O alternativă în educaţie: Cros – România

Aici vă împărtăşesc câteva lucruri din experienţa mea cu ei: ce diferenţă cred eu că aduce CROS în educaţia din România; care sunt, în opinia mea, caracteristicile definitorii pentru o comunitate de învăţare; cum am ajuns să lucrez ca voluntar pentru CROS; care cred eu că sunt “frânele” principale ale creativităţii în şcolile din România. Sunt răspunsurile pe care le-am dat la un interviu propus de Aliana Răteanu.

1. Ce deosebiri de esenţă vedeţi dvs. între modelul CROS şi modelul românesc “clasic” de educaţie superioară ?

În opinia mea, nucleul distinctiv CROS , nişa lui de piaţă în acest moment, se află într-un model de educare a autonomiei în învăţare – foarte necesară în societăţile post-comuniste –, autonomie asociată cu utilizarea “energiei” comunităţii, altfel spus cu învăţarea în cadrul unei comunităţi de practici, formată din persoane diferite ca gen, vârstă, traseu educaţional, ocupaţie etc., dar cu aceleaşi interese de învăţare.

Alte deosebiri care sunt deja mai bine conturate sunt:

• promovarea unei atitudini pro-active şi pro-învăţare – cursanţii se (auto)selectează în primul rând în funcţie de acest criteriu;
• consecvenţa în învăţarea pornind de la practică;
• accentul masiv pe metodele activ-participative de învăţare : focalizarea consecventă pe ce face efectiv cursantul, nu pe ce face vreun profesor, trainer ş.a.;
• accentul masiv pe activităţi non-formale şi informale: ateliere, grupuri de discuţii, “biblioteca vie”, coaching, mentorat, jocuri etc.;
• consecvenţa în munca în echipă;
• pluralitatea şi caracterul deschis al activităţilor şi resurselor: orice şi oricine poate contribui la un proces de învăţare este valorificat;
• evaluarea calităţii în funcţie de modul în care cursanţii îşi ating propriile obiective ale învăţării.

Însă CROS se află încă în etapa de căutări şi construcţie; peste câţiva ani toate acestea vor fi într-un alt stadiu, mai matur, şi e foarte posibil să vină şi cu alte lucruri interesante.

2. Ce elemente consideraţi că ar trebui să nu lipsească din designul unei comunităţi de învăţare?

După cum spuneam, o comunitate de învăţare este un grup format din persoane diferite ca gen, vârstă, traseu educaţional, ocupaţie etc., dar cu aceleaşi interese de învăţare. Ce nu ar trebui să lipsească din acest grup?

• Valorile comune, manifestate în atitudini şi comportamente concrete, cotidiene;
• produsele realizate împreună;
• problemele rezolvate împreună;
• cooperarea mai puternică decât competiţia;
• comunicarea constructivă – care înseamnă mai mult decât comunicarea eficace şi eficientă;
• un nivel ridicat al cunoaşterii, acceptării şi respectului reciproce;
• simbolurile identitare;
• ritualurile de întărire a sentimentului de apartenenţă – inclusiv celebrări ale reuşitelor comune şi onorare (recunoaştere publică) a contribuţiei fiecăruia;
• schimburile – ca subsistem (comunitate), nu doar ca indivizi – cu alte subsisteme sociale.

3. Cum a început colaborarea dumneavoastră cu CROS şi care sunt obiectivele acesteia?

Relaţia mea cu “părinţii fondatori” ai CROS a început ca relaţie informală şi a rămas aşa. Am participat la o activitate organizată de studenţi pe tema procesului Bologna, prin 2006, când cred că nici nu exista CROS – sau, dacă exista, nu avea obiectivele pe care le are acum. Unora le-a plăcut poziţionarea mea atunci şi m-au căutat ulterior, iar eu am fost întotdeauna deschisă la dialogul cu studenţii, aşa că am acceptat să ne întâlnim şi să stăm de vorbă. Printre cei care m-au căutat au fost şi Traian Brumă şi Vlad Atanasiu. Am “citit” în ei un ataşament foarte curat la ideea de schimbare profundă şi calităţi reale de leaderi, iar de atunci am rămas practic continuu în legătură: ei mă caută atunci când simt că i-aş putea ajuta, iar eu îi caut atunci când simt că am ceva să le spun. La un moment dat, Traian scria pe blogul personal că mă consideră unul dintre mentorii lui – probabil că acesta este cuvântul : sunt unul dintre mentorii la care s-au raportat de la început.

E interesantă întrebarea legată de obiective. Nu m-am gândit niciodată la vreun obiectiv concret. “Obiectivul” meu general în viaţă e să ajut dacă pot şi dacă am încredere că efortul meu va fi valorificat cu rezultate bune, aşa că pur şi simplu am ajutat atunci când am fost solicitată şi când mi s-a părut că ceea ce gândesc eu poate aduce un plus de calitate în proiectele lor. Ar merita întrebaţi ei dacă şi-au pus problema unor obiective în relaţia cu mine şi care ar fi acelea.

Dacă mă gândesc mai bine, văd că pe parcurs s-au conturat de la sine câteva direcţii în care merge colaborarea noastră :

• stimularea interesului pentru o fundamentare ştiinţifică mai consistentă a tuturor proiectelor;
• constituirea unei echipe de cercetare aplicată;
• cristalizarea modelului CROS de consiliere pentru autonomie în învăţare, valorificând literatura ştiinţifică + practica CROS;
• un fel de poziţie de consultant generalist – feedback pe care unii dintre ei îl solicită informal sau eu simt că e benefic să îl dau în legătură cu diferite acţiuni pe care le organizează;
• coaching – consiliere – mentorat individual (pentru unii dintre membrii CROS şi cursanţi);
• unele ateliere / seminarii.

4. Credeţi că învăţământul public şi-ar putea însuşi în viitor metode şi tehnici alternative pentru a deveni competitiv în raport cu cel alternativ?

Mă tem că nu înţeleg această întrebare.

Deocamdată, dacă vorbim despre o competiţie între cele două, modelele alternative au nevoie să “lupte” pentru a deveni competitive (a se face recunoscute ca valoroase), nu invers.
Iar “circulaţia” metodelor între diferitele modele de învăţare se produce de multă vreme şi se va produce şi în viitor.

Eu sper ca învăţământul public şi diferitele organizaţii (firme şi companii private, precum şi instituţii publice sau ONG-uri) să valorifice modelul de educare a autonomiei în învăţare + învăţarea prin căutarea soluţiilor la unele probleme practice în cadrul unei comunităţi de egali – care, am mai spus, este în opinia mea nişa de piaţă a CROS în acest moment, nucleul lui forte.

5. Care ar fi cele mai comune “frâne ale creativităţii” în modelul clasic de educaţie?

Sunt multe. În esenţă:

• focalizarea tuturor actorilor sociali pe rezultatele la evaluare (note, diplome, certificate), nu pe procesul de învăţare propriu-zis;
• algoritmizarea în învăţare – ca metodă prin care se obţin mai rapid şi mai uşor rezultate bune la examene;
• sistemul birocratic prea stufos şi prea constrângător pentru cadrele didactice (biro-patologia);
• focalizarea pe predare şi profesor, nu pe învăţare şi elev/student;
• înţelegerea învăţării doar ca transmitere de cunoştinţe şi competenţe deja produse sau definite social (astfel încât absolventul să se insereze cât mai repede pe piaţa muncii), în loc să se exerseze şi capacitatea indivizilor şi grupurilor de a căuta răspunsuri noi la întrebări şi a produce astfel cunoştinţe şi competenţe noi;
• întrebarea “Ce le trebuie copiilor / studenţilor cutare disciplină sau curs?” , altfel spus o orientare pragmatică prea strâmtă şi prea devreme introdusă în vieţile copiilor; creativitatea presupune cunoştinţe multi-disciplinare şi libertate în raport cu interesele imediate; or, orientarea pragmatică actuală împiedică pregătirea multi-disciplinară şi poate face ca exerciţiile de creativitate să pară – ca şi exerciţiile de dezvoltare a gândirii prin problemele de matematică sau de logică, de exemplu – “inutile” pentru mulţi;
• marketizarea actuală, care face ca activităţile considerate “inutile”, adică fără legătură imediată şi evidentă cu interesele practice, să nu fie finanţate;
• profesori selectaţi după câtă carte ştiu şi cum ştiu să o predea, nu şi după potenţialul lor creativ;
• etc.

"Caut o organizaţie în care se practică «schimbarea şi inovaţia în metodele/metodologia de lucru» " – scrie cineva pe Facebook. I-am recomandat CROS, pentru că este ceea ce eu aş numi o organizaţie emergentă în actuala tranziţie mondială: un "laborator", un spaţiu în care se inovează continuu şi se testează inovaţii, nu doar în domeniul formelor şi metodelor de educaţie, ci şi în ce priveşte structura, managementul şi învăţarea organizaţionale.

Elisabeta Stănciulescu este licenţiată în Filosofie şi doctor în Sociologie. A avut puterea sa renunte la postul de profesor universitar şi a ales să lucreze ca expert independent, oferind servicii de dezvoltare a capitalului uman.

• Pentru organizaţii: managementul echipei, comunicare constructivă, gestiunea stresului, cercetare-dezvoltare.
• Pentru persoane fizice: suport în rezolvarea unor probleme personale, de cuplu, familie, educaţie, muncă.

Detalii şi articole la: http://elisabetastanciulescu.ro