Dana Cristescu – Manager Prom’Art Creative – Nevoia de reinventare. Punct și de la capăt (IV)

Folosește AZI trambulina lui IERI pentru a face saltul spre MÂINE

Nu știu alții ce spun…, dar eu nu cred că există o formulă (magică sau științifică) pentru așa ceva.

Dar mă întreb, acum că am fost și eu întrebată: dacă ar exista vreo formulă (și ar fi chiar cunoscută), câtă lume ar apela la ea? Pentru că, de fapt, dorința de a „nu rămâne încremenit în proiect” (vorba lui Gabriel Liiceanu) este motorul oricărei schimbări.
Omul este supus evoluției, orice am spune. Dar această evoluție poate fi impusă (educațional, cultural), căutată (personal) sau acceptată (conștient sau nu) odată „cu valul social”. Factorul declanșator pentru cei care o caută conștient și constant sau o decid la un moment dat („de cotitură”, cum spuneau bătrânii noștri) este neadecvarea la stagnare sau la sentimentul că ești „mânat de vremuri cu turma”.

Renunțarea la obișnuințe

Alegerile făcute pot fi mai mult sau mai puțin dureroase. În primul rând, renunțarea la obișnuințe. Depinde de fiecare cât de mult e obișnuit să i se acorde atenție, sprijin și confirmare în tot ce face. Pentru că piedicile cele mai mari ni le punem noi înșine atunci când căutăm oglindirea și recunoașterea a ceea credem că este ireproșabil și de neînlocuit. Lumea se schimbă cu o viteză pe care nimeni nu o imagina acum 10-20 ani.
Odată cu schimbările aduse în principal de tehnologie se schimbă raportarea la individ și acțiunile sale. Paradoxal, învățând zilnic să stăpânim device-urile (fără de care nu se mai poate ajunge cu comunicarea la publicul-țintă), trebuie să ne redescoperim umanitatea și să ne recunoaștem îndrăzneala de-a ne fi plăcut să ne jucăm de-a Dumnezeu când am creat și/sau adaptat toate aceste lucruri „după chipul și asemănarea noastră”.
Pentru că, în sinea noastră, știm prea bine că orice program de editare îl poate păcăli doar pe narcisistul din noi. Și asta nu ne poate face fericiți cu adevărat. Cred că doar încercând o distanțare, reușim să avem tabloul. Și pentru asta trebuie să avem puterea (nu doar intuiția) de a ști când să facem un pas înapoi atunci când vrem să ne raportăm onest la orice realitate.

Ceea ce putem sau știm face ar trebui să și vrem să facem oricând e nevoie.

Răspunsul meu vine firesc în completarea celor de mai sus fiindcă nu cred că în absența „bucuriei” a „fericirii”, nu reușim să facem dovada capacităților noastre.
Cu alte cuvinte, doar „scotocind” în noi ceea ce ne împlinește și procedând în consecință putem avea randament, performanță, originalitate. Reducând simplist, ceea ce putem sau știm face ar trebui să și vrem să facem oricând e nevoie. Fără a aștepta recunoștință sau recompensă. Pentru că împlinirea este reală. Evident, la tot pasul ne așteaptă piedici, dar tocmai pasiunea pusă în joc face ca oboseala să nu se resimtă, iar dificultățile să fie considerate provocări și ocaziile de a ne testa limitele să devină experiențe importante.
Așadar, resursa fundamentală (și mereu regenerantă) rămâne MOTIVAȚIA de a pune în slujba comunității atuu-urile personale. O urmează îndeaproape CREATIVITATEA. Și mărturisesc că m-am întrebat nu o dată dacă handicapul generației post decembriste nu constă chiar în faptul că s-a născut cu smartphone-ul alături și jocurile copilăriei lor au fost cele programate deja de cineva (pentru tablete sau console) care, evident, le stimulează mult mai puțin imaginația decât o făceau jocurile generației „cu cheia de gât”.
Tendința generală în societate este pentru „fast food” și asta amputează chiar resursele naturale de adaptare, conectare, comunicare.

În tot acest demers de transformare, părerea mea este că ne putem fi cei buni profesori. Și nu vreau să să minimalizez preocupările și pregătirile din domeniul coachingului /mentoratului. Spun doar cum a fost la mine. „Profesorul” din mine m-a format să nu fiu de acord cu trei zicale românești foarte păguboase în rândul concetățenilor noștri: „Merge și așa!”, „Mai e și mâine o zi…”, „Să mai facă și altcineva!”
Or, realitatea cred că ne arată zi de zi că lucrurile făcute cu jumătate de măsură nu durează, că MÂINE nu ne aparține și că până la urmă undeva trebuie să răspundem pentru lipsa de responsabilitate. Cred că orice mentor accesează aceste resorturi în cel care îl caută.

Cum aș defini un turning point din acest punct de vedere? Exact momentul în care îți poți spune (și asuma!) : „Așa nu mai merge!” sau „E momentul/cazul să merg în direcția X”. Atunci se vor activa toate resursele de care dispunem pentru traversarea situației, pentru mobilizarea în accesarea de noi oportunități, pentru acomodarea cu criteriile impuse de ele. E nevoie de mobilitate generală (o bună condiție fizică ajută), de o flexibilitate mentală și de echilibru emoțional. Cât de radicală poate fi o schimbare care survine după o astfel de experiență?

Aș aproxima un procent general de 75% . Pentru că există și persoane care se identifică cu noul traseu, după cum există foarte mulți ezitanți care aduc în continuu „moștenirea trecutului” în discuție și reușesc astfel foarte puțini pași înainte cu această autocenzură.

Articol preluat din numărul 260 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.