Pierdem mai multă vreme discutând despre faptul că lumea se schimbă, în loc să valorificăm timpul găsindu-ne locul în noul fel de existență

Un adolescent rebel, dintr-un orășel de provincie, în care nu se regăsea și din care își dorea, mai mult decât orice, să evadeze. Avea aspirații mult prea mari pentru lumea aceea mică, în care se simțea încorsetat de comportamente și cutume, de o comunitate în care marile lui pasiuni – literatura, teatrul și muzica – erau considerate preocupări neserioase, care nu-ți puteau asigura un viitor stabil și prosper.

Poate pentru tinerii de astăzi sună ciudat, dar pentru perioada aceea (’80–‘89), toate orășelele de provincie așa erau: sufocant de mici pentru noianul de vise al unei generații educate cu pumnul în gură.

A avut însă șansa să întâlnească un om providențial, care i-a intuit potențialul, l-a șlefuit, i-a cultivat gustul pentru frumos, pentru rafinament. I-a crescut aripi și l-a educat să zboare dincolo de toate acele opreliști și mentalități. Omul acela, mentorul pe care îl urmezi întru totul, i-a construit și consolidat în ani, cu pricepere și migală, temelia caracterului, comportamentului și modului de a gândi. În bună parte, grație acestui om a devenit apoi adultul, cetățeanul și profesionistul Cătălin Ștefănescu, unul dintre cei mai cunoscuți, premiați și apreciați jurnaliști din România, un promotor al eleganței, culturii, bunul simț, al vocabularului elevat, valorilor și performanțelor, gazda uneia dintre cele mai longevive emisiuni din România, Garantat 100%, de pe postul național de televiziune (TVR 1).

Luna aceasta, Cătălin Ștefănescu este invitatul nostru în proiectul Work-life-choices, un proiect special despre oameni speciali, voci puternice în domeniul lor de activitate, oameni care, prin tot ceea ce fac, își propun să schimbe în bine lumea.

Așadar, despre pandemie și jurnalism în timp de criză, despre omul din spatele reflectoarelor și jurnalistul din fața lor, despre aspirații, orgolii și valori, despre poveștile pe care, de peste 20 de ani, le dă mai departe și multe altele într-un interviu special, în care, garantăm, am respectat 100% distanțarea socială.

***

Precizez că am păstrat modul în care Cătălin și-a redactat răspunsurile, în ortografia cu î din i, utilizată încă de mulți dintre ziariștii din garda veche, scriitori și lingviști, ca o formă de protest față de decizia din 1993.

***

Hai să începem abrupt… crezi în Covid? Glumeam! Dar mi-a plăcut mult editorialul în care ai abordat tema asta. Și apoi, este o legătură facilă spre ceea ce vreau neapărat să aflu, și anume dacă pandemia și tot ce a însemnat ea în ultimele luni a schimbat ceva în tine, în credințele tale, în viața și comportamentul tău, în valorile pe care le respecți și promovezi.

Evident că a schimbat o sumedenie de lucruri, mai ales în felul în care se desfășoară viața de zi cu zi. Nu cred că a schimbat ceva fundamental în interiorul meu. Sînt unul dintre cei pentru care pandemia nu e o surpriză de proporții. Asta nu-nseamnă că mă dau cine știe ce clarvăzător, ci că mă-nscriu în curentul de opinie care afirmă că nu e nici o mirare să întîlnim în timpul existenței noastre niște consecințe severe ale felului în care am înțeles, ca specie, să ne poziționăm în legătură cu ideile de progres, globalizare, protecția mediului, distribuirea mai rezonabilă a beneficiilor rezultate din exploatarea resurselor, evoluția mecanismelor care asigură o existență comunitară armonioasă, îmbunătățirea sistemelor de guvernare, luarea foarte în serios și finanțarea corespunzătoare a perfecționării capacităților de răspuns în situații de urgență etc. Doamne, cît de lemnos sună… Dar cît de reale și de serioase sînt toate astea. Deci, de schimbat, pandemia n-a schimbat mai nimic în credințele mele sau în valorile pe care le respect. Poate a consolidat anumite lucruri. Dar în viața de zi cu zi, în comportament, sigur că sînt schimbări mari. Mi-aș dori enorm să înțelegem cît mai mulți lucrul ăsta, și să adoptăm cu naturalețe noile reguli de comportament în spațiul public. E spre binele nostru.

Cât de greu/ușor a fost să-ți faci meseria respectând rigorile impuse de distanțarea socială?

Cred că mai greu e să facem flotări intelectuale, teoretizînd prea mult povestea asta cu distanțarea socială. Sigur, are și teoretizarea locul ei. Dar pierdem mai multă vreme discutînd despre faptul că lumea se schimbă, în loc să valorificăm timpul ăsta așezîndu-ne și găsindu-ne locul în noul fel de existență. Habar n-avem cît o să dureze toată situația asta cu limitarea deplasărilor, distanțare socială, restrîngerea drastică a adunărilor publice. Deși pare o catastrofă pentru unii, realitatea nu e chiar așa. Hai să ne gîndim un pic. Da, e rău că nu mai putem călători așa cum obișnuiam. Dar, deseori, o făceam isteric și, pur și simplu, într-o mecanică obsesivă a vîjîitului peste tot, de dragul performanțelor fizice ale acumulării de kilometri și de repertoriu de locuri văzute. Ca să poluăm cumplit cu miliarde de imagini și să bifăm niște ambiții aberante. Da, e rău că adunarea în grupuri mari nu mai e posibilă. Că nu mai putem merge la un concert, la teatru, în sala de cinema, în sala de expoziție. Dar e foarte bine că au luat o pauză marile sărbători cîmpenești și serbările orașelor, unde primarii cheltuiau sume fabuloase pentru consolidarea statutului personal, pentru pomeni electorale, pentru “distrarea” unui public votant menținut în mod deliberat într-o stare rudimentară de conștiință civică. Iar meseria de jurnalist se poate face, bine-mersi, și în condițiile astea. Poate că, uneori, chiar mai bine și mai viu decît înainte.

Care e cea mai frumoasă poveste pe care ai documentat-o/trăit-o/simțit-o în aceste ultime luni?

Pe de o parte colaborarea (mai ales în condițiile din perioada de izolare) cu studenții masteranzi de la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai de la Cluj, unde predau un curs, în cadrul departamentului dedicat filmului, pe de altă parte, mai recent, descoperirea unor comunități rurale din Transilvania profundă.

Și reversul, ce te-a iritat?

Felul în care reacționăm, la nivel de comunitate, în situația asta foarte dificilă în care ne găsim, folosirea politică inadmisibil de iresponsabilă, condamnabilă de-a dreptul, a acestei situații, nivelul scăzut de educație în care ne scăldăm, ignoranța în care am fost menținuți, ani în șir, în mod deliberat.

Revenind la povești. Sunt peste 20 de ani de când le descoperi și le dai mai departe. Ce ai învățat în peste 20 de ani de povești?

Am învățat că e cîte ceva de învățat în fiecare zi. Și că nu e de povestit despre asta. Deseori, poveștile mor la umbra buruienilor născute din discursurile despre ele, despre cum se fac, cum se articulează etc. Poate că e tîmpită comparația. Dar e ca-n agricultură. Trebuie să îngrijești viitoarea recoltă creîndu-i condiții să respire, să fie udată, să trăiască. Nu poți să stai să te uiți cum crește de la sine, și să ții discursuri despre frumusețea și miracolul creșterii.

20 de ani. Te consideri un jurnalist bătrân, mai ales în televiziune, unde garda se schimbă periodic, pentru a aduce pe sticlă fețe noi, tinere? Și te întreb asta deoarece mi-am amintit că, acum mulți ani, am citit sau te-am auzit spunând: ”Îmbătrânitul în meseria de jurnalist este sinistru”. După încă un car de ani, cum ți se pare acum îmbătrânitul acesta?

Zău că nu știu ce să răspund aici. Habar n-am. Sînt cu totul de acord și acum cu ceea ce-am spus. Cred că m-am referit la îmbătrînitul urît. Pe de altă parte, e loc sub soare pentru toată lumea, pentru schimbări, pentru reinventări, pentru adaptări și repoziționări ale felului de a-ți face meseria. În ceea ce mă privește, sînt la fel de preocupat de profesia mea ca la început, știu că am un public fidel, care urmărește lucrurile pe care le fac, iar faptul ăsta mă onorează, și-ncerc să-mi fac meseria cît pot de bine. Mai mult decît atît, sînt gata de proiecte noi, pe care abia aștept să le arăt.

Și totuși, care e rețeta longevității? Care e ingredientul ce ține în viață atâția ani o emisiune?

Nu știu dacă e o rețetă. Dar e vorba despre noroc, despre întîlniri din care înveți enorm, despre un respect autentic față de public, și despre o preocupare continuă de a nu scăpa din vedere misiunea pe care o are, prin definiția sa, o televiziune publică.

Tu ești ”actorul” care urcă pe scenă și strălucește în lumina reflectoarelor, dar în spate ai o echipă cu care împarți și responsabilitățile, și succesul. Vorbește-mi puțin despre echipa ta. Ce vă ține uniți? Cum gestionați situațiile delicate? Cum luați deciziile? Există un lider?

Oh, sîntem o echipă foarte numeroasă. Vreo trei. Mari și lați. E drept, se mai adaugă o lungă listă de oameni de imagine și sunet, de tehnicieni, atunci cînd filmăm în studiouri. Oameni față de care sînt foarte atașat, și de care mă leagă o afecțiune reală, nu doar o colegialitate profesională. E o bucurie să lucrăm împreună de fiecare dată. În ceea ce privește liderul, n-am de ales. Eu sînt. Dar nu mă dau lovit, nu duc chestia asta ca pe o povară. E ceva ce mi-am asumat de multă vreme încoace. Așa cum îmi asum antipatia și înjurăturile – uneori sinistre – din partea celor care nu agreează ceea ce facem. Din fericire, sînt substanțial mai mulți cei care apreciază munca noastră. Și pentru unii, dar și pentru alții, datoria noastră e să ne facem meseria cît mai bine cu putință. Facem o emisiune de cultură. Nu sîntem un program de știri sau unul de divertisment. Nu putem avea nivelul acela de audiență. Dar încercăm să ne facem meseria într-un fel cît mai contemporan, iar impactul pe care îl avem nu e tocmai neglijabil. Asta pentru că beneficiem de privilegiul de a avea un public de foarte bună calitate. Și, cum spuneam și mai devreme, sîntem onorați de acest lucru.

Garantat 100%. Acum, când îți știu emisiunile, titlul pare perfect, compatibil cu ceea ce oferi: profesionalism, emoție, distincție, cultură. Dar la început? Nu e puțin nebunesc titlul acesta, cumva categoric, o asumare totală și definitivă…

De peste douăzeci de ani încoace, titlul ăsta de emisiune funcționează, și cred că și-a depășit, într-un anumit fel, nevoia de a tot fi explicat. Ce vreau să spun e că titlul acesta conține atîtea povești și atîția oameni, încît tot conținutul produs pînă acum vorbește de la sine despre denumirea de emisiune sub care se adună. Încercăm să facem lucrurile cît mai autentic cu putință. Asta e, dincolo de pasiunea pentru meserie, esența lucrului pe care încercăm să-l facem. Restul e de spus doar din partea celor care ne urmăresc.

Publicul tău e unul de elită, rafinat, iubitor de cultură. Pe principiul ce a fost mai întâi, oul sau găina… tu ți-ai propus din start să atragi acest gen de public, sau, înțelegând calitatea lui, ți-ai făcut un obiectiv din a respecta standarde înalte?

Cred că e un fenomen care s-a dezvoltat în timp. E rezultatul unei încercări de a nu rămîne prăfuiți, de a ne compara cu emisiuni similare din alte țări, de a nu împietri într-o singură zonă de subiecte. Iar publicul nostru nu e format doar din lume instruită intelectual, la nivel academic. Ci și dintr-o consistentă componentă alcătuită din ceea ce tu însăți formulezi în întrebare – un public “iubitor de cultură”. Avem un public de toate vîrstele și profesiile, iubitor de cultură. Și asta încercăm de ani și ani: să explicăm că o discuție despre pericolul în care se află pădurile României sau Delta Dunării, un dialog despre importanța igienei personale, despre civism, despre victimele violenței domestice, despre abuzurile unor oameni care au putere de decizie, despre respectul pentru minorități, toate astea și încă multe altele sînt subiecte de cultură. La fel cum sînt cărțile, filmele, muzica, artele spectacolului, artele vizuale etc.

Într-o perioadă în care incultura și mojiciile fac audiența, cât de greu e să nu faci rabat de la calitate?

Nu e greu deloc. Absolut deloc. Face parte, așa cum am spus și mai devreme, din misiunea unei televiziuni publice moderne. Noi asta încercăm să facem de fiecare dată cînd difuzăm una dintre edițiile emisiunii noastre.

Ai fost vreodată în dilemă: audiență sau rafinament?

Da. Dar cu rafinamentul am închis socotelile. Asta se poate întîmpla la alte niveluri, în felul în care punem problema, în felul în care ilustrăm ceva, ne documentăm, însă astea sînt detalii care nu merită o dezvoltare aici. Rolul nostru e unul educativ. Ne exprimăm pe înțelesul cît mai multor oameni. Nu certăm pe nimeni că nu e într-un anumit fel. Oferim diferite tipuri de modele și de problematici, de subiecte și de idei. Misiunea noastră e să deschidem ochii și gustul publicului care ne urmărește spre un model civilizațional contemporan, arătîndu-le celor care văd în emisiunile noastre cît mai multe exemple ale unui asemenea model.

Din fața ecranului te percep ca un om sobru, exigent. Cum este, de fapt, Cătălin Ștefănescu, cel de dincolo de sticlă? Cum e ca prieten, partener, coleg?

Păi…asta ar însemna să vorbesc despre mine la persoana a treia. Iar cînd aud pe cîte cineva vorbind la persoana a treia despre sine însuși, recomand, cu discreție, un psihoterapeut. Acum, vorbind foarte serios, “sobru”, “exigent”, cum zici tu, ce pot să zic eu despre mine?

Care sunt cele trei mari calități ale tale?

Sînt blond, am ochi albaștri, și cînt dumnezeiește la pian. Glumăăă!

Dar defecte? (dacă ai trei =)) )

Sînt prea onest, prea sensibil, prea generos. Glumăăă!

Când erai copil, ce visai să devii?

Pilot. Sau medic.

Ce s-a ales de acel vis?

Am o fobie de zbor și sînt cam ipohondru.

Care este locul perfect pentru tine, în care te simți liber, în care te încarci cu energie?

Poate că în satele săsești din Transilvania, în Creta, la Salonic, la Veneția…

Dar activitatea preferată, care te relaxează și binedispune?

Gătitul. Categoric, gătitul pentru oameni la care țin.

Ziaristica este pentru tine profesie sau vocație?

Amîndouă. Sigur că amîndouă.

Ai plecat de jos, de la talpă?

Da, am cam făcut de toate. De la presă scrisă, radio, știri de televiziune, emisiuni de divertisment, film documentar… Și toate au prins bine. Foarte bine. E universul unei meserii.

Cât de mult te-a schimbat meseria? Ce calități ți-a cultivat, pe care, profesând într-un alt domeniu, ești conștient că nu le-ai fi dobândit niciodată?

Poate că am învățat să stabilesc legături mai repede cu oamenii. Îmi place enorm să cunosc oameni, să stau la povești, să ascult, să aflu lucruri. Cred că meseria m-a învățat, în bună măsură, să comunic bine cu oameni foarte diferiți ca nivel de educație, opțiuni, gusturi etc.

Dar defecte?

Uneori sînt mai suspicios decît e cazul.

Ai fost tentat vreodată (adult fiind) să faci altceva?

Sigur că da. Dar și fac chestiile care m-au tentat. Scriu texte pentru spectacole de teatru, predau la o școală de film, scriu săptămînal la o revistă la care țin foarte mult. Din nefericire, nu cred că mai pot deveni pianist concertist. Asta s-a cam dus. Dar îi ascult cu pasiune pe cei care au devenit.

Cum ți se pare astăzi presa. Dacă ai avea 20 de ani, ai mai pleca pe drumul acesta?

Presa nu e…presa în general. Există baracude de presă, impostori, semianalfabeți, ariviști siniștri, paiațe colcăind de falsitate, ticăloși, proști, ca-n orice meserie. Dar există și oameni care salvează natura minunată a acestei meserii, ziariști de investigație, integri și bine școliți, comentatori avizați, autori de povești de foarte bună calitate, meseriași foarte talentați, oameni care salvează partea sublimă a acestei profesii. Presa e cum sîntem noi. Cu bunele și cu relele noastre. E un fel de chip al nostru, al tuturor.

Ce ți se pare cel mai greu de gestionat în această profesie?

Orgoliul. Trufia. Senzația că ți se cuvine ceva. Impresia aia ridicolă pe care o au unii că dețin putere și participă la facerea și desfacerea “marilor jocuri”. Ridicol. Absolut ridicol. Chiar dacă, uneori, chiar așa se-ntîmplă. Avem exemple destule. E cu atît mai ridicol.