Omul care a ridicat un „sat” de dragul meșteșugurilor

„Satul Meșteșugarilor” s-a format în jurul „vetrei” Morii de Hârtie. Numără mai multe case din chirpici și lemn, construite în forma tradițională a caselor de câmpie, ușor adaptate nevoilor și așezate într-o curte lungă, pe un deal aproape de intrarea în Comana. Când am ajuns acolo, era deja toamnă, dar încă soare. Câteva flori rezistaseră frigului, și atmosfera era încălzită mai ales de râsetele copiilor veniți la ateliere. Ioan Georgescu (foto ilustrare articol), gazda noastră binevoitoare și vorbăreață, nu știa ce să ne arate mai întâi, fiind în mod evident bucuroasă de oaspeți. După câte știa, ai fi zis că este istoric sau etnograf. Dar nu, Ioan Georgescu este jurist de profesie și doar pasiunea l-a împins să citească despre cum se făcea hârtie înainte (din haine vechi, de in, cânepă și bumbac), să cumpere pe mai nimic echipamente vechi din fostele tipografii și să facă împrumuturi la bancă pentru a construi, la Comana, un loc special. „Sunt jurist şi am lucrat mult în formarea şi educaţia pentru adulţi şi în consultanţa de bună guvernare, în proiecte europene. Dar, pentru că am pornit această iniţiativă împreună cu colegii mei, din pasiune, am învăţat foarte multe. Am descoperit tiparul, hârtia manuală, legătoria de carte și mi-au plăcut. Totul a început ca un hobby, după care ne-am gândit că vrem să avem un spaţiu în care şi alţi oameni să se poată bucura de ele, pentru că sunt meşteşuguri pe cale de dispariţie.”

În București un astfel de spațiu ar fi costat mult prea mult, așa că au început să caute un loc în jurul Capitalei. Au ales Comana, atrași de istoria locului și de peisaj, dar și pentru că aici a trăit poetul suprarealist Gellu Naum. „Am vizitat multe locuri până când ne-am stabilit aici. Ne-a plăcut mult că are o energie specială. E o zonă superbă, un parc natural. E un pic colinară – ne aflăm pe un deal, cel mai înalt din Comana. Se numeşte Dealul Morii, întâmplător. Jos, pe Neajlov, a fost o moară de apă. Nu seamănă ca peisaj cu zonele din jurul Bucureştiului. Avem pădure, dealuri, avem Delta Neajlovului. Pe de altă parte, are şi o istorie foarte frumoasă – Mănăstirea Comana e ctitorită de Vlad Ţepeş și legenda spune că aici ar fi îngropat Vlad Ţepeş, nu la Snagov.”

Proiectele de la Comana sunt rezultatul unui efort colectiv. Ioan Georgescu spune că banii investiți pe parcursul anilor au venit mai întâi din credite de nevoi personale, apoi și de la stat, și din fonduri europene, și din granturi de la Guvernul Norvegiei. „Suntem patru persoane care am pornit de la bun început, după care ne-au mai ajutat punctual alți oameni. De exemplu, la scrierea proiectului pentru Granturile Norvegiene am lucrat cu o colegă. Avem o reţea de oameni în jurul nostru – prietenii Morii de Hârtie – la care apelăm când avem nevoie.” Antreprenorul estimează că au fost cheltuiți, inițial, 120.000 de euro din împrumuturi, pentru construcția primei clădiri și cumpărarea de echipamente. Apoi, 70% din costul construcției celei de-a doua clădiri a fost acoperit de Agenția pentru IMM-uri și Cooperație. Pentru proiectele de calificare a oamenilor au folosit finanțări europene, iar pentru realizarea Satului Meșteșugarilor – Granturi Norvegiene. „Nu ne-a fost greu să accesăm aceste finanțări, pentru că aveam experienţă în implementarea de proiecte. Eram obişnuiţi şi cu ce presupune raportarea. Prin proiecte de finanţare au mai fost investiţi în jur de 320.000 de euro. Dar mai sunt şi investiţiile noastre, de exemplu din munca pe care am făcut-o în paralel cu Moara de Hârtie, pentru că noi doar de un an lucrăm cu toţii full-time aici. În plus, mare parte din veniturile pe care le-am obținut le-am reinvestit imediat.”

ISTORIA ARTEI GRAFICE ROMÂNEȘTI, PĂSTRATĂ PRIN ECHIPAMENTE ŞI POVEŞTI

La Comana, antreprenorii au cumpărat un teren de 2.900 de mp și au început să construiască, în 2010, prima clădire, unde au organizat atelierul-muzeu Moara de Hârtie. Au adus echipamentele vechi și grele de tipar și legătorie pe care începuseră să le cumpere din 2009 din tipografiile care se închideau. Prese și mașini de tipar înalt datând din 1889 sau 1929, din Germania sau Elveția, care constituie acum un decor de muzeu, dar și un instrumentar încă funcțional, folosit pentru tipărituri de serie mică, făcute pe hârtie produsă manual în atelier, cu matriță realizată tot de ei. „Am pornit de la ideea de atelier-muzeu și am încercat să păstrăm aici istoria artei grafice din România prin echipamentele şi prin poveştile din jurul lor. Am reuşit să cumpărăm echipamente vechi şi foarte vechi de legătorie şi tipar. În schimb, la hârtia manuală n-am avut ce echipamente să cumpărăm, pentru că mașinăriile automate au fost introduse încă din 1860 la manufactura de la Prundul Bârgăului. Păstrăm metoda veche, dar lucrăm cu echipamente noi.”

Niciunul dintre cei patru asociați nu avea cunoștințe de specialitate, dar au învățat pe parcurs. „Am luat legătura şi cu specialişti, ne-am conectat şi la reţele internaţionale, pentru că există o întreagă mişcare internaţională pe manufacturarea hârtiei, pe tipar şi pe legătorie mai specială, nu neapărat cea clasică. Am învățat lucrând, efectiv. În plus, avem o documentaţie foarte mare. Biblioteca noastră cuprinde peste 80% din ce s-a publicat în limba română pe aceste trei subiecte: pe hârtie manuală mai puțin, mai mult pe istoria cărţii şi pe tehnologie.” Locul a fost gândit ca un atelier deschis, un spaţiu în care oamenii pot să vină, să vadă cum se făceau cărţile înainte de industrializare şi să lucreze și ei. Pentru aceasta au fost concepute programe adaptate vârstei vizitatorilor, fie ei adulți, fie copii sau studenți.

Însă, venind de la oraș la sat, antreprenorii și-au dat seama că meșteșugurile pe care le promovau nu prea se potriveau locului și au vrut să facă mai mult pentru comăneni și pentru oricine ar fi ieșit din București cu gândul la reconectarea cu tradiția. „Ne-am dat seama că pentru oamenii de la ţară ar fi important să nu ne rezumăm la meşteşuguri legate de carte – care sunt categorisite în zona industriilor creative ca fiind urbane, chiar dacă prima moară de hârtie din România a fost lângă Braşov, nu în oraș. Şi am început să adăugăm meşteşuguri tradiţionale.” Granturile norvegiene s-au potrivit perfect intenției lor. Așa au mai cumpărat un teren lângă cel pe care îl aveau, crescând suprafața la aproximativ 5.500 mp, și au ridicat noi clădiri pe care le-au dotat cu echipamente, de la războaie de țesut la strunguri și nicovale. Pe lângă cele trei ateliere existente au făcut încă șapte, de meşteşuguri şi activităţi tradiţionale: ţesut la război; împletit în papură şi stuf; fierărie; olărit şi modelaj ceramic; lucrul în lemn; prelucrarea tradiţională a fructelor, legumelor şi a plantelor medicinale şi aromatice şi, al șaptelea, o moară pe pietre şi o brutărie. La realizarea ultimelor două încă se lucra în octombrie.

Locul este deschis spre vizitare din primăvară până în toamna, iar în timpul iernii sunt organizate ateliere, dedicate inclusiv Crăciunului. „Ne-am extins destul de mult, am trecut de la trei la zece ateliere și de la 5–6 oameni la 16. Nu suntem deocamdată cu motoarele turate la maximum, pentru că mai sunt lucruri de reglat.” De când au deschis ateliere noi, acordă o atenție mai mare vânzării produselor pe care le realizează artizanal și intenționează să se dezvolte și în această direcție. „Cea mai mare pondere în activitate o are acum educația, dar am început să intrăm şi pe partea de producţie. Avem vizitatori de la şcoli, grădiniţe, companii, facultăţi. Am fost vizitaţi de studenţii de la Arhitectură și de cei de la Arte. Vin destul de frecvent, pentru că e un loc în care pot să vadă cum se fac lucrurile pe care le învaţă la nivel teoretic.” Ce se produce în ateliere, în serie mică și foarte mică – hârtie manuală tipărită și agende legate în același fel, potcoave decorative de agățat la intrarea în casă și vase de ceramică realizate prin tehnica japoneză Raku, țesături și jucării din lemn sau păpuși din papură – se vinde în spațiul expozițional propriu, numit Cuhnia Brâncovenească, dar și prin magazinul online sau la târguri.

O ȘCOALĂ PENTRU REÎNVĂȚAREA MEȘTEȘUGURILOR

Fiind aproape de București, Comana și-a pierdut ușor meșteșugarii. Oamenii au preferat să-și cumpere de la oraș vase, textile și ce le mai trebuia. Până de curând nu mai era nimeni în comună care să știe olăritul sau cum se fac rogojinile și acoperișurile din trestie. Doar fierarii mai aveau ceva de muncă, mai mult potcovit și ascuţit de cuţite și topoare. „N-am vrut să aducem meşteşugari consacraţi care să lucreze la noi. I-am chemat doar ca să ne ajute să-i învăţăm pe oamenii din comunitate să redescopere meşteşugul. Am avut noroc că, după ce am lansat «Satul Meşteşugurilor», doamna care era țesătoreasa satului, dar nu mai lucrase de peste zece ani să vină la noi.
Acum o ajută pe colega noastră mai tânără să se perfecţioneze. Pentru restul atelierelor a trebuit să apelăm la meşteşugari din alte zone ale ţării, dar, în paralel, încercăm să redescoperim şi valorile regiunii.” Tot pentru binele comunității, copiii din Comana pot intra oricând gratuit în ateliere, precizează antreprenorul. Gratuit au participat la ateliere și copiii aflați în grija statului sau cei care fac parte din categorii aflate în situație de risc.

.

Ioan Georgescu mai spune că nu și-au propus să țină meșteșugurile în forma în care le-au găsit. Din contră, vor să vină mereu cu ceva nou, diferit și să îmbine vechiul cu noul. „Ceea ce vrem să ne caracterizeze este inovarea, reinventarea permanentă. Adică să venim tot timpul cu produse prin care să surprindem. Aşa am reuşit să ne impunem şi să fim bine primiţi –am venit cu ceva ce nu mai făcea nimeni în România. Nu lucrăm fierărie tradiţională, pentru că n-are rost să-i concurăm pe fierarii care şi aşa au clienţi puţini. Noi facem obiecte ornamentale din fier forjat și feronerie. În atelierul de olărit lucrăm la roată, dar facem și modelaj presat. Există încă destul de mulţi olari care ştiu să lucreze. Noi ne-am concentrat pe vase mai speciale, pe modelaj ceramic, pe ornamente din ceramică făcute manual. Lucruri pe care nu prea le întâlneşti pe piaţă şi care să ne definească pe noi ca spaţiu unic.”
Toată așezarea trimite cu gândul la o gospodărie românească plină de acareturi, de câini și de pisici care ți se încurcă printre picioare.

Pentru atmosferă, unii dintre oamenii din Satul Meșteșugarilor poartă veșminte care le reproduc pe cele ale artizanilor din Evul Mediu. Casele în care au loc atelierele sunt construite din materiale naturale, lut și lemn de salcâm din zonă, inspirate din tradiția locului, dar modificate astfel încât lecțiile să poată fi ținute, când vremea e bună, și afară pe prispele mai largi decât în mod obișnuit. Balamalele de la ușile caselor sunt făcute în atelierul de fierărie și tot acolo se repară ce e de reparat, cam ca într-o comunitate care se autogospodărește. În curtea largă sunt și câteva căsuțe din lemn, cu acoperiș de cort, folosite în timpul verii pentru o tabără organizată și care s-ar putea transforma ușor într-un glamcamp, mai spune Ioan Georgescu, cu gândul la dezvoltările viitoare ale proiectului.

Acest articol a fost publicat in Revista CARIERE Nr. 233/decembrie 2016. Pentru detalii legate de abonare,
click aici