Elisabeta Stănciulescu : Gândire pozitivă aplicată în rezolvarea problemelor (2)

În articolul precedent – Gândire pozitivă aplicată în rezolvarea problemelor (1) –, am plecat de la un comentariu extrem de agresiv pe care un fost student, care nu promovase un examen cu patru ani în urmă, mi l-a scris mai demult pe blog şi am arătat cum putem aplica patru "tehnici" de gândire pozitivă:

1. Punerea între paranteze a problemei – temporar !
2. Empatia: cum aş gândi şi simţi dacă aş fi celălalt?
3. "Nu o lua personal" : depersonalizarea problemei, situarea ei într-un context social.
4. Identificarea diferitelor teme dintr-un text sau dintr-o conversaţie, focalizarea pe cea mai pozitivă dintre ele şi "re-cadrarea" ei.

Folosim aici acelaşi exemplu şi continuăm în acelaşi fel : gândiţi-vă la o situaţie critică din viaţa dumneavoastră: un eşec, o greşeală, o dezamăgire, un atac urât din partea cuiva etc. ; citiţi un paragraf, reţineţi "regula" formulată în titlu, opriţi-vă şi căutaţi un mod de a o aplica la situaţia dumneavoastră ; procedaţi la fel cu paragraful următor ş.a.m.d.

Folosiţi ce citiţi nu ca "reţete", ci ca surse de inspiraţie pentru propria dumneavoastră creativitate.

5. O altă "re-cadrare": lărgirea axei temporale şi încadrarea răului în succesiunea unor evenimente neclare sau dureroase

Perioada în care autorul comentariului mi-a fost student a coincis cu începutul celei mai dure etape din toată viaţa mea. Nevoia de a mă "adapta" la multele compromisuri din învăţământul transformat în comerţ îmi genera de multă vreme conflicte interioare pe care le gestionam tot mai greu. Peste ele, s-a suprapus suferinţa generată de moartea, unul după altul, în doar câteva luni, a trei oameni foarte semnificativi pentru mine. Sănătatea mea cedase, medicii suspectau a treia oară un cancer, am fost programată la o operaţie, întâi am amânat-o, apoi am refuzat-o şi am trăit mai bine de doi ani cu analize la fiecare trei luni şi cu starea depresivă inevitabilă. Viaţa mea depindea practic de cum reuşeam să-mi păstrez echilibrul, respectul de sine şi încrederea, iar puţinele resurse pe care le mai aveam erau atacate continuu de mesaje de genul "te caută moartea pe-acasă", venite de la adrese diferite, şi de jignirile şi ameninţările unui artist care îmi scria că l-aş hărţui ( ?!), fără să accepte să stăm de vorbă omeneşte, ca să lămurim lucrurile. Am trăit fiecare din acele mesaje ca pe o traumă extrem de puternică. Caracterul a fost întotdeauna pilonul forte al identităţii mele şi respectului meu de sine, iar acest pilon era atacat atunci când aveam nevoie mai mare de el: pe de o parte, eram cadru didactic, iar moralitatea e foarte importantă pentru imaginea publică şi credibilitatea oricărei femei care exercită această profesie (lucrurile sunt mult mai "elastice" când e vorba despre bărbaţii profesori universitari); pe de altă parte, trăiam sub spectrul unui cancer de sân, iar fiecare mesaj care vorbea despre hărţuire îmi activa toate fricile legate de pierderea feminităţii, de care, oricât ai fi de non-frivolă şi puternică, nu e uşor să te eliberezi. A trecut ceva timp până să înţeleg că cineva pătrunsese în computerul meu şi trimitea mesaje trucate ; uneori ştergea articole la care lucram şi materiale pentru studenţi. Nimeni nu a ştiut să-mi explice cum reuşea; duceam computerul la "curăţat", iar în câteva săptămâni teroarea reîncepea, în pofida sistemului de protecţie instalat.

Cum comentariul primit pe blog era semnat şi era izbitor de asemănător cu mesajele pe care le primisem în perioada respectivă, el m-a eliberat de multe întrebări şi mi-a salvat câteva relaţii cu oameni despre care gândisem că ar putea fi implicaţi.

6. Conştientizarea efectelor pozitive ale răului asupra propriei dezvoltări

Număram, aşadar, patru ani de agresiuni verbale şi psihice repetate venite de la fostul meu student – dacă te laşi în voia lor, resentimentele au viaţă foarte lungă! Omul a fost "un caz special", ca să folosesc o expresie a colegilor săi de an (am aflat ulterior că universitatea a fost obligată să apeleze la poliţie pentru a-i limita agresiunile la adresa profesorilor, cu precădere a celor de gen feminin), însă acţiunile lui m-au ajutat să văd mai limpede cât de precare şi periculoase au devenit profesiile didactice. Peste tot în lume se întâmplă la fel, doar că, spre deosebire de societăţile occidentale, în România nimic nu-i protejează pe dascălii corecţi de presiunile, abuzurile, agresiunile venite dinspre elevi sau studenţi şi susţinători ai lor (colegi, părinţi, relaţii). Din nefericire, nimeni nu conştientizează cât de mari sunt consecinţele negative pe care le are asupra calităţii educaţiei sentimentul de insecuritate trăit de profesori şi cât de urgentă e nevoia de a întări protecţia acelora care se străduiesc să-şi facă meseria fără compromisuri.

Fără să-şi dea seama, ne-prietenul meu mi-a făcut un serviciu imens. Comentariul lui mi-a adus o picătură suplimentară de conştientizare, ajutându-mă să mă împac mai uşor cu una dintre deciziile cele mai grele şi mai bune pe care le-am luat în viaţă : grea, pentru că am renunţat la identitatea profesională pentru care am muncit o viaţă şi la toate avantajele pe care le oferă o poziţie socială de prestigiu ; bună, pentru că am început să construiesc un drum nou, care mi se potriveşte infinit mai bine şi pe care simt în fiecare zi cum cresc intelectual, emoţional şi social; practic, am depăşit limite aproape imposibil de depăşit, la o vârstă la care majoritatea oamenilor îşi spun "Sunt prea bătrân(ă) ca să o iau de la capăt" şi se gândesc la pensie. Un motiv în plus să-i spun "Mulţumesc".

7. Focalizarea pe viitor : un proiect de depăşire a limitelor proprii

În fine, comentariul respectiv m-a determinat să mă gândesc serios să-mi depăşesc alte limite şi să solicit şi eu intervenţia poliţiei şi a justiţiei dacă agresiunile nu încetau. Ne-prietenul mi-ar fi putut face încă un serviciu, după toate celelalte, dându-mi, poate, şansa să mă îmbogăţesc din daunele morale pe care ar fi fost obligat să mi le plătească în urma unui proces. Am publicat un articol pe blog pentru a-i comunica discret că, dacă ar gândi mai limpede, ar înţelege că atenţia pe care mi-o acordă, în orice formă s-ar manifesta, îmi aduce foloase şi că o răzbunare mai avantajoasă pentru el ar fi să mă considere atât de fără valoare încât să mă ignore complet. Am mai primit după aceea un singur mesaj : mă "felicita" pentru demisie. Iar eu n-am simţit nicio umbră din orgoliul care îi determină de obicei pe oameni să-şi spună : "De ce să le dai satisfacţie duşmanilor?". Eu mă focalizez pe valorile şi satisfacţiile mele – iar dacă, simultan, sunt şi alţii satisfăcuţi, cu atât mai bine!

Concluzii

Mă întorc, revăd şi cumulez rezultatele acestor şapte paşi.

Care era, iniţial, problema mea profundă în raport cu agresiunea la care eram supusă? Comentariul în sine? Nu. El era problema celuilalt. Problema mea o constituiau emoţiile dureroase din trecut, pe care el le reactualiza, şi temerile legate de viitor, pe care el le accentua; imaginea de sine şi imaginea publică, pe care mi le ataca.

În ce măsură au contribuit cele şapte "tehnici" la rezolvarea acestei probleme ?

Şi raportul meu cu trecutul, şi raportul meu cu viitorul au devenit mai limpezi, iar eu am simţit că respectul meu pentru mine s-a întărit, la fel încrederea, şi am putut merge mai departe senină şi… pozitivă!

Îmi place să (îmi) repet :

• Ce spune sau face un altul e problema lui, responsabilitatea lui ; ce faci tu cu ce spune el e problema ta, responsabilitatea ta.
• Focalizează-te întotdeauna pe valorile tale fundamentale şi pe beneficiile profunde, pe termen lung, nu pe impulsuri emoţionale sau câştiguri de moment, nici pe resentimente şi orgolii.

Sigur că, dacă nu reuşiţi să faceţi toate acestea fără ajutor, un coach, consilier, mentor, psiholog vă poate fi de mare folos, însă e important să înţelegeţi că dumneavoastră (nu altcineva) sunteţi creatorul oricărei schimbări pozitive în propria viaţă.

Şi că gândirea pozitivă se învaţă prin exerciţiu zilnic !

• Care e problema dumneavoastră profundă, care vă frământă chiar acum?
• Cum puteţi aplica aceste şapte "tehnici" ca să o rezolvaţi ?
• Ce alte "tehnici" folosiţi dumneavoastră de obicei? – Gândiţi-vă că, dacă ni le împărtăşiţi la "Comentarii", puteţi ajuta câteva sute de oameni (care, am observat, citesc fiecare articol).

Elisabeta Stănciulescu este licenţiată în Filosofie şi doctor în Sociologie. A avut puterea sa renunte la postul de profesor universitar şi a ales să lucreze ca expert independent, oferind servicii de dezvoltare a capitalului uman.

• Pentru organizaţii: managementul echipei, comunicare constructivă, gestiunea stresului, cercetare-dezvoltare.
• Pentru persoane fizice: suport în rezolvarea unor probleme personale, de cuplu, familie, educaţie, muncă.

Detalii şi articole la: http://elisabetastanciulescu.ro