Fața nevăzută a pieței de artă. Secretul singurei afaceri profitabile în criză

Se mai vând tablourile? Dacă da, cui? A devenit arta un moft, o raritate sau, dimpotrivă, e „o afacere” care va merge întotdeauna, indiferent de meandrele vremurilor? Mulți dintre analiști sunt de acord că singura piață care s-a dovedit a fi profitabilă, chiar și în perioadele de criză, este aceea a artei. Care este… secretul? Care este faţa nevăzută a pieţei de artă?„Businessul de artă reprezintă o afacere foarte bine structurată, cu jucători preciși, așezați pe paliere clare, cu modele de business foarte exacte, autoreglate prin experiența jucătorilor în ultimii 70 de ani”, este de părere Eugene Al Pann, director al galeriei ArtXpert. „Piața de artă nu diferă cu mult de alte afaceri, are doar particularitatea că ea tranzacționează lucruri frumoase, dar finalitatea celor care operează în ea e aceeași: profitul. Mulți își imaginează că banii care se rulează și că beneficiarii operelor de artă ar fi persoane private. În peste 90% din cazuri, atât banii, cât și cumpărătorii sunt persoane juridice: fonduri mutuale, companii de asigurări, hedge funds sau alte instrumente diversificate”.

În ultimii ani, din cauza fluctuațiilor și a incapacității de a genera profituri sigure cu risc minim, investițiile de capital s-au îndreptat cu încredere către piața de artă. “Din două motive majore: s-a plătit cu bani virtuali și s-a primit în schimb ceva palpabil, fizic (o operă de artă validată), care poate acoperi rata inflației și poate genera un profit cât de cât decent. Atunci când investitorii cumpără de ordinul miliardelor (se întâmplă constant ca un fond să cumpere de miliarde anual), profiturile în zona de 1.5% pe an peste rata inflației reprezintă deja un succes.

Un retail mic în raport cu ce se întâmplă in lume

Părerea lui Eugene Al Pann despre piața de artă din România este inedită: „Personal, consider că piața din Romania e un moft! Îmi place ideea să am o galerie la București, dar ea nu e altceva decât un moft. Piața de artă românească e inexistentă, ea fiind un retail mic în raport cu ce se întâmplă în lume. Chiar și piața secundară (licitații) este un butic. Noi nu avem artiști cu cote mari, nu avem artă în general, (s-a pictat puțin în România în ultimii 200 de ani) și nu avem ce să tranzacționăm ca să facem profit. Cifrele sunt foarte, foarte mici în raport cu cheltuielile operaționale. Recent mi-am întors capul către piața scandinavă și am deschis la Stockholm o galerie, ca un capăt de pod pe care îl am și în SUA”.

„Timpul este singurul lucru pe care nu îl pot procura!”

”După 26 de ani de când tranzacționez artă contemporană românească, uitându-mă în urmă, realizez că s-au făcut pași foarte foarte mici și, pentru mine, timpul este singurul lucru pe care nu îl pot procura!”, mai spune Al Pann, care găsește investitori în alte țări, vinde lucrari de artă românescă în Germania, Olanda, Belgia, pe sume pe care nimeni nu le oferă în România. „Trăim într-o lume globală și nu pot să vând artiști contemporani români la preț de dumping în România, pentru că pe aceiași artiști îi vând bine în Occident și ar fi incorect față de clienții mei de acolo."

„În SUA lucrurile sunt mult mai clare: cumpăr și vând pop art, care este commodity pe piața americană și lucrurile merg simplu. Am încercat și în România. Nu plătește nimeni șase cifre pe o serigrafie din prima ediție de Warhol sau Roy Lichtenstein. Ai noștri dau greu 2.000 de euro pentru un artist român cu potențial de creștere de 200% în cinci ani, darămite să dea valoarea unui Mercedes pe o serigrafie. Preferă mașina, deși ea se devalorizează 50% în doi ani."

„Din multe aspecte, România e o țară săracă. Nu are capital nici măcar să se întrețină pe ea, se împrumută! Nu există fonduri de investiții mari, care să speculeze. La fel e și în artă. Dacă ipotetic ar veni un fond să investească 100 de milioane ( care nu e o suma așa mare) nu ar avea ce să cumpere din România!”, conchide Eugene Al Pann.