Mid-career crisis. Aliz Kosza: „Problema, la noi, este că generalizăm, nu analizăm individual o situaţie, o atitudine sau un om” (II)
Este marginalizarea profesională pe motiv de vârstă o formă de discriminare? Îmbrăcată sub diverse forme – ești over qualified, nu mai corespunzi standardelor profesionale, audienței sau politicii companiei –, toate pot fi regăsite în România atunci când depășești ingrata vârstă de 40 de ani. În condițiile actualei crize de forță de muncă și de talente, cine își mai permite să țină profesioniștii pe margine? Cum se va reconfigura politica de resurse umane în aceste condiții? Am invitat manageri, specialiști în coaching și resurse umane care să vorbească și să demonteze acest tabu socio-profesional. În episodul al doilea al serialului despre criza mijlocului de carieră, invitată este Aliz Kosza, Business mentor & business strategist la Inward Business Mentorship.
Aliz Kosza, Business mentor & business strategist la Inward Business Mentorship
Din 2012 încoace, întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni trecuţi de 45 de ani, motivaţi şi cu putere de muncă, oameni care se trezesc subit, fără a li se aduce argumente solide, cu postul desfiinţat sau cu presiuni din partea angajatorului să îşi prezinte demisia, pentru că „oricum postul va intra în restructurare…” sau că „sunt depăşiţi de noul context” ori, pur şi simplu, sunt sfătuiți să plece, în schimbul unei compensaţii financiare, deoarece compania „nu îşi mai permite să îi ţină”. Apelează la mine din ce în ce mai mulţi specialişti foarte buni, care sunt discriminaţi la interviurile de angajare, spunându-li-se cam așa: „Sunteţi prea calificat pentru job…/ Sunteţi prea valoros pentru noi, nu ne permitem financiar o persoană cu experienţa dv…”. Am nenumărate exemple şi în cercul de apropiaţi, familie şi prieteni. Şi nimeni nu face nimic, deşi toată lumea vede, toată lumea știe. Nimeni nu se autosesizează. Poate Avocatul Poporului? Nicio şansă, are preocupări mult mai importante, la nivel înalt.
Discriminarea e acceptată de societate
Din nefericire, nu e foarte ușor de dovedit că se practică discriminarea, deşi ŞTIM CU TOŢII că așa este, contribuim la ea şi o acceptăm. Acest „vedem, ştim cu toţii, dar nu avem ce face” este un clişeu tipic românesc, pe acelaşi palier cu „merge şi aşa”, „oricum nu se rezolvă nimic” sau „ne descurcăm noi cumva” ori „nu ai cu cine”, toate acestea fiind învelite cu pelerina neagră a neputinţei, caracteristică unei societăţi supuse sistemului care nu îl apără pe cetăţean.
La nici un an de la demisia mea dintr-un job de CEO, mă sunau disperaţi manageri rămaşi în companie, spunându-mi că, ori de câte ori aveau o opinie sau îndrăzneau o abordare diferită, li se sugera indirect că tineretul stă la coadă la poartă şi abia aşteaptă nerăbdător să fie recrutat, aşa că mai bine îşi văd liniştiţi de treabă şi îşi pun părerile în cui.
Cunosc destui oameni „expulzaţi” din companii, din poziţii-cheie, oameni cu performanţe notabile. Expulzaţi pur şi simplu, cu rezultate cu tot, asta umbrindu-le şansele în faţa firmelor de recrutare, ştergându-le cu buretele cariera de succes. Alţi buni profesionişti sunt eliminaţi fără nicio remușcare, cu doi ani înainte de pensionare. Aşa, fără niciun motiv. Ei, cei care decid, uită că au şi ei părinţi, ignoră că sunt şi ei oameni, că au şi ei o singură viaţă. Uită că vor înainta şi ei în vârstă şi că pot deveni victimele propriilor fapte, victimele propriilor erori.
Ce li se reproşează seniorilor?
Cel mai des aud că sunt rigizi, nu se pot adapta la schimbare, la nou, că „nu le au cu tehnologia” şi că nu reuşesc să comunice cu generaţia tânără. Păi, armonia şi puntea dintre generaţii ar trebui să le construiască liderul de top al organizaţiei, este ROLUL lui, doar că managerii de top de azi sunt comozi, nu îşi bat capul să se transforme ei înşişi (transformarea este un act de curaj) şi să integreze, să armonizeze generaţii, experienţe, competenţe şi culturi diferite. Nu vor să facă asta, pentru că NU ŞTIU CUM SĂ O FACĂ. Și, mai grav, habar nu au că ar trebui să o facă. Nu identifică această nevoie şi responsabilitate. Este mult mai la-ndemână să simplifici: să vină tineretul care se lasă „dus” de nas, care nu ripostează (nu in integrum, dar majoritatea), care nu ştie încă prea multe, dar vrea să înveţe, este energic şi motivat financiar. Vrea să se afirme, vrea un statut şi vrea bani.
Dar să revenim la motivele înlăturării şi respingerii seniorilor. Unele argumente sunt reale, însă problema la noi este că generalizăm, nu analizăm individual o situaţie, o atitudine sau un om. De exemplu, spunem în general că tinerii sunt mai dinamici şi mai motivaţi, iar seniorii sunt lenţi, demotivaţi şi conservatori. Este ceva adevăr în asta, doar că nu putem generaliza. Nu toţi sunt aşa. Am lucrat cu oameni, specialişti foarte buni, în prag de pensionare, care erau flexibili, pro-activi, dinamici – mult mai dinamici decât tinerii – şi îi învăţau pe cei tineri secretele profesiei. Transferul de cunoştinţe şi de expertiză are o valoare inestimabilă.
Vestea proastă pentru companii este că, prin această abordare, ele sunt cele dezavantajate, iar vestea cea mai proastă este că suntem în plină criză a forţei de muncă. Nu va mai dura mult şi se vor ruga de seniorii de care s-au debarasat să se întoarcă în companii. Numai că atunci când criza forţei de muncă se va adânci, nu angajatorul, ci angajatul va face regula jocului.
Când toată lumea are de pierdut
Pare ciudat că toți au de pierdut, dar nimeni nu face nimic, nu-i așa? Hai să vedem cum debarasarea de seniori afectează întreaga societate.
Companiile pierd specialişti buni şi expertiză, stabilitate şi echilibru în echipă, bani mulţi, foarte mulți, asta din cauza fluctuaţiei de personal şi a competenţelor limitate. Statul pierde bani. De la buget. Aceşti oameni „aruncați” din sectorul privat care nu îşi mai găsesc joburi stau şi aşteaptă vârsta de pensionare, cresc nepoţi, sunt susţinuţi de familiile lor, deci nu contribuie la bugetul de stat. Pierderea este uriașă, mă refer acum la ani buni de muncă, dată fiind vârsta de pensionare, care este una înaintată. Cei din sistemul de stat sunt mai protejaţi şi, pe deasupra, plătiţi tot din banii noştri. Dar în sectorul privat situaţia este foarte gravă. Mulţi se pensionează anticipat, pentru câteva sute de lei, alţii prestează diverse servicii şi sunt plătiţi la negru. Pentru a putea supravieţui, acceptă această condiţie. Mulţi oameni de valoare se află la graniţa umilinţei ori au trecut-o deja.
Contextul economic va permite seniorilor să-şi valorifice din nou experienţa
Există deja semnale la nivel global că angajatorii sunt în dificultate. Fluctuaţia de personal a escaladat limitele acceptabile, investiţia în oameni este din ce în ce mai mare, iar retenţia lor devine dificilă. Chiar şi la noi, Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi alte oraşe mari, dezvoltate economic, se confruntă cu lipsa forţei de muncă în toate domeniile, dar mai ales cu lipsa oamenilor calificaţi, specializaţi şi care au competenţe multiple.
„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”
Ne-ar prinde bine, în locul confortabilelor clişee contemporane, să fim atenţi la expresiile populare înţelepte, care ne-au călăuzit sute de ani. Seniorii sunt oameni cu experienţă de viaţă şi profesională. Au trecut prin viaţă, deci, fiind maturi, pot face faţă mai uşor situaţiilor critice şi pot furniza din propriile experienţe soluţii şi sfaturi bune în momente dificile. Să zicem că au cazuistică „la purtător”. Datorită vârstei şi experienţei acumulate, sunt persoane responsabile, meticuloase şi eficiente, reprezentând o sursă importantă de încredere în echipă şi în relaţia cu clienţii, dar şi o resursă inepuizabilă de know how. Ei pot fi mentorii generaţiilor tinere. Din ce am trăit, vă spun, seniorii din companie aduc mai multă valoare noilor angajaţi prin învăţarea pe job („on the job learning”) decât toate trainingurile la un loc. Seniorii sunt loiali, nu îşi schimbă joburile la 2-3 ani, nu lipsesc des, sunt deschiși să ofere sprijin necondiţionat în perioade încărcate, iar aşteptările lor financiare nu sunt foarte ridicate, contrar percepțiilor din piaţă, prejudecăți care nu sunt altceva decât legende urbane.
În concluzie, dacă seniorii nu sunt discriminaţi, ci selectaţi şi aleşi cu atenţie şi cu profesionalism, mă refer la conștientizarea și recunoașterea competenţelor pe care le au, pot fi extrem de valoroşi în companie. Au mult de oferit, în orice profesie. Ar fi un gest de respect faţă de părinţii şi bunicii noştri, faţă de merite, cunoaştere şi înţelepciune, faţă de viaţă, faţă de noi înşine – ca specie umană –, dacă am reevalua rolul seniorilor în societate, facilitând, evident selectiv, recrutarea lor în poziţii care necesită competenţe şi experienţă sporită. Nu sunt toţi la fel, dar, dacă vrem să îi căutăm, îi vom găsi şi le vom putea oferi locul potrivit lor, loc căruia ei îi pot adăuga o imensă valoare.
Articol preluat din nr 252/noiembrie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click AICI.