“Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…”

“Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”…Aceasta îi mărturisea poetul nepereche Mihai Eminescu, în 1882, Veronicăi Micle, în una dintre scrisori.

Eminescu…O personalitate copleșitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligență, memorie, curiozitate intelectuală, cultura de nivel european, bogăția și farmecul limbajului. Poet, prozator, dramaturg și jurnalist, socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel.
Astăzi este ziua poetului Mihai Eminescu, iar data de 15 ianuarie mai are o semnificaţie, fiind şi Ziua Culturii Naţionale – prilej de reflecţie asupra culturii române şi a proiectelor culturale de interes naţional.
Cu multiplu de “a fost și”, poetul, totodată unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale, a fost și un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu a fost și un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată! Și, peste toate, a mai fost și un suflet romantic și pretențios…

Articole acide

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Fiind al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece frumoasa copilărie la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, totul fiind evocat cu adâncă nostalgie în "Fiind băiet păduri cutreieram”, sau "O, rămîi".
Ca un arc peste timpul poetului, Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va profesa până la sfârşitul vieţii. Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator. În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali.
Pe 6 iunie 1883, Eminescu citea poemul “Doina” la Junimea. Un poem care a constituit condamnarea totală la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o patrie mare, unită.

Despre România

Mihai Eminescu a fost și un deosebit analist politic, după cum bine se știe. Iată mai jos un fragment din editorialul “Mizeria vieții noastre publice”, publicat de Eminescu în ziarul "Timpul" din 23 iunie 1879. Veți observa o Românie…cunoscută, prelinsă peste vremuri, de către un “om generație” al tuturor Generațiilor:
"Aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvântului în ţara aceasta decât pe tărâmul agricol; în cea mai mare parte, agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar, iar producţia noastră atârnă mai mult de la bunăvoinţa cerului.
Ţăranii, populaţie în adevăr românească, lucrează pământul şi dau singură producţie reală în această ţară, pe câtă vreme restul locuitorilor, cei din oraşe şi târguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, din străini neasimilaţi şi neasimilabili, fac negustorie, specula, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.
Chipul unui ţăran român, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbră fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre a putut constată că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, cel mult doi. Această populaţie, pe lângă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vârf la toate: administraţia.

De Dumnezeu nu mai are nicio teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mâna acestei administraţii, compusă în cea maimare parte din haitele de cafenegii, din ştrengării şi necapatuitii de prin târguri. Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nicio milă; sunt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi. În oraşe ne prieşte foarte bine: în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii deschidem braţele tuturor elementelor stricate pe care le rejectează chiar şi societăţile ipercivilizate, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirând la o republica, ba chiar la mai multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică. Acela ce cutează a se revoltă faţă că această stare de lucruri, acela careîndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptasupremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii că barbar, că antinaţional, că reacţionar.

Rămâne însă de dezlegat o cestiune cu mult mai gravă şi mai grabitoare, anume cestiunea vieţii noastre publice, cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atâta vreme sau dacă trebuie să mai putem apucă pe calea cea adevărată. Vom fi un stat independent, cum vom face uz de această independenţa, această e cestiunea cea mare".

Epilog

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie”…
În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale"…