Sistemul de educație nu trebuie DOAR salvat. Acum ar trebui frânat din cădere

Radu Gologan este preşedintele Societăţii Române de Matematică, membru în Consiliul Consultativ creat de Ministerul Educației pentru realizarea unei noi legi a educației și președintele Comitetului Științific al Olimpiadei Internaționale de Matematică 2018.

Din 2001, coordonează lotul olimpic al României. Este totodată coordonator în comisiile de concepere a programelor pentru manualele de matematică de gimnaziu. Își dorește ca profesorii care predau această materie în școli să nu urmărească doar bifarea examenelor, ci să vadă în această materie o metodă de dezvoltare a gândirii. Este convins că un copil care se dezvoltă pentru excelență într-un domeniu sau altul ar trebui să o facă doar prin forțele proprii și prin pasiunea pentru acea materie, și nu la presiunea familiei de a face performanță cu orice preț. Olimpiadele internaționale i-au confirmat faptul că mai importante decât punctajele obținute sunt profilul psihologic și inteligența emoțională ale elevului, felul în care face față uriașei presiuni a unor astfel de examene. Îi încurajează pe elevi să gândească liber, să facă exact ceea ce le place la nebunie, să aleagă competiția corectă. Și crede în combinația matematică – sport – limbi străine, pe care o consideră o bază necesară pentru competitivitatea pe care o cer noile profesii ale viitorului.

Din perspectiva dv., cum arată o analiză SWOT a sistemului de învățământ din România?

 

Deși nu agreez americanismele și prescurtările ce sufocă limba română și uneori activitățile concrete din entități administrative și economice, vă răspund:

Puncte forte – tradiția unui învățământ de elită provenit din reforma lui Spiru Haret, îmbogățită cu influențe franco-germane în perioada interbelică și apoi cu cele rusești;

Puncte slabe – desele încercări de reformă nepregătite și nefinalizate din ultimii 25 de ani;

Oportunități – există o tradiție în a considera școala importantă și o inteligență nativă a oamenilor în această zonă geografică;

Amenințări – politicul și birocrația în sistemul de conducere al învățământului care se dezvoltă exponențial.

Cât de mult credeți în manuale și auxiliare? Poate un educator bun să lucreze fără manual?

Manualele, chiar dacă au fost icoanele școlii mii de ani, vor dispărea în forma actuală, indiferent dacă vrem sau nu. Tehnologia bate tradiția de departe. Educatorul bun trebuie să știe să comnunice și să transmită judecăți fără manual, doar cu informațiile pe care va trebui să știe să le selecteze din virtual.

Există avantaje ale sistemului de învățământ de stat în România față de cel privat? Ce are sistemul de stat și nu are cel privat? Un singur atu măcar.

Deocamdată nu există un sistem privat care să îl egaleze pe cel de stat (raportat la sute de școli de calitate din România). Sistemul de stat permite acces oricui, inclusiv copiilor dotați, dar fără resurse materiale. Cel privat se repede să copieze structuri din alte părți. Rezultatele se văd la examenele naționale. Cunosc doar vreo trei școli private care dau excelență în România.

„Peste 20 de ani, sunt sigur că totul va fi digitalizat. Atunci, rolul dascălului va fi de mediator între virtual și gândirea copilului.”

(Radu Gologan)

 

Până unde ar merge modernizarea programei de învățământ în matematică?

Nu e vorba de modernizare, care ar fi nocivă, dacă ne gândim la experiența altora. Trebuie să se înțeleagă că rolul matematicii în școală este acela de a crea deprinderea unor judecăți corecte, prin exerciții de tip matematic și prin fundamentarea unor modele matematice pentru diverse fenomene. Nu s-a înțeles asta nici măcar la nivelul celor care au alcătuit noile manuale de clasele V-VI, deși am militat, coordonator fiind, în comisiile de construire a programelor.

Cu ce îi atrageți pe elevii dv.?

Nu îi atrag. Ei vin gata atrași. Sigur, e important să amplificăm atracția.

Cum ar trebui să fie un profesor de matematică ALTFEL?

Sunt mulți „profi” de mate în România care reușesc să atragă copiii. E vorba, în primul rând, de pregătire, dar și de har. Un profesor care se apropie de tehnologia IT, de exemplu, în predarea matematicii, este admirat și atrage copiii. Grav este când un profesor, înrămat în mentalități de educație depășite, îi îndepărtează pe copii de matematică.

Cum îi selectați pe elevii cu care lucrați pentru olimpiade? Cum ajung ei la dv.?

Nu ajung la mine. E un întreg proces național de selecție prin care ajung în loturile lărgite pe care le-am coordonat până în acest an, cu o echipă de profesori excepționali, din toată țara.

Din păcate, despre elevi se vorbește doar la extreme – olimpici și analfabeți funcționali. Ce facem pentru „clasa de mijloc” a elevilor?

Da, asta e problema majoră a educației în România, 40% analfabeți pentru piața muncii, 40% de nivel mediu, utili societății, și 20% top, din care 2-3% excelență. Sus și la mijloc stăm bine, dar cei 40% de jos creează problemele economice, sociele și, din păcate, politice. Nivelul mediu trebuie să conțină nu doar executanți corecți cu cunoștințe de bază, ci și care să poată învăța foarte repede trecerea de la un domeniu la altul, pentru că ăsta va fi viitorul.

Care e nivelul de matematică mediu necesar pentru un elev mediu?

Să raționeze corect, să știe să compare rapid mărimi, să știe a utiliza tehnica de calcul la nivel mediu și să poată modela matematic fenomene simple.

Cum ați răspunde la întrebarea unui elev de gimnaziu care se întreabă frustrat: „La ce îmi trebuie mie atâta matematică”?

I-aș exemplifica felul în care matematica e folosită, chiar în domenii unde nu se așteaptă, și cât de important este în viață să știi să faci o demonstrație logică a unui fenomen, nu neapărat matematic.

Meditațiile au devenit un fel de sistem educațional hibrid, care funcționează în paralel, deturnând misiunea educatorului și pervertind însăși esența educației. Cum reușiți să vă detașați?

Da, e un fenomen complex și adeseori grav. La noi e amplificat de slaba salarizare a dascălilor. Uneori, însă, e util. Fiindcă reprezint Societatea de Științe Matematice și Comisia Națională a Olimpiadelor, a trebuit să mă țin departe de acest fenomen. Ar fi fost o lipsă de onoare.

Într-o lume ideală, în educație, până unde merge responsabilitatea părinților, a educatorilor, a elevilor?

În succesiunea gena copilului-părinte-educator-școală, cred că ideal ar fi procentajul 50%-20%-20%-10%.

De unde credeți că va veni salvarea sistemului educațional în România?

Nu trebuie salvat. Deocamdată ar trebui frânat din cădere.

O minte strălucită ca a dv. a primit probabil mulTe invitații de a profesa în străinătate. Ce vă ține aici?

Acum mă ține vârsta. Nimeni nu te mai angajează după ce treci de 60 de ani. Însă nu am plecat nici când eram tânăr – doar în stagii scurte. Datoria mea a fost să rămân aici, lângă părinți, și să sprijin societatea cu expertiza obținută pe parcursul unei educații de excepție.

---

Acest material a fost preluat din numărul 250 al Revistei CARIERE, ediția de septembrie 2018.