O zi din viaţa unui salvator de urşi
La birou, Silviu rezolvă câteva aspecte administrative, apoi sună telefonul şi cineva îl anunţă că un urs este prins într-un laţ. Adună echipa şi fuge să-l elibereze. După manopere riscante de tranchilizare şi tratare a ursului, capturat în mod iresponsabil de braconieri, se întoarce încărcat de adrenalină la birou. Nu ajunge bine înapoi şi sună administratorul de la centrul de reabilitare Lepşa, judeţul Vrancea, spunându-i că unul dintre cerbii reabilitaţi a intrat în grădina unui localnic şi îi mănâncă fasolea verde. Fuge repede să mute cerbul înapoi în pădure.
„A doua zi îţi spui că musai trebuie să rămâi în birou, că ai multe acte de reglementare de făcut (că doar lucrezi la agenţia locală de protecţie a mediului)”, spune el. Se apucă de lucru, dar pe uşă intră gestionarul unui fond de vânătoare cu ditamai borcanul mustind de sânge… Îl anunţă brav că a vânat un urs şi i-a adus probele pentru analize genetice. Mai stau de vorbă, face câteva hârtii oficiale şi iarăşi telefonul. Un coechipier a rămas cu maşina pe teren într-o zonă foarte accidentată. Dă mai multe telefoane, căutând un salvator din zonă dotat cu tractor. Nu de alta, dar are nevoie de maşină a doua zi, când trebuie să ajungă la Bucureşti, la o şedinţă oficială cu nu ştiu ce demnitari ai Mediului. Şi uite aşa s-a dus ziua „normală” de lucru. Silviu îşi mai ia vara concediu, doar pentru a merge cu familia la mare. Altfel îi place atât de mult ce face, încât aproape fiecare zi din viaţa lui arată ca o zi de vacanţă.
O maşină rusească de scris
A copilărit la Focşani, într-un bloc ca oricare altul. Părinţii au profesii apropiate de natură (mama – profesor de biologie, tata – inginer agronom), iar asta i-a facilitat lui Silviu multe incursiuni în natură. „Părinţii au putut să-mi răspundă la multe întrebări legate de ceea ce este viu şi poate că asta m-a încurajat să caut mai departe răspunsuri”, spune el. Începând cu şcoala generală, timpul liber a fost împărţit între gârla râului Milcov şi pădurile din jurul oraşului, unde, alături de prieteni, cutreiera toată vara. Mai târziu, cunoştinţele în biologie şi chimie l-au îndreptat către o secţie a Facultăţii de geografie (ştiinţa mediului), unde a înţeles bine noţiunile care ţin de biogeografie, mediu înconjurător, ecosisteme etc. Şansa unui loc de muncă la compartimentul arii protejate din Agenţia pentru Protecţia Mediului Vrancea a fost elementul determinant în cariera lui. Scrierea proiectelor pe fonduri europene a început la o maşină rusească de scris, moştenită de la colegul lui de birou, la care, împreună cu un coleg de breaslă din Bucureşti, au redactat primele visuri legate de conservarea carnivorelor mari din Vrancea. A fost o noutate şi o improvizaţie la acel moment: nu tu internet şi calculator, nu tu acces la fax şi telefon, nu tu literatură de specialitate. Doar încăpăţânarea specifică vârstei de 25 de ani.
„Vestea aprobării proiectului ne-a făcut cei mai fericiţi oameni şi totodată cei mai speriaţi. 500.000 de euro la acea dată (2002) era o sumă imensă, mai ales că atunci rar auzeai de Comisia Europeană, fonduri europene”, îşi aminteşte el. Şi aşa a început munca salvării urşilor, lupilor şi râşilor din Vrancea. Acum au ajuns la al patrulea proiect LIFE Nature dedicat conservării carnivorelor. Au fost doi oameni la început şi au ajuns să lucreze în şase judeţe din Carpaţii Orientali, cu 27 de împătimiţi ai naturii.
Practici şi acţiuni pentru urşi
Managementul urşilor în România presupune implicarea multor instituţii şi factori interesaţi, precum Ministerul Mediului, Ministerul Pădurilor, Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România, gestionarii fondurilor de management cinegetic, agenţii locale de mediu, inspectorate de regim silvic şi cinegetic, primării, fermieri etc. Asta înseamnă că pentru conservarea pe termen lung a speciei, trebuie stabilite clar metodele şi mijloacele pe care aceste instituţii trebuie să le aplice unitar şi standardizat, astfel încât să nu pericliteze starea de conservare a speciei.
„Proiectul nostru are un caracter demonstrativ, încercând să identifice, să aplice şi să promoveze la nivel naţional acţiuni menite să contribuie la conservarea şi protecţia speciei în contextul socioeconomic şi natural al României“, spune Silviu. „Spre exemplu, am aplicat în teren mai multe metode de protecţie a livezilor şi fermelor de animale împotriva atacurilor urşilor. După ce am perfectat şi calibrat metodele de protecţie (garduri electrificate, substanţe repelente sau utilizarea unor sperietori metalice şi sonore), am dezvoltat un ghid pe care îl promovăm la nivel naţional.” Asta înseamnă că fermierii preiau de la ei cele mai bune practici pentru reducerea pagubelor produse de urşi livezilor şi fermelor, nu mai suferă pagube economice şi implicit nu mai înjură şi fugăresc urşii ca să scape de ei. Silviu şi echipa sa au creat şi o unitate mobilă de salvare a animalelor, denumită Animal Rescue Mobil Unit (ARMU) – un fel de SMURD pentru urşii răniţi sau braconaţi, pentru puii de urs care rămân orfani – dotată cu echipă, arme de tranchilizare, cuşti de transport şi un spaţiu medical la Lepşa, în care medicii veterinari asigură intervenţii medicale şi îi eliberează apoi în ţarcuri de reabilitare de lângă pădure.
„Practic, azi, în România, managementul urşilor tinde să se bazeze pe evoluţia numerică a populaţiei ursine, explică Silviu. Dacă urşii sunt mulţi, se decide că trebuie să dispară un număr dintre aceştia, dacă sunt mai puţini, nu se mai împuşcă mulţi… şi tot aşa. În acest caz, pentru a elimina erorile care pot în mod clar să influenţeze numărul urşilor care urmează a fi împuscaţi, am dezvoltat metode prin care să aflăm cât de mulţi urşi sunt într-o zonă.” Eliminarea erorilor prin aplicarea unei metode standardizate face ca vânătoarea să fie conformă cu starea de facto a populaţiei.
Braconierii şi urmaşii Babei Vrâncioaia
Pericolul care pândeşte carnivorele mari în România este reprezentat în primul rând de reducerea şi degradarea habitatelor necesare menţinerii unui număr satisfăcător de urşi în termeni de conservare. „Tăietorii de lemne şi, deci, distrugătorii de habitate naturale sunt foarte, foarte supăraţi pe noi!“, spune biologul. „Le-am făcut arii protejate pe vreo 50.000 de hectare în Vrancea, suntem mulţi, şi peste tot acolo unde ei au afaceri şi cam deranjăm cu faptul că punem camere cu senzori de mişcare prin pădurile populate de urşi şi hoţi. Am mai mâncat câte o mamă de bătaie de la urmaşii Babei Vrâncioaia, ne-au mai tăiat anvelopele de la maşina lăsată singură în pădure şi mai luăm şuturi în fund de la autorităţile care sunt supărate de vaietele alegătorilor electorali, care sunt opriţi să exploateze pădurile. Important este să-ţi pese cu adevărat de soarta naturii şi să conştientizezi vremelnicia şi prostia actuală a unor afacerişti locali. Astfel eşti mai încrezator şi-ţi motivezi mai bine acţiunile viitoare.”
Lupii şi Scufiţa Roşie
Cu toate că urşii şi lupii sunt ambele specii carnivore, ursul are avantajul unui regim de hrană omnivor. De aici se desprinde un comportament specific, care face ca ursul să fie mai puţin dependent de o singură sursă de hrană şi, deci, cu un areal de distribuţie mai mare şi mai adaptabil. Lupii, în schimb, au parte de o imagine negativă dezastruoasă, care plecă de la imaginea vârcolacilor, a Scufiţei Roşii şi a multor basme în care copiii obraznici sunt mâncaţi de lupi înfricoşători; aceste animale sunt specializate direct în consumul de carne provenit de la tot felul de animale: de la şoareci până la cerbii carpatini. „Deci acţiunile de conservare a lupilor trebuie conduse prin diminuarea imaginii negative şi prin asigurarea unui nivel trofic minim necesar populaţiei de lupi din ţară”, spune biologul.
În următorii patru ani vor implementa un proiect de conservare a lupilor la nivelul Carpaţilor Orientali, focalizându-se pe şase judeţe. „Un astfel de proiect de conservare nu se poate face decât dacă te bazezi pe o echipă unită de profesionişti care îşi ştiu bine sarcinile“, spune Silviu. „Fiecare dintre noi are sarcini clare şi acţiuni bine definite de realizat. Împărţim de la început acţiunile unui proiect pe responsabili şi apoi fiecare devine un manager al fondurilor, echipamentelor şi efortului pe acţiunea respectivă. Când este cazul, sărim cu toţii şi facem pe teren ceea ce prevede acţiunea respectivă (fie că adunăm excremente de lupi, fie că montăm garduri electrice la o stână).”
Silviu e tare mândru să coordoneze aproape 30 de colegi în domeniul conservării carnivorelor, şi asta fără să aibă studii manageriale. În grupul lor, totul porneşte de la încredere reciprocă, idealuri şi visuri comune, înţelegere şi discuţii aprinse la momentul incipient al declanşării unor conflicte. Important este că vor cu adevărat să schimbe ceva, să înţelegă specia-ţintă şi să creadă că pot ajuta într-un fel.
Articol preluat din Revista Cariere de aprilie. Pentru detalii legate de abonare, click aici