„Premiul Nobel este și în rucsacul celor care fac cercetare în România“

În plin comunism, profesorul Nicolae Victor Zamfir obține titlul de doctor în fizică și, imediat după revoluția din 1989, pleacă în Germania, apoi în SUA, unde ajunge profesor cercetător la Universitatea Yale. În 2004 revine în țară și ocupă postul de director general al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“. Din această poziție, coordonează unul dintre cele mai importante proiecte ştiinţifice din România: ELI-NP, Centrul European de cercetare științifică, a cărui construcție este în plină desfășurare.

Proiectul a început în 2013 și cele mai multe dintre componente, inclusiv Sistemul de Laser de Mare Putere, sunt în faza de finalizare. Urmează ca în următoarele luni să se atingă cea mai mare putere din lume și apoi, rând pe rând, diversele aranjamente experimentale. În 2-3 ani, Centrul va fi gazda experimentelor efectuate de cercetători din România și din întreaga lume.

Cum e să faci excelență în cercetare într-o țară în care acest domeniu este tratat ca o Cenușăreasă a societății?

Excelența în cercetare nu este neapărat dependentă de statutul cercetării în societate. Statutul în societate nu este o condiție neapărat necesară și oricum nu este suficientă pentru excelență. Bineînțeles că e mult mai ușor să faci cercetare când există un puternic sprijin politic și financiar, însă se pot obține uneori rezultate frumoase și numai datorită pasiunii, efortului deosebit și inspirației. De asemenea, tot acestea rămân ingredientele necesare pentru excelență și atunci când există un puternic suport financiar. Oricum, cercetarea este mai eficientă atunci când există o abordare strategică din partea societății.

Cum e viața de cercetător dintr-o țară care nu își prețuiește talentele?

Viața într-o astfel de țară nu ar fi ușoară fiindcă, în general, orice persoană care muncește mult se așteaptă să fie apreciată de către semeni. Nu cred însă că aceasta e problema în România, unde mai ales mass-media încearcă să promoveze talentele și să le popularizeze rezultatele. De multe ori asta se și face, însă fără discernământul necesar în aprecierea rezultatelor științifice. Rezultatele de valoare trebuie recunoscute mai întâi de către specialiștii din domeniu și numai după aceea promovate de mass-media. Pentru aceasta însă, trebuie creată o scală a valorii, cu personalități recunoscute în fiecare domeniu, a căror părere să fie luată în considerare.

Altfel ajungem la popularizarea unor „descoperiri” care induc confuzie și dezamăgire, atât în societate cât și în comunitatea științifică, și uneori chiar ridicole, ca de exemplu „descoperirea sângelui artificial” sau descoperirea unui „perpetuum mobile”. Și politicienii încearcă să susțină cercetarea științifică, deși de cele mai multe ori numai la nivel declarativ – când e vorba de finanțare, neexistând o abordare strategică, au prioritate necesitățile imediate ale societății care sunt altele decât cercetarea științifică.

Care credeți că sunt calitățile de bază ale unui cercetător?

Pasiunea, pregătirea temeinică, muncă asiduă, probitatea științifică.

Care au fost mentorii dv.?

Profesorii de fizică și matematică de la liceu (Andrei Șaguna din Brașov – n.r.), colegii grupului de cercetare unde mi-am făcut lucrarea de licență și cea de doctorat, conducătorul tezei de doctorat, prof. Marin Ivașcu, directorii laboratoarelor de la Universitatea din Koln, prof. Peter von Brentano, respectiv de la Universitatea Yale, prof. Richard Casten.

Cum ați descrie școala de fizică din România?

Școală bazată pe temelii trainice, care și-a dovedit valoarea trecând prin vicisitudinile ultimilor ani de comunism și ai tranziției care nu se mai termină. Întemeietorii școlii de fizică din România de la a doua jumătate a sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea au fost educați în mari centre de fizică din lume, iar generațiile care au urmat au dus ștafeta mai departe, fiecare aduncandu-și contribuția. Este o școală cu rezultate remarcabile recunoscute în lume și care plasează România într-o ligă mondială de prestigiu.

Dar cea din străinătate?

Fizica modernă s-a dezvoltat în ultimii 100-200 de ani în câteva țări din Europa de Vest, unde există școli de fizică puternice care, împreună cu cele dezvoltate în secolul al XX-lea în SUA și Japonia, conduc cercetarea mondială. Aceste școli s-au format prin crearea unui sistem de evaluare și autoevaluare eficient, prin crearea unor sisteme de valori recunoscute inclusiv de conducători în diverse subdomenii, concomitent cu un sistem de finanțare eficient și predictibil.

Cum e viața de cercetător din România, comparativ cu țările în care ați predat și ați făcut cercetare?

Am avut privilegiul să fac cercetare în instituții de prestigiu din Germania și din Statele Unite, țări „așezate” și în ceea ce privește cercetarea științifică de fizică. Sistemul de cercetare este bine organizat și bineînțeles că productivitatea științifică a fost maximă. Aș putea spune că a fost un test edificator privind potențialul creativ. A fost o perioadă de satisfacții profesionale majore. În România, sistemul de cercetare este încă în tranziție, iar de aici un efort imens pentru rezolvarea unor chestiuni administrative și birocratice, un preț mare pe care cercetătorii îl plătesc pentru a-și face meseria pentru care s-au pregătit.

Ce v-a făcut să reveniți în țară și să rămâneți aici?

Sentimentul unei datorii față de locul în care m-am format ca cercetător, încrederea că fizicienii români pot depăși greutățile create de o societate indiferentă la activitatea de cercetare științifică și apoi dorința de a duce la bun sfârșit ceea ce consider că e datoria generației noastre, aceea de a preda ștafeta cel puțin la nivelul la care am primit-o noi.

Cum ați încuraja un tânăr cercetător din România să nu plece din țară?

Să creăm condiții care să-l convingă că „diploma de Premiul Nobel” este și în rucsacul celor care fac cercetare în România.

Aveți discipoli români în străinătate? Dar discipoli din străinătate care să vină aici pentru dv.?

Câțiva din ambele categorii.

Care ar fi portretul-robot al unui tânăr cercetător de la IFA?

Un tânăr cu visuri și pasiuni, cu un bagaj destul de precar de cunoștințe din școală, dornic să învețe de la cei cu experiență, cu un ritm rapid de acumulare de cunoștințe și pretendent justificat la un loc de cinste în comunitatea științifică națională și internațională.

Ce vă lipsește cel mai mult în România?

Un sistem coerent și stabil de organizare și finanțare a cercetării științifice, bazat pe evaluarea rezultatelor și pe o politică strategică.

Poate fi cercetătorul un lider? Dacă da, în ce fel?

Cercetarea științifică nu poate fi condusă decât de un cercetător. Viața și comunitatea îi selectează pe cei cu calități de conducător. Consider extrem de nocive ideile că cercetarea științifică trebuie condusă de „manageri” de profesie, idei lansate de cei care vorbesc „bine”, însă care la o sumară evaluare, se dovedesc a fi impostori în cercetarea științifică.

---

Articol preluat din Revista CARIERE, nr. 254/februarie 2019, care se găsește în rețeaua InMedio și în aeroporturi. Pentru detalii legate de abonare, click AICI!