“Cred că ceva ne leagă pe toți într-o mare rețea de gânduri și de visuri”

Anca Roxana Constantin van der Zee e jurnalist, actriță și manager de proiecte culturale, în prezent fiind președintă a Asociației Culturale Flower Power din București. Din 2014 este coordonatoarea Biroului Marketing și Relații Publice al Teatrului Național. Este din ce în ce mai implicată în ceea ce se întâmplă la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București, fiindcă și-a dorit ca artiștii tineri să fie promovați.

„Mă deranjează, cumva, atunci când aud că nu mai avem actori tineri, remarcabili. Nu sunt de acord cu asta!”, spune Anca Roxana Constantin van der Zee.

De fapt, Anca este un cumul de mai multe „profesii”: a debutat ca redactor-prezentator radio la RFI România (pe vremea aceea se numea Radio Delta), a devenit jurnalist profesionist, a lucrat mulți ani în radio și televiziune ca prezentator, realizator și producător de emisiuni, a scris scenarii (câteva și pentru teatru radiofonic), a lucrat și în publicitate și, combinând acestea toate, s-a specializat pe Marketing și PR, domenii care îi plac, o provoacă și de care este nevoie, iată, și în teatre. „Teatrul m-a ajutat să mă apropii mai mult de oameni, să fiu mai docilă”, susține Anca.

EDUCAȚIE PRIN ARTE, SCRIERE CREATIVĂ ȘI MULTE ALTELE

De aceea, după cum precizează, s-a zbătut să înțeleagă ce se ascunde dincolo de suprafața lucrurilor și au atras-o mereu domeniile creative, locurile vii, în care se poate întâmpla ceva: „Tot din această dorință, cred, am fondat, împreună cu Ana-Ioana Macaria și cu Andreea Bibiri, Asociația Culturală Flower Power, un ONG care și-a propus să facă posibilă derularea de proiecte pentru artiștii care vor să spună ceva, care au nevoie de un cadru legal și de o echipă de management care să le susțină, să le facă posibile.”

Din 2013 și până acum, în fiecare an a avut proiecte noi: educație prin arte, scriere creativă, spectacole, tabere de teatru, cursuri, activități în care să fie implicați artiști din generația ei, ale căror probleme și frământări le cunoaște și despre care a simțit că au nevoie de așa ceva. Asociația există, trăiește și este deschisă tuturor celor care doresc să propună și să facă proiecte, după cum subliniază Anca.

De asemenea, ea joacă în una dintre cele mai noi producții ale Teatrului Bulandra, „Ospățul de piatră”, un spectacol regizat de Ana Ioana Macaria. „A fost o experiență plăcută, fiindcă a fost unică în multe feluri. Pe Ana Ioana o știu de multă vreme, am mare încredere în ea ca actriță, dar și ca om, este o persoană minunată, am visat întotdeauna să joc într-un spectacol muzical (am mai avut experiențe muzicale de-a lungul timpului, am cântat la un moment dat cu Alexandru Andrieș), iar faptul că spectacolul este în stil cabaret-noir m-a bucurat și provocat, în același timp. Experiența e unică și fiindcă joc cu actori foarte tineri, unii încă studenți, alții abia ieșiți din universitate, majoritatea fiind însă crescuți la Teatrul Podul, unde am crescut și eu, de altfel, ca actriță. Nu vreau să spun prea mult, fiindcă îmi doresc ca publicul să vină să vadă spectacolul…”

„NU TE MAI ANGAJEAZĂ NIMENI DUPĂ 35 DE ANI…”

Ce sens, ce îndrumare și ce importanță are acest spectacol pentru ea? „Mai mare decât ai putea crede. Eu am făcut studiile de actorie ceva mai târziu, a fost a doua facultate. Am absolvit UNATC cu succes, la clasa prof. Florin Zamfirescu, asistent Cătălin Naum (faimosul profesor de la Teatrul Podul, căruia îi și datorez schimbarea aceasta de destin, el m-a sfătuit să dau la UNATC), dar imediat după absolvire a urmat în viața mea o perioadă de pauză impusă de îndatoriri care mi-au limitat libertatea de mișcare – absolut necesară pentru a construi bazele unei cariere în teatru. Am pierdut anii aceia de dinainte de vârsta «fatidică», as putea spune fără să exagerez prea mult, vârsta de 35 de ani. Când ai depășit această vârstă și nu ești angajat într-un teatru, te poți considera aproape mort, ca actor. Nu te mai angajează nimeni, iar dacă nu ești angajat, ai șanse foarte puține să fii văzut de regizori… Sunt foarte puține audițiile deschise la noi, audițiile la care pot participa actori din afara teatrelor în care sunt montate spectacolele. Dacă nu ai șansa să fii văzut de regizori, nu ai cum să fii distribuit, e un cerc închis din care cu greu se poate ieși. Dar discuția pe această temă ar putea fi foarte lungă. Sunt lucruri anormale care se întâmplă în zona asta și eu am avut parte să le înțeleg în profunzime, trăindu-le chiar pe pielea mea”, mărturisește Anca.

REALITĂȚILE PROFESIEI ȘI SCARA VALORILOR

Revenind la Teatrul Național, Anca Roxana Constantin van der Zee este din ce în ce mai implicată în ceea ce se întâmplă și este interesată ca artiștii tineri să fie promovați. De aceea crede că o comparație între generațiile de azi și cele de altădată nu e tocmai potrivită, fiindcă peisajul s-a schimbat mult. „Înainte, erau doar câteva locuri la facultățile de teatru, terminau studiile doar câțiva actori în fiecare an și toți erau repartizați în teatre, în București sau în țară. Acum, ies din școală câteva zeci de actori pe an numai în București, care trebuie să-și găsească un loc să profeseze”, explică Anca.

Ea adaugă faptul că actorii de astăzi sunt mulți și nu toți au constanță în creație, perseverență și condiții propice care să le ofere așa-numita aură de stele. „Pe lângă asta, salariile în teatre au fost foarte mici până de curând, iar actorii erau tentați de televiziune, de alte activități care să le asigure un venit decent. Este foarte greu pentru un actor să iasă în evidență, să se decupeze, de aceea este mare nevoie ca teatrele să-și promoveze actorii.

Tehnologia a avansat, iar în teatre, din păcate, la capitolul promovare s-a mers destul de încet cu înnoirea. În cronica de teatru este încă preferat stilul mai învechit, plin de clișee. Nu sunt deloc de părere că promovarea teatrului ar trebui să se facă în stilul agresiv, cu orice preț, doar de formă, de dragul audienței. Cred însă că teatrul are locul lui bine determinat, așa cum se întâmplă și în țările cu tradiție în acest domeniu. Cred că susținerea promovării în teatru pleacă în primul rând de la presă”, punctează Anca.

Desigur, să știi ce înseamnă munca din spatele scenei, repetițiile, modul în care este creat un spectacol este impresionant. Dar e ceva mai mult: „Nu sunt de ajuns și nu impresionează pe nimeni judecățile de suprafață, încercările unor cronicari de a-și exprima simpatiile sau antipatiile personale, păreri care nu sunt susținute de argumente, de dovada înțelegerii în profunzime a muncii omului de teatru. Din păcate, de cele mai multe ori, sunt publicate în ziare doar comunicatele de presă ale teatrelor, de multe ori cu copy-paste – cum se zice. Asta face ca munca de promovare să fie doar de o parte a baricadei – în interiorul teatrelor. Sunt puțini jurnaliști care fac interviuri, care vin să surprindă fenomenul teatral de aproape. Atâta timp cât se va întâmpla asta, nu va exista o competiție reală, o scară a valorilor reală și nici o preocupare reală a publicului pentru cronica de spectacol”.

CUM SE FACE PROMOVAREA ÎN TEATRU

Când a ajuns în Teatrul Național, Anca a găsit o echipă deja formată, exista un website, exista o strategie de promovare culturală, un director de comunicare cu experiență diversă, Adriana Popescu, care a lucrat și în teatru, dar și la Institutul Cultural Român, în străinătate. „Am avut din nou șansa să lucrez alături de profesioniști care mi-au sprijinit dorința și efortul de a aduce ceea ce învățasem în teatru, un domeniu rămas puțin în urmă în ceea ce privește promovarea, din motiv că în instituțiile de stat nu există bugete pentru promovare. Am reușit, cu toate acestea, să extindem în ultimii ani promovarea pe toate mediile de presă, prin parteneriate media diverse. Când am venit în Teatrul Național exista aici și un mini-studio video, idee care i-a aparținut colegului meu Ionuț Corpaci și pe care am dezvoltat-o, folosind experiența acumulată în televiziune. Avem acum producție video in-house, destinată promovării – producem trailere, testimoniale, interviuri, texte pentru spoturi radio. Am creat și o pagină foto-video unde jurnaliștii pot găsi fotografii din spectacolele teatrului și le pot descărca la rezoluție de print, un blog (un fel de revistă on-line a teatrului, unde facem transmisii live pe rețele de socializare). Avem multe idei și mai sunt încă multe alte lucruri pe care le-am putea face.

Promovarea în teatru este un teritoriu infinit, aș putea spune. La televiziunile private se crede încă, din păcate, că emisiunile culturale au audiență mai mică decât cele comerciale, dar este doar o iluzie. Pentru a impune o emisiune, e nevoie de timp, pentru a alege, oamenii trebuie să aibă alternative. «Oamenii nu știu ce vor dacă nu li se propune ceva» – asta e o replică din spectacolul meu «Fericirea e marcă înregistrată», după Frederic Beigbeder, pe care sper să-l reiau anul acesta. Emisiunile despre teatru pot atrage audiență, vedetele nu trebuie să fie neapărat dezbrăcate pentru asta. Ca să închid ideea de la care am plecat, actori tineri avem, unii dintre ei foarte buni, e păcat că nu sunt apreciați îndeajuns, explorați îndeajuns. Teatrele nu pot face chiar totul, pot trimite comunicate, pot trimite anunțuri, fotografii, dar nu pot face și munca redactorilor și a realizatorilor de emisiuni. Aceasta e o altă profesie!”, spune Anca.

E NEVOIE SĂ TE ÎNTÂLNEȘTI CU OAMENII CARE CRED ÎN ACELEAȘI LUCRURI

„I am a dreamer, but I am not the only one” – Anca are acest motto „lennonian” în viață. De ce? „Am fost fan The Beatles, dar nu așa, oricum… Știam pe de rost toate versurile pieselor lor. Lipseam de la școală ca să înregistrez emisiunea de la Radio România (era singurul, pe vremea aceea) la care li se difuzau piesele și li se spunea povestea. Rămân o romantică și cred și acum că visurile se pot împlini, dar nu poți face prea mult de unul singur. Cred că ceva ne leagă pe toți într-o mare rețea de gânduri și de visuri, iar asta face lumea să meargă mai departe”, povestește aceasta.

În final, Anca are un mesaj pentru cititorii Revistei CARIERE: „Îi invit la teatru. La Teatrul Național care îi așteaptă cu spectacole, expoziții, cărți… Îi invit, de asemenea, la Teatrul Bulandra. Să vină la spectacole și să-și învețe copiii cum îi cheamă pe actori, cine sunt și ce lucruri frumoase spun și fac. Eu așa am crescut, îi știam de la mama pe toți actorii, cum îi cheamă, unde joacă, ce piese joacă, cine a scris piesele. Toate aceste amănunte mi-au marcat, iată, existența și mi-au arătat un drum…”.

Credit foto: Florin Ghioca

Articol preluat din numărul 246/aprilie 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.