Ion Marin: „Lumea e a noastră, iar muzica este un univers al armoniei națiilor”

Ion Marin este dirijorul care demonstrează la fiecare concert că puterea unei mari orchestre sau a unui mare dirijor este de fapt puterea existenței umane. Este conștient că e extrem de dificil să transmiți emoție prin muzica făcută la cel mai înalt nivel. Crede că adevărata și enorma putere a unei mari orchestre sau a unui mare dirijor este de a rupe orice fel de barieră între cei care au creat muzica, respectiv compozitorul, cei care o performează și publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, dar atât de dornic de a se include în această tradiție extraordinară. De aici și felul în care dirijează – având în minte imaginea puterii de a rupe aceste bariere între personajele acestei povești.

Ion Marin a devenit deja un brand. Care îi sunt atributele?

Nu știu dacă e vorba de un „brand”… Eu cred că acest concept, al brandului, în România, este supraevaluat, prost înţeles uneori. Un brand devine un brand când există cerere, nevoie, el nu există în sine.

Mai degrabă aș zice că sunt un om care merge pe un anume drum de mult timp, o cale luminoasă care străbate lumea muzicii. Cariera internaţională şi privilegiul de a mă naşte şi de a creşte în acest univers, al muzicii, mi-a dat adevărata dimensiune a puterii pe care ea o are, un limbaj dincolo de cuvânt, dincolo de concept. Ea poate să atingă nişte colţuri ale sufletului omenesc şi, în acelaşi timp, să aibă o colosală putere de formare, începând cu exemplul meu. Am experimentat pe pielea mea ce înseamnă respectul pentru ceilalţi, ce înseamnă aspirația către civilizaţie, dorința de a comunica cu ceilalţi şi de a vedea un pic din fiecare persoană, de a te vedea în ei. Nu de a te oglindi, de a te vedea în ei. Să îi accepţi și să te regăsești în ei. Muzica îţi dă această dimensiune şi dacă, la început, mi s-a părut doar o evidenţă, apoi a devenit o pasiune, o dedicare extraordinară.

Deci am putea spune că mă definește această permanentă sete de descoperire, nevoie de înțelegere și dăruire a muzicii.

În același timp, aici cred că putem vorbi de modele. La 59 de ani, ești ușor mai atent cu definirea unui model, pentru că începe să fie deja rândul tău să devii modelul altcuiva. Am avut modele extraordinare, Herbert von Karajan, Carlos Kleiber, Claudio Abbado, dar și în domeniul teatrului, Giorgio Strehler, de exemplu.

Dar model îmi este și Matthieu Ricard, care este un filozof budist, model îmi este și Eckhart Tolle, model îmi sunt toți oamenii care reușesc să depășească ego-ul și să dedice ceva gândit și filtrat prin propriul suflet, celorlalți oameni.

Ce nu se schimbă niciodată în muzica clasică, indiferent de vremuri?

Misterul. Cred că acest lucru, această senzație pe care nu poți să ți-o explici, dar care te învăluie și te subjugă, mereu proaspătă și emoționantă, este ceea ce rămâne neschimbat, atât pentru cel care ascultă muzica simfonică, cât și pentru cel care o aduce la viață, artistul.

Muzica trebuie să se nască de fiecare dată. Un foarte mare şef de orchestră, Bruno Walter, spunea că un dirijor e cu adevărat artist în momentul în care e capabil să dirijeze pentru a mia oară „Eroica“, ca şi cum ar fi la prima audiţie. Secretul e foarte important. Secretul e legat de mister, misterul e legat de magie şi aşa mai departe.

Atunci când am senzaţia că ceea ce fac nu mai are secrete, trebuie să le inventez, pentru că e vorba despre un proces mai real decât vă puteţi imagina, o alchimie. Și apoi, nu poţi să faci ceea ce faci folosind prezumţia că muzica nu mai are niciun fel de taină pentru tine. E nevoie de o foarte mare smerenie și căutare permanentă pentru a aduce acea stare de magie.

Ce aduce Ion Marin specific românesc într-un melanj de multi-culturalitate din ce în ce mai des întâlnită în orchestre?

M-am născut aici, am crescut aici şi am plecat de aici nu doar din motive evidente, referitoare la cât de prost era, ci pentru că aspiraţia mea, crescând în spiritul Renaşterii italiene şi în spiritul enescian, a fost de internaţionalitate a muzicii. Mi s-a părut că dacă pot să fac ceva să-mi iau rădăcinile şi să le plimb prin lume… Ştiţi, oamenii au rădăcinile în inimă. Nu trebuie să ne fie frică şi să stăm bătuţi în cuie numai pentru faptul că ne-am născut într-un singur loc. Lumea e a noastră, iar muzica este un univers al armoniei națiilor, ca să îi spunem așa…

De exemplu, pentru mine acasă înseamnă sala de concert sau teatrul de operă în care lucrez. E foarte bine că există această multiculturalitate în orchestre, să fie acasă pentru toată lumea, un acasă pe care îl porți după tine.

Pe de alte parte, la început a fost greu, pentru că, știți, trebuie să convingi, uneori eşti privit ca venind dintr-o zonă de umbră a Europei şi se întâmplă să trebuiască să fii mult mai bun decât bun, ca să poţi să fii acceptat. Da, este şi frumos, uneori este şi greu, dar cred că este normal să fie așa.

În era automatizării și a digitalizării, a revoluției tehnologice 4.0, credeți că dirijorul ar putea fi înlocuit vreodată de un robot?

În „facerea” de muzică, nu condițiile tehnice contează cel mai mult, ci capacitatea artistului de imaginație abstractă. Sună complicat, dar e simplu, de fapt. Este vorba de ce este scris printre note, emoţia pe care dirijorul o creează şi o transmite apoi, cu ajutorul orchestrei, publicului.

Fiindcă e vorba de reacții pe care le internalizezi, le accepți și le dezvolți. Cea mai importantă reacție este cea a orchestrei cu care lucrezi. Orchestra este primul public şi cu siguranţă, reacţia ei este pentru mine termometrul cel mai just.

De asemenea, de multe ori noi nu putem vedea publicul – când înregistrăm, de pildă -, dar eu îmi doresc din toată inima ca muzica pe care o fac eu să îl atingă. Personalizez publicul, îi dau o față, există pentru mine. Acest lucru e legat de generozitate și cum trăiești cu ea.

Este vorba despre emoția pe care o „aspiri”, creezi și o inspiri publicului, ceea ce un robot, un program informatic, până la urmă, nu cred că va putea face vreodată. Sigur, va putea dirija poate perfect, dar nu va avea o legătură spirituală nici cu orchestra, nici cu publicul.

De unde vine inspirația în găsirea de noi formule care să atragă publicul larg, nu doar pe cel de nișă?

De pe scenă, lumea se vede aşa cum e – diversă, imperfectă, complexă, amestecată.

În această imperfecţiune pe care pot s-o sesizez, mi-am dat seama că cel mai important dar pe care poți să îl oferi este armonia, căutarea armoniei. Armonia e dincolo de compasiune şi dincolo de empatie. Este o acceptare apriorică a rostului existenţei tuturor celorlalţi oameni. Simţi în momentul acela că eşti în acea reţea continuă. Fiecare lucru, fiecare amănunt din viaţa noastră de zi cu zi a trecut prin multe mâini. Nu suntem unici decât în măsura în care suntem cu ceilalţi. Asta este singura noastră unicitate.
Așadar, cu aceeași fantezie imaginativă, trebuie să îți creezi sonoritatea, armonia proprie, înainte de a o pretinde de la ceilalți. Trebuie să știi ce anume vrei de la lucrarea pe care o dirijezi, de la orchestră, și cum vrei, când și pentru cât timp, pentru a seduce, a dărui armonie publicului, cum spuneam, în toată diversitatea lui, altul mereu, nou mereu.

Spuneați într-un interviu că „dirijatul e forma cea mai sublimă de leadership”. În ce fel este dirijorul un lider pentru public? Dar pentru orchestră?

Un dirijor nu există. Un dirijor există numai când are în fața lui o orchestră pe care să o dirijeze. Dirijorul generează fizic muzica, normal, dar, mai important, este și garantul calităţii. Pentru a dirija ai nevoie de o foarte mare iubire de oameni, dincolo de orice. Ca să poți să ceri unui grup de oameni, deja convinși de bucuria cântatului împreună, să se lase pe ei la o parte și să pună muzica într-o formă ideală, în care să se piardă, să se uite – trebuie să le respecți individualitatea. Mă recunosc în ei și îi invit să se recunoască în mine. E ca un act de iubire.

Există și conceptul de lider-orchestră, cel care știe să mențină echilibrul perfect între performanță, inovație, perturbări etc. Cum se vede liderul-orchestră de la pupitrul dirijoral?

Meseria de dirijor de orchestră este foarte stranie. Legătura se creează la nivel uman, în momentul în care reuşeşti să vezi într-o orchestră un număr de oameni, un număr de existenţe, un număr de visuri care s-au realizat şi de visuri care s-au spulberat. Cu bucuriile lor, cu tristeţile lor. O orchestră e ca o microsocietate, de fapt, iar esenţa unei orchestre este umană, de acolo trebuie să pleci. Dacă eşti tentat de veleitarism sau vedetism, de fapt, nu ajungi nicăieri. Apari pe scenă îmbrăcat în frac, dar nu ajungi să fii dirijor. E un paradox care se întâmplă, din păcate, destul de des. Sunt dirijori care, într-o sală de concert, sunt îmbrăcaţi în frac şi mişcă bagheta. Dar nu se întâmplă nimic, acolo nu e nici măcar un gram de dirijat de orchestră. E o formă de exhibiţionism.

Cum vă primesc spectatorii români din diaspora?

Dacă ai o influență pozitivă dincolo de sala de concert, un rezultat pe care îl poți răspândi benefic asupra imaginii unei țări, fără îndoială că lucrul acesta se produce, dar e o valență de după actul artistic, o reverberație a acestuia.

Cât despre diaspora românească, ea a devenit din ce în ce mai prezentă în Europa ultimei decade, aș spune din păcate – și aș vrea să vorbesc puțin despre cum vrem noi să „îi primim” pe românii din diaspora, prin Cantus Mundi Internațional.

Programul Cantus Mundi, pe care l-am creat în 2011, prin grija Corului Madrigal și a unei echipe nemaipomenite, este una dintre cele mai spectaculoase acțiuni la nivel social, care s-a întâmplat în Europa ultimilor 25 de ani. Este gândul nostru direct asupra copiilor noștri și o acțiune directă. Este forma în care o expresie artistică, respectiv cântatul coral, este folosită ca limbaj esențial în comunicarea dintre peste 57.000 de copii deja, din structuri sociale complet diferite, unii cu dizabilități fizice, alții cu handicapuri economice, cu realități diverse. Vorbim de copii care provin din sate sau orașe, din România sau din celelalte țări în care vom extinde proiectul Cantus Mundi. Pentru că din acest an, dorim să extindem programul la nivel internațional, în diaspora românească și nu numai.

Deși ideea este mai veche, de curând am experimentat prezența corurilor de copii din familiile de români din Republica Moldova, Ucraina, Italia etc, care au cântat în cele 14 tabere la care echipa Cantus Mundi a participat cu mentori. Grupurile Cantus Mundi pe care le vom dezvolta cu noua platforma internațională nu vor fi limitate doar la copii români, vor fi integrați și copii din țările respective. Vom folosi forța extraordinară a muzicii care unește și șterge diferențe, motor al acceptării celuilalt, al simbiozei. Prin muzică și comunicare vom atinge integrarea copiilor noștri acolo, în afara granițelor, dar și integrarea lor în țară, când vin în România. Ei nu vor mai fi doar „cei plecați”.

Firește că pentru asta avem nevoie de susținere și entuziasm din partea tuturor: din partea presei, de susținerea care se manifestă la nivelul UNICEF, de susținerea Mitropoliei Occidentale și Meridionale, pentru comunitățile de români din Europa Occidentală și Meridională, de aproape trei milioane de români.

Vorbim tot mai mult despre identitatea poporului român, atât de mult „zdrențuită” de toate influențele nefaste. Cum se vede această identitate din turneele dvs, din relația „de la distanță” cu România?

România… mă gândesc întâi la cine rostește acest cuvânt și în același timp, aproape de fiecare dată, mă gândesc dacă cei care compun România, respectiv românii, au oportunitatea de a-și asuma responsabilitatea de a contribui cu ceva la modul în care este văzută sau auzită România.

Cred în primenirea imaginii României și foarte mult în schimbarea României prin cultură. Şi în interior şi către exterior. Primenirea, ca sinonim al schimbării, este esenţială. Este foarte important ca oameni din toate zonele, inclusiv cele decizionale, să se implice mai mult în cultură în România, în susținerea ei. Dacă s-ar apropia mai mult de cultură, ar învăţa că se poate şi altfel.

Oamenii mor în momentul în care renunţă să mai înveţe ceva, în momentul în care se cred deţinătorii adevărului. În momentul acela, existenţa unui om s-a terminat. Ori această învăţare a faptului că se poate şi altfel şi că sufletul e mai profund şi relaţia interumană e mai profundă decât diatribele, polemicile şi disensiunile, că există un dincolo de noi în care suntem la fel, asta cred, că muzica şi cultura în general poate ajuta enorm la schimbarea de care România are nevoie, nu numai doar pentru imaginea ei, ci sistemic.

Care e muzica ce s-ar potrivi cel mai bine la actuala criză în care se află țara noastră?

Nu privesc întrebarea dumneavoastră într-un sens peiorativ, să știți. Mă gândesc nu la ce muzică ar ilustra cel mai bine un efort comun, de a trage țara într-o direcție bună, ci la cine ar face această muzică. Când spun asta, nu îmi vine în minte decât un exemplu, ca o metaforă: Orchestra Uniunii Europene, acest proiect special, de diplomație culturală, născut în România. Orchestra este formată din câte 4 membri proveniți din fiecare capitală europeană, deci este o colaborare culturală a 28 de state.

Este un proiect de o frumusețe Don Quijote-ască, care mă face să mă gândesc la faptul că europenismul a existat dinaintea Uniunii Europene, iar unul dintre promotorii săi a fost chiar George Enescu, un mare spirit european, care se simțea acasă deopotrivă la Liveni și București, la Paris sau la Viena. Sunt mândru că instituționalizarea acestei orchestre s-a făcut în timpul preluării președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene de către România. Această orchestră este un organism cultural european, creat în România, cu sediul în țara noastră și care a avut concertul de debut în clădirea simbol a Ateneului Român. Iată care este forma ideală de schimbare a imaginii României, cea care pornește de la cultură, acolo unde, de fapt, România nu a avut niciodată un handicap.

Care e muzica ce ar descrie cel mai bine viața dvs.?

Ceea ce iubesc eu este „cântul”. Nu numai cântul în accepțiunea largă a termenului. În concepţia mea, şi instrumentele cântă. Şi exact asta încerc în simfonicele mele: să fac instrumentele să cânte.

Limba română foloseşte – spre deosebire de alte limbi – acelaşi verb şi pentru „cântul” instrumental, şi pentru cel vocal. În sensul acesta, cântul instrumental devine o muzică „executată” în manieră sensibilă – extrem de sensibilă – care face să participe întreaga fiinţă. Şi acesta este lucrul pe care îl caut şi pe care încerc să-l fac eu ca dirijor. Aşa că, oricât vi se poate părea de ciudat, eu nu fac o diferenţă între simfonic şi operă. De fapt, cam toate simfoniile sunt nişte opere fără cuvinte şi fără mişcare scenică – şi urmăresc în aceeaşi măsură un anumit parcurs al emoţiei muzicale. Nu, nu pot să spun că prefer teatrul muzical în locul concertului simfonic. Teatrul de operă este sublim, extraordinar, însă are întotdeauna o doză de hazard, în special în ultimii 10-15 ani, în care calitatea „făcutului” de muzică nu este întotdeauna garantată. Şi atunci, trebuie să ştii să spui NU, atunci când lucrurile nu sunt sau ai senzaţia că nu sunt ceea ce trebuie şi să alegi foarte atent cu cine urmează să lucrezi. Pentru că eu nu sunt decât un muzician. Nu sunt director de teatru şi nici planificator de stagiuni; iar ceea ce mă interesează pe mine este ca prin spectacole de operă să ajung să fac acea formă sublimă de muzică în context teatral. Şi asta nu e întotdeauna cel mai uşor, atunci când în ecuaţie apar regizori de operă, cântăreţi, scenografi… Poate că exigenţa mea este exagerată, dar nu pot să lucrez decât având siguranţa că nimeni nu stă în calea felului meu de a înţelege şi de a transmite muzica.

În lumea asta plină de kitsch și zgomot, cum vă pastrați autentic?

Eu cred în conștiința prezentului: singurul nostru punct de contact cu existenţa e momentul prezent. Încerc să dedic acestui moment prezent toată atenţia şi energia mea. Acuitatea cu care reuşim să trăim momentul prezent în viaţă este ceea ce duce la o posibilă pace interioară şi o înţelegere fără vorbe a rostului pe care îl avem în această scurtă trecere.

De asemenea, cred că un secret cu care un om își poate reuși sau își poate rata viața este acela de a se gândi la ipostaza celuilalt, să se pună permanent în locul celuilalt.

De cele mai multe ori fac un exercițiu, pe care cred că orice artist ar trebui să îl facă: fiecare lucru cu care intru în contact – în sala de concert, de exemplu – este făcut de alți oameni și eu mă raportez la aceștia. Fiecare moment de relație cu ceea ce ne înconjoară reprezintă amprenta de neșters a altor oameni. În momentul în care îți pui problema că faci parte dintr-o formă de lanț trofic, te simți cel mai bogat, te simți și cel mai puțin singur, îți simți rostul și ajungi să îți iubești existența. A iubi faptul că exiști este, e până la urmă cheia rostului și a trecerii nostre prin lume.

Nomadismul e noua paradigmă a profesioniștilor din toate domeniile. Cum e viața personală a unui artist în această formulă?

Eu nu m-am mişcat niciodată pe o linie dreaptă şi nu mă voi mişca nici în viitor. Sigur că sunt lucruri pe care doresc să le fac, bineînţeles că sunt – n-aş putea să spun „ambiţii”- ci „lumi muzicale”, lucrări pe care aş vrea să le explorez sau programe pe care vreau să le reiau. În funcție de ce îmi va oferi această traiectorie, voi porni curios și deschis în aceste „călătorii”.

E o mare bucurie când poți să transmiți oamenilor lucruri bune, căci răul se propagă în lume de la sine, binele trebuie să îl faci. Și, pe lângă încredere și energie, ca să faci bine, ai nevoie de credință, nu numai în Dumnezeu, ci și credința în faptul că în fiecare om există dorința de a fi fericit, de a trăi bine și de a lăsa ceva în urmă. Aceasta credință în om este unul din motoarele cu care, la fel, fac muzică în întreaga lume.

Sunteți acum omul de care ați fi avut nevoie când erați tânăr? Ce i-ar spune adultul de acum tânărului aspirant de acum 30-40 de ani, să zicem?

Ca om, proiectul meu este să învăţ şi să cresc cât mai mult, să reuşesc să stau cu conştiinţa în momentul prezent, să reuşesc să mă bucur de bogăţia fiecărei clipe, de cât de importantă e fiecare secundă. Ştiţi de ce? Pentru că oricât de multe bilanţuri am face… Dacă începeam să fac bilanţuri, trebuia să mă opresc după primii ani de la Viena. E trist să foloseşti aritmetica în viaţa efectivă. Nu poţi să te gândeşti la viitor fără ca să creşti. Iar acea secundă de prezent, oricât de absurd poate să pară, clipa este singurul nostru punct de contact cu realitatea. Trecutul este legat de memorie. Sigur că memoria este un instrument foarte puternic, care te poate face să retrăieşti emoţii pe care le aveai de mic copil. Psihologia modernă se bazează pe memorie. Iar viitorul trebuie construit. Nu poţi să-l aştepţi, nu poţi să stai cu mâinile în sân şi să aştepţi ca viitorul să fie aşa cum îţi doreşti tu.

Așadar, i-aș spune: singurul punct de contact pe care fiinţa umană îl are cu realitatea este clipa prezentă. Şi, cu cât îmbunătăţeşti sau încerci să îi descoperi profunzimea, cu atât mai mult asta te va ajuta ca viitorul să arate altfel. Pentru că ai contribuit prin conştientizarea clipei.

Ce înseamnă să o iei de la zero? De câte ori în viață ați luat totul de la capăt?

Mă gândesc la mine ca la un emigrant, nu ca un exilat. În momentul în care am luat hotărârea să plec din România, comunismul arăta ca veșnicia, urma să dureze 1.000 de ani! Decizia de a pleca îngloba şi acceptarea faptului că nu mă voi mai întoarce niciodată! Când operezi alegerea şi tai podul din spate, este o hotărâre importantă, lasă urme, îți așază niște trepte. Dar, pe de altă parte, nici nu prea ai timp să ai nostalgii de vreun fel.

Care este motto-ul după care vă ghidați viața?

Primul sfat pe care l-am primit de la Claudio Abado a fost – „să nu te profilezi ca ego în fața unei orchestre”.

El este cel care mi-a spus: te pui în serviciul celorlalți. În acel moment ego-ul se topește ca un fum și trăiești prin bucuria pe care o dai celorlalți. Sigur, aceasta este ipostaza ideală, nici măcar marile spirite ale omenirii nu și-au trăit epifania ca pe o constantă. Ai nevoie de un loc de unde să-ți aduni forțele si după aceea să poți să faci acest lucru. Nu este ceva foarte simplu, dar este nesăbuit de frumos.

---

 

Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.