Cătălin Dorian Florescu – un martor viu al lumii în care trăim

Scrii pentru tine – ca o formă de catharsis – sau pentru publicul tău?

Nu practic scrisul ca pe o formă de terapie sau cel puţin nu îmi este conştient acest lucru. Scriu pentru că îmi place să povestesc. Nu povestesc orice, mă ţin totuşi de nişte coordonate provenite din propria biografie. Este vorba despre fiinţa umană în căutarea unui loc unde poate trăi demn şi în siguranţă. Scriu romane, deci trebuie să aibă totuşi o anumită inteligibilitate, altfel aş scrie literatură experimentală. Asta înseamă că îl caut pe celălalt în scris, pe cel care să mă înţeleagă. Însă fără să îi devin slugă.

Ce câştigăm dacă citim, ce pierdem dacă nu citim?

Într-o eră virtuală şi hedonistică precum a noastră rolul artei şi al literaturii este acela de a ne ţine în contact cu lumea. Rămânem curioşi, empatici, emotionaţi. Nu vom afla adevăruri obiective ale vieţii, pentru că nu este acesta scopul literaturii, dar vom descoperi multe faţete ale existenţei. Putem fi într-o anumită măsură fericiţi şi dacă nu citim şi nu apelăm la cultură, dar riscul de a fi striviţi de pragmatismul, materialismul şi rutina vieţii este mare. Vom fi nişte aculturaţi, mândri că avem cea mai nouă jucărie cu care ne aprovizionează Apple. Dar incapabili de a ne înţelege într-un context cultural.

Care va rămâne rolul scriitorului într-o societate a viitorului?

Scriitorul nu e nici psiholog, nici predicator, nici popă, nici expert într-una sau alta. El este un martor viu al lumii în care trăieşte şi, în comparaţie cu alţii care tac, el nu tace. Este rolul evident al artei, în general, şi al scriitorului, în special. Depui mărturie povestind. Orice alt rol – în trecut, în prezent sau în viitor– ar fi ideologic şi ar transforma arta într-o farsă. Orice dictatură a vrut, din acest motiv, să controleze arta.

Cum se poate vindeca omul contemporan de traumele vieţii trăite în societatea postindustrializată modernă?

Este o întrebare foarte imporantă pentru mine, având în vedere că sunt de meserie psiholog. Aş spune: prin lucruri foarte simple şi grele în acelaşi timp. Reducând virtualitatea şi intrând din nou în relaţie cu lumea. Deci, cititorule, nu citi mai departe, îţi dăunează. Închide computerul, respiră şi întinde mâna spre lume.

Care a fost adversitatea cu care ai avut cel mai mult de luptat?

Cu siguranţă boala mea musculară. Prin voinţă, umor, scris, optimism şi înot. Dar este o medalie cu două feţe: Probabil nu aş fi devenit scriitor, dacă nu ar fi fost ea.

„Societatea postmodernă nu mai cunoaște repere și modele de viață clare. Ea îţi dă posibilitatea să alegi, iar pericolul este să te pierzi în acest labirint al alegerilor. Această societate cere de la tine să te redefineşti în orice moment, să fii flexibil, mobil, pentru firma care te plasează azi în Zürich, mâine în New York, să ai o identitate foarte variabilă. În această junglă de posibilităţi trebuie să găseşti acel cocktail care să fie al tău propriu, şi aceasta este o mare responsabilitate. Mulți se pierd în acest câmp vast al nesfârşitelor posibilități. Alţii îl resimt ca pe un stres continuu, o mare agitație, nesatisfacție, o mare presiune de a reuși. Dar ce este adevărata reuşită a vieţii? Are ea de-a face cu gratificațiile provenite din exterior, cu banii, cu cariera?
Să nu negăm cu totul: în parte, da. În rest însă, sensul vieţii înseamnă contrariul: să încetineşti ritmul, să ştii să renunți, să respiri cu adevărat, să relaţionezi cu alţii, să îți cultivi talentele, pe scurt: să fii din plin. Dar cum să te întorci la tine însuți când ani de zile ai făcut totul ca să nu o faci? Aici fiecare trebuie să găsească propriul drum. Nu va fi uşor, dar merită.”

Cum se vede România din Elveţia?

Până acum se vorbea numai de rău despre România. Sau nu se ştia nimic. Chiar de curând am fost rugat să mă exprim asupra problemei romilor care fură. Pe de altă parte, cunosc mulţi elveţieni care au o mare apropiere de România. Iar de câteva săptămâni încoace, România este prezentă în mediile elveţiene ca o societate care s-a trezit şi își apără democraţia. Având în vedere situaţia devastatoare din Ungaria şi Polonia, unde guvernele populiste au reuşit să slăbească democraţia, nu putem fi decât mândri de ceea ce se petrece în ţară. Un mare ziar elveţian a scris: „Să învăţăm de la români”.

Ai schimba ceva la ţara în care te-ai născut? Dacă da, ce anume?

Trăiesc la distanţă de peste o mie de kilometri de România, cred că ar fi arogant să spun ce aş schimba. Aş putea să încerc, dar numai dacă am şi voie să greşesc: aş schimba unele mentalităţi, precum oportunismul, fatalismul, materialismul, făţărnicia, bârfa, fudulia, lipsa de spirit civic.

Părinţii noştri erau limitaţi de imposibilitatea de a face alegeri, tinerii de azi sunt copleşiţi de vastitatea opţiunilor. Care ar putea fi firul călăuzitor care să nu-i lase să se piardă?

Înstrăinarea de sine începe foarte devreme. Este extrem de important să existe părinţi care să ştie să relaţioneze cu copiii lor. Din această relaţie sănătoasă se creează dorinţa de a-şi descoperi şi cultiva talentul, de a se implica, de a avea o viziune pozitivă asupra propriei persoane şi asupra vieţii. La fel şi capacitatea de a înţelege cine sunt, ce simt şi ce vreau. O anumită plasticitate şi adaptibilitate a omului face ca acesta să poată totuşi să ducă o viaţă sănătoasă în pofida greutăţilor. În general, pentru mine există o regulă importantă: să rămâi relaţionat, să îţi cauţi talentul şi pasiunea, şi să le cultivi. În lumea reală.

Vremea Minunilor, Maseurul orb, Zaira, Jacob se hotărăște să iubească sunt câteva titluri alte autorului, traduse din germană și apărute la editura Polirom, în limba română. Romanul Jacob se hotărăște să iubească a primit cel mai important premiu elvețian de literatură: Swiss Bookprize, în 2011.

Articol preluat din numărul 236/aprilie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici