Angajabilitate şi reforma educaţiei: educaţia după 18 ani ar trebui organizată ca un job

Poţi fi astăzi în top, dar dacă nu lucrezi la acest potenţial, poţi deveni non-angajabil peste un an, pentru că, în timp ce tu stai pe loc, alţii cresc accelerat.

Am fost invitată recent ca speaker la un eveniment naţional consacrat angajabilităţii absolvenţilor cu studii superioare. În astfel de situaţii, îmi aloc timp să ascult ce spun ceilalţi speakeri, ce întreabă participanţii şi ce răspunsuri primesc; sociologul din mine are nevoie să recolteze informaţii diverse şi să le pună cap la cap, pentru a-şi creiona o imagine de ansamblu asupra realităţii.

Iar realitatea pe care am văzut-o în cursul celor două zile de prezentări şi dezbateri e fundamental contradictorie: în timp ce angajabilitatea este definită ca o caracteristică a individului (sau unei categorii), soluţiile sunt sistematic căutate doar în afara sa: ce fac guvernanţii pentru…? ce fac universităţile pentru…? ce fac angajatorii pentru…? ce fac profesorii pentru…? Cursuri mai aplicate, locuri de „practică” mai multe, internship-uri mai multe, servicii de consiliere mai bune, colaborare între universităţi şi firme private… În cele din urmă, toate se lovesc inevitabil de limitări obiective: banii, timpul, spaţiile, aparatele, materialele nu sunt niciodată suficiente. Actorul social principal, angajabilul adică, e lăsat deoparte.

Când e vorba de soluţii, angajabilul e tratat – şi, mai ales, se percepe pe sine însuşi – nu ca actor social responsabil pentru propriile-i capacităţi, competenţe, abilităţi, alegeri şi acţiuni, ci exclusiv ca beneficiar al acţiunilor unor terţi agenţi organizaţionali.

Care sunt sursele şi efectele acestei abordări? Tinerii ies din universitate – observă managerul general al uneia dintre cele mai mari firme de recrutare, ADECCO – nepregătiţi pentru piaţa muncii „mai ales sub aspect moral”. Bănuiam la ce se referă, pentru că am condus cu câţiva ani în urmă o cercetare naţională în care am urmărit, între altele, şi perspectiva angajatorilor. Intervenţia reprezentantului unei alte firme importante de recrutare, Lugera&Mackler, mi-a confirmat supoziţiile: cei mai mulţi candidaţi se plâng de „competiţia acerbă” şi de faptul că „angajatorii sunt prea exigenţi”, în timp ce recrutorii se plâng de „cerinţele nerealiste” şi „lipsa de seriozitate” ale candidaţilor (care, de exemplu, pot cere amânarea unui interviu pentru că „săptămâna asta merg cu prietena la mare”).

Am recunoscut în relatările celor doi manageri atitudinile masei de studenţi şi ale susţinătorilor lor (părinţi, presă ş.a.), transferate din universitate pe piaţa muncii. Nu se confruntă profesorii de atâtea ori cu „cerinţe nerealiste” pentru note foarte mari, mult peste performanţele reale? Nu sunt ei întotdeauna calificaţi drept „prea exigenţi” dacă nu acceptă „să dea” astfel de note? Nu aud ei de atâtea ori „N-am avut timp să fac lucrarea, pentru că…”, ori chiar „Nu pot veni la examen la data stabilită pentru că plec într-o excursie în străinătate”?

Cu riscul de a deveni foarte nepopulară, voi afirma tranşant că întregul nostru sistem educativ, de la familie la universitate şi chiar la formările continue ale adulţilor angajaţi, e organizat pe un principiu al supra-protecţiei în raport cu efortul personal de gândire şi exerciţiu, precum şi în raport cu conştientizarea responsabilităţii copilului, elevului, studentului, cursantului pentru propria-i dezvoltare. Acest gen de protecţie generează o prăpastie între atitudinile, capacităţile, competenţele „morale” – ca să folosesc termenul managerului de la ADECCO – cerute pe piaţa muncii şi cele pe care aproape toate categoriile sociale implicate le încurajează în interiorul diferitelor stadii şi forme de educaţie. Oricâte resurse ar fi alocate şi oricâte eforturi sociale ar fi făcute pentru pregătirea cadrelor didactice, e absolut imposibil ca educaţia să-i pregătească pe oameni pentru viaţa reală atâta vreme cât nu introducem în sistemul educativ – progesiv, în funcţie de vârstă – o conştientizare clară a responsabilităţii pentru propria angajare în munca de învăţare, precum şi exigenţe ferme legate de aceasta.

Cunoştinţele specializate şi competenţele tehnice se schimbă în ritm accelerat; oricâte previziuni ai face, nu poţi învăţa astăzi în şcoală, sub aspect informaţional şi tehnic, ce se va cere peste 3-5 ani într-o profesie. Dimpotrivă, ceea ce a fost considerat multă vreme marginal („soft skills”), printre care atitudinea personală faţă de muncă, faţă de învăţare şi faţă de celălalt, rămân cerinţe constante. Acestea, plus conceptele fundamentale, plus metodele de cunoaştere şi structurile de gândire ştiinţifică, plus creativitatea aplicativă ar trebui să constituie, în opinia mea, nucleul proceselor de învăţare din universităţi. Dacă le ai, poţi apoi învăţa orice, pe parcursul întregii vieţi. De altfel, această idee a capacităţilor şi competenţelor transferabile, utilizabile lifelong, a fost formulată în timpul întâlnirii de managerul general de la Intel România; însă a fost, cum se întâmplă cu mai toate ideile care ies din cadrele obişnuite de gândire, ignorată.

Ideea pe care o lansez eu aici va fi calificată de mulţi drept scandaloasă: pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare firmă/organizaţie şi pentru societate în ansamblu, ar fi benefic ca orice educaţie după 18 ani să fie privită nu doar ca proces de tranziţie către muncă, ci ca muncă efectivă asupra propriei persoane, şi, în consecinţă, să fie organizată după toate principiile unui job.

Educaţia adulţilor ar trebui conştientizată şi organizată întotdeauna ca muncă asupra propriei persoane, având ca scop acumularea şi dezvoltarea unui sistem complex şi funcţional de capacităţi, competenţe şi abilităţi; o muncă ce implică în primul rând responsabilitatea celui în cauză; şi împleteşte activităţile colective formale, nonformale şi informale cu activităţile individuale autonome şi autodirijate. Dacă reuşeşti la un astfel de loc de muncă, poţi fi sigur că vei reuşi să găseşti şi să păstrezi şi un altul.

Nu am soluţiile de detaliu şi nu e aici locul pentru a intra în căutări, dar cred că ideea ar merita dezvoltată şi experimentată efectiv în câteva proiecte-pilot.

• Cum ar arăta un program universitar dacă învăţarea curentă ar fi efectiv organizată ca muncă asupra propriei persoane, în care studentul se angajază, lucrează, e evaluat şi recompensat după principii şi proceduri similare cu acelea „din producţie”?
• Care ar fi efectele unui astfel de program de studii asupra angajabilităţii, productivităţii, calităţii vieţii după absolvire, rentabilităţii cheltuielilor sociale, infracţionalităţii etc.?

Elisabeta Stanciulescu este sociolog, profesor universitar. In 2008, a ales sa renunte la post si sa lucreze ca expert independent, oferind servicii de sociologie aplicata la managementul vietii si performantei, precum si consultanta pentru cercetare-dezvoltare. Mai multe detalii la: www.elisabetastanciulescu.ro