Maestrul viorilor – Claudiu Ciurba

„Se știe, cei mai mulți soliști folosesc instrumente vechi, pentru că au un sunet matur, cald și pătrunzător. Însă, s-a demonstrat, instrumentele executate de lutierii contemporani pot concura la calitatea acustică cu instrumentele executate de marii maeștri precum Stradivari sau Guarneri. Astfel, în ultima vreme, instrumentiștii profesioniști au o mai mare deschidere și încredere în instrumentele noi”

***

România este cel mai mare exportator de viori din Uniunea Europeană în țări din spațiul extracomunitar. Pe 13 decembrie 2019, cu ocazia celebrării Zilei Mondiale a Viorilor, Eurostat a făcut public un raport, conform căruia, în 2018, peste 14.000 de viori au fost exportate de la Reghin în Statele Unite, Coreea de Sud, Japonia, Australia, Hong Kong etc. Cele mai multe, evident, au fost exportate de fabrica „Hora”, în prezent, cel mai mare producător din Europa de instrumente muzicale din lemn. Dar, în ceea ce privește „viorile de Maestru”, adică acele instrumente confecționate artizanal, o contribuție importantă au avut-o și micile ateliere ale lutierilor locali.

Ce are Reghinul atât de special încât să așeze România pe primul loc în topul acesta? Lemnul cu o rezonanță foarte bună, spun specialiștii. Lemnul a atras precum un magnet și a convins meșteri de valoare să se mute în Reghin, iar ulterior să pună bazele luteriei din acest oraș.

Claudiu Ciurba este unul dintre ei. Este specializat în construcția de viori, viole și violoncele, executate artizanal, în stil tradițional italian, dar a mai construit și contrabași ori violoncele baroce. Claudiu este absolvent al Școlii Internaționale de Luterie din Cremona – IPIALL, sub îndrumarea Maestrei Wanna Zambelli, dar și păstrătorul unei tradiții de peste 50 de ani în construcția de instrumente, fiind fiul celebrului maestru lutier, Nicolae Ciurba.

Atelierul lui, „Ciurba Violins”, are o producție limitată – pentru Claudiu nu contează numărul de instrumente confecționate într-un an, îl interesează mai mult gradul de finisare și calitatea produsului. Iar când vine vorba de calitate, spune că poate lucra și peste 200 de ore în cazul unui instrument executat 100% artizanal.

Pentru valorificare, colaborează cu comercianți. S-a convins, ar fi o muncă titanică să-și promoveze instrumentele în mod profesionist și ar pierde prea mult timp cu călătoriile, ținând cont că piața principală de desfacere pentru astfel de instrumente „unicat” este peste hotare. La început, a făcut și asta, a participat la multe târguri internaționale. Acum însă, numele lui este suficient de bine cunoscut în școlile de muzică, așa că se dedică artei de a confecționa.

La instrumentele lucrate de Claudiu cântă în prezent artiști atât din țară, cât și de peste hotare. La orchestra Radio din București, de exemplu, se găsesc două violoncele și două viori. Dar, de fiecare dată când pleacă o vioara… simte o mare emoție. Consideră că este momentul zero, în care trebuie să demonstreze că este atât de bun precum s-a prezentat. După ce trece testul artistului însă, „încep să mă relaxez și să mă umflu puțin în pene, apoi mă resetez și o iau de la capăt, cu un alt instrument”.

Claudiu spune că există un atașament față de fiecare instrument pe care îl confecționează, dar este conștient de la început că vine momentul în care trebuie să-l „elibereze”, la fel ca pe un copil pe care „l-ai crescut, educat și te-ai implicat pentru a-l aduce la un nivel care te face să te simți mulțumit și mândru de implicarea ta”.

Continui tradiția familiei. A fost un lucru firesc sau o alegere din respect pentru tatăl tău? Ai fi ales această meserie, dacă nu ai fi copilărit în atelierul lui?

Nu cred că aș fi ales această meserie dacă nu aș fi avut șansa de a avea tatăl și fratele lutieri. Este greu să înțelegi ce se petrece în interiorul acestei meserii și cât de complexă poate fi. La prima vedere, pare una banală, ca multe altele, dar odată ce intri în contact cu ea și te simți atras, poate fi virală. Oamenii care îmi vizitează atelierul rămân fascinați de etapele de construcție și de ceea ce văd. Continuu tradiția familiei cu devotament și multă dragoste pentru tatăl meu, pe care l-am pierdut de curând și care îmi lipsește enorm.

Crezi că aceasta este vocația ta?

La început am crezut că am făcut doar o alegere importantă, poate prima din viață, dar odată cu trecerea timpului, întrebându-mă la rândul meu ce altceva aș fi putut face în viață, totul mă duce la răspunsul că mi-am găsit vocația. Cu siguranță!

Deci, meseria te-a ales pe tine…

Meseria mi-a făcut cu ochiul, m-a ispitit, iar eu am ales-o cu mare drag și fără reținere.

Cum a fost începutul? Cum ai ales școala? Cine ți-a desăvârșit arta?

Începutul meu coincide cu cel al tatălui meu, chiar dacă sună bizar. De la el pornește toată povestea și tradiția familiei noastre, în anul 1960, când s-a angajat la Secția de instrumente muzicale din Reghin. Contactul permanent în perioada copilăriei cu meseria tatălui meu a fost factorul decisiv. În anul 1988, încă în perioada regimului comunist, după întoarcerea lui dintr-o delegație făcută la Cremona, m-am hotărât să fac primul pas în urmarea noului meu vis și am scris prima scrisoare Școlii Internaționale de Luterie din Cremona, cerând informații cu privire la condițiile de înscriere și frecventare. Toate lucrurile au fost în favoarea mea, în special schimbarea regimului politic, iar după rezolvarea chestiunilor birocratice, am început cursurile. În 1995, am absolvit și am primit diplomă de Lutier. Dar, chiar dacă am absolvit o școală cu renume mondial și am activat 25 de ani alături de tatăl meu și alți lutieri consacrați din mai multe țări europene, tot nu pot spune că mă simt împlinit profesional. Și asta datorită faptului că nu poți atinge perfecțiunea în această meserie.

În prezentarea tatălui dvs. scrie că primul ucenic a fost fiul mai mare, Nicolae-Sorin, care nu mai e. Apropiindu-vă de tată ați încercat și să îi faceți mai ușoară lipsa?

Fratele meu a fost primul ucenic din familie. A avut șansa de a învață meseria de la tata și, totodată, de fi susținut pe toată perioada activității lui. Chiar și la privatizare au fost asociați, eu fiind, în acel timp, la Cremona. Normal că, în perioada mea de formare am fost susținut permanent de fratele meu, cu sfaturi și ajutor sub diferite forme, inclusiv la înființarea primului meu atelier. În ultima perioadă a activității lui, am avut o colaborare permanentă, motiv pentru care, la stingerea sa din viață, am hotărât să-l susțin pe fiul său, Bogdan, să îmbrățișeze tainele acestei meserii și să păstreze vie astfel memoria tatălui său.

În afară de tatăl tău, cine ți-a mai fost mentor?

Din punct de vedere profesional, am avut de-a lungul timpului, în special în perioada de pregătire de la Cremona, mai multe persoane care și-au lăsat amprenta și au contribuit la dezvoltarea mea. Aici, cel mai bun exemplu este Maestra Wanna Zambelli, care m-a învățat luteria cremoneză clasică, în stil Stradivarian, așa cum este prezentată în manualul „I segreti di Stradivari „ scris de marele Maestru Simone Fernando Sacconi. Maeștri precum Stefano Coniași Massimo Negroni și-au adus, de asemenea, contribuția, fiindu-mi profesori la școală. Dar principalul mentor a rămas tatăl meu, el fiind cel care mi-a influențat și dezvoltat gândirea, comportamentul și personalitatea. Prezența și îndrumarea lui profesională au fost foarte prețioase. Fără el nu aș fi reușit să ajung unde sunt acum din punct de vedere profesional. La început mi-a oferit toată susținerea, din toate punctele de vedere, pentru a-mi realiza visul de a ajunge la Cremona. Au urmat cei patru ani de studiu de la Cremona, pe care, sunt convins, fără sprijinul lui financiar și moral nu i-aș fi putut duce la bun sfârșit. La întoarcerea în țară, odată cu începerea activității mele, s-a deschis ca o carte și mi-a împărtășit toată experiența pe care a acumulat-o. Ce să-ți dorești mai mult?!

Tu ai ucenici care să-ți ofere sentimentul că lași meseria pe mâini bune?

Momentan doar pe nepotul meu, pe ceilalți care activează cu mine în atelier îi consider colegi, chiar dacă la un moment dat i-am ajutat să se dezvolte profesional. Sper ca în viitor, dacă situația îmi va permite, o parte din timpul meu să îl dedic activității de formator de lutieri. Din păcate, birocrația existentă în România nu încurajează pe nimeni să pună bazele primei școli private de luterie din țară, iar să se înființeze, ca în Cremona, o școală de stat, nu cred că există vreo șansă. Măcar ar putea deveni un proiect foarte îndrăzneț pentru autoritățile locale. Mi-aș oferi cu drag serviciile și cunoștințele.

Copilul nu îți urmează pasiunea?

Fiul meu, în vârstă de 19 ani, este anul întâi la Computer Science la T.U. Delft – Olanda. Chiar dacă momentan este axat pe o altă ramură, am un sentiment puternic că el se va apleca și spre meseria mea. La Cremona am avut un coleg japonez, care a absolvit, înainte să ajungă acolo, facultatea de IT. Așa că nu-mi rămâne decât să aștept și să sper.

Te-ai muta vreodată din Reghin în căutarea unui trai mai bun?

Răspunsul meu va dezamăgi pe mulți. Da, m-aș muta din țară într-o alta mai civilizată și mai puțin coruptă. M-am întors în 1995 plin de speranță, iar acum, după 25 de ani, am sentimentul că a fost cea mai mare greșeală pe care am făcut-o. Mă simt un om realizat din foarte multe privințe, dar, se știe, lumea nu mai pleacă pentru bani, pleacă pentru că s-a săturat de „sistem” și nu mai are speranța de a putea trăi într-o lume civilizată și necoruptă.

Ce alte pasiuni mai ai?

Prima mea pasiune a fost fotbalul, de care m-am lăsat după ce am reușit să-mi rup mâna. A două a fost pescuitul, de care m-am lăsat după niște probleme de sănătate căpătate după o partidă de pescuit dintr-un week-end ploios și friguros. Am rămas cu cititul, cred că aici nu mi se poate întâmpla nimic (râde – n.r.)… Ah, era să uit, am început să umblu pe la degustări de vinuri, pare foarte interesant … sper să fie totul în regulă (râde, din nou – n.r.).

Cânți la vreun instrument?

La felul cum cânt, îmi fac anti-reclamă și îmi este rușine să spun că am studiat vioara 8 ani. Mai bine, fiecare cu meseria lui, să o lăsăm așa!

Mergi la concerte ca să îți auzi instrumentele? Ce sentimente te încearcă?

Sincer, prima senzație… mi se face pielea de găină. Un răsfăț, o mândrie, simt că i se dă viață creației mele. Este o împlinire a muncii realizate, știi că acel instrument va rămâne parte din tine și ești conștient că poate dăinui sute de ani. Am o senzație plăcută să știu că nu trec prin viață fără a lăsa o mică „moștenire” generațiilor viitoare de instrumentiști.

Te sună vreodată vreun artist să îți mulțumească?

Desigur, în cele mai multe cazuri.

Care e cea mai „prețioasă” apreciere?

Cea mai prețioasă apreciere am avut-o când am primit vizita unui student, care a venit împreună cu mama lui tocmai din Japonia. Au venit special să mă cunoască și să-mi mulțumească pentru instrumentul pe care l-am creat. Acest lucru s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani, iar acum, pentru aceeași familie, dar pentru un alt copil, am început o altă vioară, care va fi gata la sfârșitul lunii aprilie.

Un moment special, care te-a marcat?

A mai fost un moment care m-a marcat și anume când am fost sunat de un profesor de violoncel din Brescia, care mi-a povestit că pe scenă se află 9 violoncele, din care 7 erau făcute de mine.

Care e cea mai mare dorință a ta?

Personală, să am familia sănătoasă și să ne bucurăm de viață. Profesională, să pot activa mulți ani de acum înainte. Ar fi prea mult să îmi doresc să-mi comande marele violoncelist Yo-Yo Ma un instrument…

---

 

Articol preluat din numărul 265, martie 2020 – GRATUIT în ediție digitală – al Revistei CARIERE. Pentru alte detalii legate de abonare, click aici.