o mobilitate socială ridicată, când marile întreprinderi de stat susțineau și plăteau pentru profesionalizarea viitorilor angajați când aceștia se găseau încă pe băncile școlilor. Pentru tinerii din mediul rural, școlile profesionale care ofereau contracte în industrie reprezentau adevărate rampe de lansare către un viitor mai bun. Fiecare dintre noi are astfel de exemple în familie. Este povestea celor mai mulți dintre părinții sau bunicii noștri. După 1989, privatizarea, șomajul și inflația au spulberat sistemul creat, dar și etosul asociat acestuia. A fi angajat nu mai oferea nici siguranță materială, nici siguranța locului de muncă, de aceea anii ’90 au înregistrat pentru prima oară în istoria României o inversare a fluxului de migrare internă rural–urban, prin creșterea numărului de migranți de la oraș spre satele de origine, sub presiunea disponibilizărilor, a lipsei locurilor de muncă și a creșterii cheltuielilor în mediul urban.
Pentru români emigrarea a fost soluția la situația de criză cu care s-au confruntat începând cu mijlocul anilor ’90. Plecarea românilor la muncă în străinătate s-a desfășurat în mai multe etape sau „valuri“ de migrație. E de menționat că în perioada de debut a acestui fenomen social, emigrarea era un efort al întregii familii și nu era accesibilă oricui, fiindcă necesita un capital semnificativ, atât financiar cât și social. După aderarea României la UE și reglementările care au urmat în privința forței de muncă migrante, profilul și comportamentul specific al emigrantului român s-a schimbat. Cea mai importantă modificare s-a înregistrat în scăderea nivelului remitențelor începând cu 2010, mai ales din cauza faptului că emigranții români au început să se reunească cu restul familiei în străinătate, înscriind copiii la școli de acolo și căutând locuri de muncă pentru membrii familiei apți de muncă. Chiar și așa, banii trimiși din străinătate reprezintă în continuare o sursă importantă și constantă de venit pentru românii din țară, mai multe statististici estimând această contribuție la până la 1,5-2% din PIB-ul României (peste6 miliarde de euro). În paralel cu migrarea forței de muncă din România, a apărut și imigrația, în special din regiunea Asiei. Tot mai mulți muncitori veniți din China, Sri Lanka, Thailanda etc. sunt atrași de locurile de muncă vacante din România și sunt angajați în servicii, construcții sau industria ușoară.
Nu cred în resemnarea civică, dimpotrivă! Ascultând scandările manifestanților din ultimii ani și, urmărind discursul public, vedem cu ușurință o diferență însemnată între marșurile de stradă din anii ’90, când se îngenunchea și se rostea „Tatăl nostru“, iar revendicările erau exclusiv politice, generale și oarecum naive („nu ne vindem țara“, „mai bine golan decât comunist“ etc.) și cele actuale, dominate de tema contribuabilului–rege. Manifestațiile din ultima decadă aparțin unei generații din ce în ce mai pragmatice, cu revendicări concrete și materiale venite din comparația frustrantă cu restul Europei și cu Vestul, în general. Dacă generațiile trecute depuneau eforturi pentru un sincronism cultural cu Occidentul, la noua generație observăm ambiția sincronismului economic. Am putea spune că ne găsim într-o fază de dezvoltare modulară a societății, în care „poporul“, bunăstarea colectivă pierd din importanță în fața categoriei, în fața stratului social sau a lotului civic. Nu putem să mai vorbim de existența unei resemnări și nepăsări civice, atâta timp cât nemulțumirile și revendicările din această zonă au fost atât de puternice și de direcționate încât au avut capacitatea de a promova reprezentanți în Parlament (mulți dintre ei simpli angajați din multinaționale, fără legături anterioare cu viața politică).
STATISTICILE, ÎN CIUDA PRECIZIEI LOR, POT CREA ȘI CONFUZIE
Nu întotdeauna generalizările sunt necesare și utile. Dacă putem accepta fără multe rezerve afirmația că „românii muncesc mult“, poate fi discutabil cât de prost muncesc sau cât de prost sunt plătiți. Problema muncii făcute prost stă în strânsă legătură cu corupția, pentru că nicio firmă, niciun agent economic nu-și poate permite, într-un sistem concurențial, să execute lucrări proaste. Altfel spus, corupția este singura care stă la originea acestui folclor. Cât despre proasta salarizare, ne putem întreba în comparație cu ce sau cu cine este proastă. Statisticile, în ciuda preciziei lor, pot crea și confuzie. De exemplu, în ultimii 8 ani, salariul minim a avut o creștere de peste 200%, de la 600 lei în 2009, la 1900 lei în 2018. Din păcate, comparativ cu țările europene vestice, creșterea este nesemnificativă din cauza punctului de pornire diferit. Totuși, nu putem să nu remarcăm faptul că, în aceleași statistici Eurostat, România păstrează printre cele mai scăzute prețuri din UE. Se observă o creștere importantă și în privința puterii de cumpărare, de la 41% din nivelul me-diu al UE (2007), la 58% în 2017. Ceea ce nemulțumește la aceste schimbări pozitive, marcate de creștere, este lentoarea cu care ele au loc, deoarece, în mod firesc, cu toții ne dorim atingerea bunăstării în timpul vieții noastre.
Am ajuns de la „Munca e brățară de aur“ la „Lasă, că merge și așa!“ din cauza lipsei unui mediu concurențial. Totuși, cred că presiunile actuale de pe piața muncii tind să introducă o serie de exigențe care vor elimina acest tip de atitudine.
Timpul mediu petrecut la un job e de 4 ani. Am ajuns, de la părinții noștri care se pensionau de la același job la care se angajaseră prima dată, la milennials, care schimbă jobul la circa 2 ani. Este o realitate care nu este specifică nici la nivel național, nici la nivelul întregii economii. Este valabilă pentru marile centre urbane și este asociată cu un nivel înalt de educație sau specializare. Aspirațiile ridicate în combinație cu oportunitățile de pe piața muncii pot contribui la această dinamică, iar pentru că de cele mai multe ori suntem și noi implicați în acest fenomen, putem avea iluzia că este unul generalizat. Dar, tot din statistici, aflăm că în România, în 2018, 20,8% dintre salariați munceau în agricultură, sector economic caracterizat de salarizare scăzută și subdezvoltare și unde acest fenomen nu poate exista. Același lucru se petrece și în urbanul mic, unde forța de muncă este dependentă de unul sau cel mult doi agenți economici importanți și unde poți rămâne rapid fără slujbă. De aceea, aș spune că, pentru cei mai mulți români, schimbarea voluntară a locului de muncă e un eveniment stresant, pe care se străduiesc să-l evite cât mai mult.
Munca de la distanță a devenit tot mai posibilă prin dezvoltarea tehnologiei comunicațiilor. Poate prezenta avantaje și pentru angajat, și pentru angajator, dar și o serie de riscuri. Munca la distanță este asociată cu munca imaterială, care pare a fi idealul unei întregi generații, o muncă soft, desprinsă de trudă și transpirație și asociată, în schimb, unui anumit statut social și standard de viață. Riscurile vin din delocalizare, dematerializarea spațiului muncii conducând la dematerializarea timpului dedicat ei, la ștergerea frontierelor dintre spațiu public și spațiu privat, dintre timp liber și timp afectat muncii, dintre zi și noapte, dintre timp pentru sine și timp pentru ceilalți. Sunt mulți autori care consideră că munca de la distanță contribuie la izolarea individului, la vulnerabilizarea lui, la crearea unei noi forme de exploatare. Personal nu cred că acest tip de activitate poate fi făcută în lipsa unei auto-discipline extrem de riguroase. De altfel, o lege a muncii la domiciliu a și fost aprobată în aprilie 2018.
MOTIVAȚIA PENTRU MUNCĂ E DEPARTE DE A FI UNA VOCAȚIONALĂ, CU SENS
Nu trebuie să uităm, că în 2018, România avea aproximativ 200.000 de beneficiari de venit minim garantat, iar logica multora dintre ei e bazată pe această filosofie dusă la extrem. Atitudinea de tipul acesta mai poate aparține și persoanelor a căror activitate aduce o plus-valoare redusă și unde este imposibil să apară stimulentul financiar. Tot din folclor cunoaștem zicala „dacă munca ar fi fost ceva bun, ar fi luat-o domnii“. În subtext, ea spune cam așa: „munca e grea, neplăcută și ne ține săraci“. Probabil fiecare dintre noi tinde să ajungă la un echilibru și să accepte acel job care să ofere balanța ideală între salariul minim acceptabil și maximum de timp liber pe care îl poate obține.
Citește și:
Cum mai muncesc românii? (I)
Marius Bostan: Munca este intrinsec legată de iubirea de aproape, nu de distrugerea aproapelui (II)
Acest articol este preluat din Revista CARIERE (nr. 254/februarie 2019). Pentru detalii legate de abonare, click AICI!