Horia Colibășanu: „Muntele e o călătorie mai mult spirituală decât geografică”

Este alpinist de altitudine, stilul pur – fără oxigen suplimentar și șerpași –, cotat ca fiind cel mai performant alpinist din istoria României. Are în palmares ascensiuni de succes pe opt din cele 14 vârfuri montane de peste 8.000 de metri din lume.

Anul trecut, a reuşit să cucerească vârful Everest (8.848 de metri) din Munţii Himalaya, stabilind o premieră naţională. Expediţia începută în 28 martie 2018 nu s-a finalizat din cauza vremii nefavorabile.

Precauția și perfecționismul încercatului alpinist l-au făcut să spună: „Noi, alpiniștii puri, nu mergem acolo, sus, ca să murim, ci, dimpotrivă, ca să trăim la intensitate maximă”.

ÎN TOT CE AM CITIT DESPRE DV., OAMENII VĂ DESCRIU CA FIIND UN OM BUN. MUNTELE SIMTE OMUL BUN?

Nu știu dacă sunt, dar încerc să fiu. Muntele simte omul bun, așa cum o face o oglindă. Ajungi să suferi mai puțin din cauza propriilor ambiții, orgolii sau vanități. Pe munte, bun înseamnă corect, în sensul de fair-play, iar lucrul acesta întotdeauna se întoarce.

CARE E OPUSUL OMULUI BUN PE MUNTE? OMUL NE-BUN? CUM SANCȚIONEAZĂ MUNTELE OMUL CARE NU E BUN?

În Himalaya, e plin de nebuni, sunt atrași ca fluturii de lumină. Muntele nu suportă proștii. E un mediu ostil, unde orice mică greșeală e taxată. De fiecare dată când pățesc ceva neprevăzut, știu că nu am fost suficient de atent, deștept sau modest în raport cu propriile capacități. E mai bine să fii „ghiocel”, să muncești mult și să speri cu toată puterea. Ai șanse mai mari să scoți capul din zăpadă.

CARE E RELAȚIA UNUI ALPINIST OPTMIAR CU DUMNEZEU?

După caz. Cei mai slab pregătiți la picioare au nevoie de mai multă forță în mâini, pentru a putea duce la capăt un număr mai mare cruciînchinăciuni bine executate. Eu sunt medic și înțeleg și ce spune Darwin, și ce nu a reușit încă să demonstreze. Dar, oricum, la peste 8.000 de metri e atât de greu, încât e mai bine ca Forța să fie cu tine, chiar dacă nu ai văzut toate episoadele.

CINE CREDE LUMEA CĂ SUNTEȚI?

Lumea crede că sunt un alpinist care stă toată ziua pe munte, în frig și agățat într-o mână. Lumea crede că îmi încep dimineața cu un shake cu proteine și 100 de flotări. Și am mai observat că, în ceea ce îi privește pe prietenii mei, ei cred că sunt de fier și că mă antrenez 25 de ore pe zi, de aceea nu mai vor să iasă cu mine pe munte, pentru că nu sunt antrenați.

CINE SUNTEȚI, DE FAPT?

De meserie sunt dentist; stau zilnic 6-8 ore în cabinet și am o grămadă de pacienți foarte faini. Îmi place și ce fac, și de ei. Aici poate că transpare un surâs ușor sadic, caracteristic dentiștilor – seringă cu acul scurt sau cu acul lung? Culmea e că nu îmi place frigul, mă feresc cât pot și mă izolez cum trebuie. Deși prefer să fie frig decât cald, fiindcă atunci când nu mai ai ce da jos, nu te poți antrena și curg apele pe tine. Încerc să merg cât pot pe picioare, chiar dacă alpinismul fără mâini se numește trekking, adică plimbare. Dimineața o încep cu o cafea sau două – când nu mă grăbesc – și o friptură cu un vin bun, în comparație cu prafurile, care au în dieta mea o rată de 100:1. Mă antrenez o oră pe zi, rareori mai mult, dar o fac serios, hotărât și constant. Sunt bine antrenat, dar vreau să fiu și mai bine. Probabil o să îmi iau un câine.

CARE E POVESTEA DV. PREFERATĂ?

Ca povești din cărți, în copilărie aveam trei: Singur pe lume, de Hector Malot, Comoara din insulă, de Robert Louis Stevenson, și Căpitanul Casse-Cou, de Louis Henri Boussenard. Toate au legătură cu aventura, cu neprevăzutul și cu locurile magice, sunt despre singurătate și camaraderie. Pentru mine, Himalaya este unul dintre puținele locuri din lume unde mai poți întâlni adevărata aventură. Ca poveste reală, mă fascinează încă Nansen, cu a lui aventură pe nava Fram (n.r. – Fridtjof Nansen, explorator norvegian, campion la schi și patinaj, laurat al Premiului Nobel). De asemenea, mă inspiră povestea extraordinară a exploratorului Ernest Shackleton la Polul Sud și modul în care și-a protejat oamenii în fața dezastrului.

CE ÎNSEAMNĂ, PENTRU DV., „SĂ O IEI DE LA ZERO”?

Fiecare încercare de ascensiune în care te întorci în tabăra de bază și pornești din nou înseamnă să o iei de la zero. În fiecare an mă întorc epuizat, cu musculatura atrofiată de altitudine, și încep pregătirea pentru anul viitor cu două-trei flotări și 100 de metri de scări, în loc de 2.000 de metri pe antrenament. Asta înseamnă să o iei de la zero.

CÂND V-A FOST CEL MAI GREU?

Coborârea de pe Everest a fost teribilă. Făceam doi-trei pași pe minut și la 10 minute mă opream și dormeam câteva minute. Eram încă la 8.600 de metri, creasta nu cobora și parcă, după ore în șir, tabăra de la 8.300 de metri era la fel de departe. Cei 300 de metri care reprezintă diferența de nivel, și pe care îi fac în mod normal în 20 minute, acolo i-am făcut în opt ore.

CE I-AR SPUNE HORIA DE AZI LUI HORIA DE ACUM 20 DE ANI?

Răbdare. Totul va fi bine.

CE VĂ MÂNĂ MEREU SĂ ESCALADAȚI MUNȚII?

Încă nu am găsit niciun motiv să nu o fac. Îmi place să urc pe munte, chiar dacă nu e înalt, și aș urca chiar dacă aș ști că pe partea cealaltă nu s-ar vedea nimic. E lupta cu tine însuți, cu slăbiciunile proprii. Și e și un sentiment aparte, de apropiere cu cei cu care urci munții înalți. Până la urmă, dacă vrei să cunoști cu adevărat o persoană, pleci cu ea într-o călătorie. Iar muntele e o călătorie aparte, nu doar geografică, ci și spirituală. În plus, conține și o latură sportivă, care măcar pe părinții mei îi oprește să spună că „vagabondez”.

CAMARADERIA DE ARME E UNA DINTRE CELE MAI PROFUNDE PRIETENII. SUNTEȚI UN EXTRAORDINAR CAMARAD PENTRU ALPINIȘTII CU CARE ESCALADAȚI MUNTELE. CUM E PRIETENIA LA 8.000 DE METRI?

Este foarte simplă și corectă: primești ceea ce dai. Încerc să dau de fiecare dată mai mult ca să fiu sigur că nu iau mai puțin decât partenerul meu și mă opresc din îndesat în rucsac atunci când Peter (Peter Hámor, colegul de expediție – n.r.) îmi spune că am luat prea mult. E o situație în care îți pui viața în mâna unui om și trebuie să crezi că vei avea tăria să faci pentru el ceea ce știi sigur că el ar face pentru tine. E o solidaritate care jos poate părea extraordinară, dar acolo, sus, e ceva aproape banal – e un mod în care încercăm să supraviețuim împreună.

E MAI DURĂ VIAȚA PE MUNTE DECÂT LA ALTITUDINI „NORMALE”? CE E MAI GREU DE SUPORTAT ÎN VIAȚA DE ZI CU ZI, AICI, LA ALTITUDINI COTIDIENE?

Viața e așa cum ți-o faci. Poți să mori la fel de ușor pe șosea sau lucrând în construcții. Dar muntele comportă niște riscuri în plus, la nivel statistic, iar altitudinea, și mai mult. Cel mai greu „jos” e să suporți proștii și neamurile proaste, care, din fericire, la altitudine nu ajung în număr prea mare, iar dacă ajung totuși, muntele reușește să îi alunge sau să îi rărească. Selecția naturală la 8.000 de metri e mai eficientă. Aș vrea să fiu mai tolerant, dar cred că ar trebui să mă lobotomizez pentru asta. Singurul lucru bun e că de la oricine poți învăța să faci ceva și mai ales ce să nu faci.

CARE E CEL MAI MARE REGRET?

Că nu am cunoscut-o pe Edit Piaf. Glumesc. Mi-aș fi dorit să câștig o medalie olimpică, dar acum nu mai am nici o șansă. Am făcut atletism, 400 de metri garduri, iar proba era dominată de atleții de culoare, așa că nu am avut regrete foarte mari când am renunțat și am început să învăț pentru medicină.

CARE E CEA MAI MARE REALIZARE PERSONALĂ?

Am doi copii care sunt destul de independenți, nu fumează și beau moderat. Ăla mic cam bate fete la grădi’, dar cel mare merge și se întoarce, deși la fel de afon, singur de la școală, din clasa pregătitoare. Le place sportul și nu foarte mult muntele, și am speranțe că nu vor să se facă alpiniști.

DACĂ V-AȚI PUTEA ÎNTOARCE ÎN LUMEA ACEASTA CA FIINȚĂ SAU LUCRU, CARE AR FI ACELA?

Aș fi un leopard, ca să vedem apoi cine câștigă proba de 400 de metri. Deși ar fi prima oară când ar alerga băștinașii după leopard și nu invers.

UNDE ȘI CÂND V-AR FI PLĂCUT CEL MAI MULT SĂ TRĂIȚI?

Fix aici, în Timișoara. Aș putea să mă mut oriunde dacă aș vrea, dar nu mă interesează. Am cochetat o vreme cu un cabinet în sudul Franței, la 10 minute de stația de telecabină, într-o stațiune de schi sau cu vedere spre portul de veliere, dar mi-am dat seama că prietenii și conaționalii înseamnă mai mult.

CARE ESTE BUNUL DV. CEL MAI DE PREȚ?

Aș zice nevasta, dar e discutabilă partea cu proprietatea. Nu mă prea atașez de bunuri, dar dacă mi-ar părea cu adevărat rău de ceva, ar fi bicicleta mea de contratimp, mai ales că tocmai i-am pus cauciucuri noi, model din acela: „Da’ astea costă cât o poșetă?”

CARE CREDEȚI CĂ E CULMEA DISPERĂRII?

Să îți vinzi libertatea, apoi prietenii și în cele din urmă țara.Trebuie să fii foarte disperat să faci oricare dintre acestea.

CARE ESTE OCUPAȚIA/ PASIUNEA FAVORITĂ?

Dentist/alpinist. Îmi place mult să merg cu bicicleta, să văd orașe și muzee. Îmi place istoria și îmi place să merg la bălăceală vara.

CARE ESTE CARACTERISTICA DV. CEA MAI EVIDENTĂ?

Din ce spun cei din jurul meu, perfecționismul. Sunt competitiv și control-freak, încerc să rezolv tot, un prieten îmi spune că semăn cu Axel, personajul din Billions. Mi-aș dori să fie așa, însă știu că am multe de corectat între perfecționism și perfecțiune. Dar încerc să mă îmbunătățesc și să mă mișc în direcția corectă.

AȚI VĂZUT DE MULTE ORI MOARTEA CU OCHII. VĂ MAI E FRICĂ DE EA?

Da. Dacă nu ți-e frică, te numești inconștient. Noi încercăm să păstrăm controlul emoțiilor și al situației pentru a ieși cu bine și cu vârful urcat. Dar asta nu înseamnă că nu simțim frică. Doar încercăm să o depășim.

AȚI PARTICIPA LA MARATON ULTRA? CE VĂ DEOSEBEȘTE DE TIBI UȘERIU?

Nu cred, nu văd de ce. Nu mai îmi place așa mult să alerg, mi s-au modificat musculatura și metabolismul – ori mor de cald, ori, dacă e frig, mă plictisesc. Muntele e mai divers, presupune poate o tehnică și o strategie mai complexă, e mai palpitant pentru mine. Nu știu ce mă deosebește pentru că nu îl cunosc așa de bine, dar presupun că avem mai multe în comun decât lucruri care ne diferențiază. Eu sunt mai „panseluță”, el e un tip mai dur și mai ordonat, dar eu fac de mai mult timp decât el sportul acesta și, probabil, sunt mai hârșâit. Iar el are un profil mai spectaculos, eu sunt un om normal care merge la lucru în 90 la sută din timp. Din cauza unei poze făcute împreună, îi mai aud pe la maratoane, în Retezat, pe unii zicând că a venit Tibi la concurs…

CE I-AȚI SPUNE UNUI DISCIPOL CARE VĂ ROAGĂ SĂ ÎI FIȚI MENTOR?

Să vină cu pantofii de sport să îl văd cum aleargă o tură de stadion la maximum (400 de metri). Dacă știe să sufere, putem sta de vorbă. Dacă mă întreabă cum a fost în primul minut după ce trece linia de sosire, nu mai avem ce discuta. Dacă leșină la sfârșit, nu mai e nevoie să vorbim nimic. Timpul pe cronometru nu are absolut nicio valoare, câtă vreme ajunge în aceeași săptămână.

Acest articol a apărut în ediția iulie-august cu numărul 249 a Revistei CARIERE.

Pentru mai multe detalii despre abonare, click aici.

.