Orbirea paradigmatică și „camera antifonată” a gândurilor: de la www, înapoi la agora lui Socrate
În noiembrie 2024, am devenit Alice în „Țara Minunilor”. Inevitabil.
Ceea ce se arăta ca fiind o duminică obișnuită, s-a transformat într-o înșiruire de zile de ordinul irealului care m-a dus într-o lume fantastică, a imaginarului. M-am simțit precum Alice. Posibil, însă, să visez sau să îmi imaginez chiar și acum că scriu aceste rânduri.
Cei care mă cunosc știu că nu sunt un geniu, dar în același timp ei știu că sunt un medic care practică pe cont propriu o formă de terapie psihosomatică pentru că nu am putut vedea suferința din spitale, un om care pledează pentru reintegrarea disciplinelor umaniste în practica medicală pentru ca viitorii medici să fie mai umani, într-o lume orchestrată din ce în ce mai mult de tehnologie și inteligență artificială.
În lumea mea „normală”, lucrurile au sens și funcționează conform regulilor cunoscute din educația primită începând cu ziua 0 a apariței mele în familia în care m-am născut, din educația din facultatea de medicină și cea de filosofie (să spui în zilele noastre, în România, că ai un doctorat este o rușine, așa că mă rezum doar la domeniu).
Cu toate acestea, însă, în Țara aceasta a Minunilor în care am intrat fără (dar și cu) voia mea, regulile sunt complet răsturnate: obiectele își schimbă dimensiunea, apa nu mai e apă, logica devine ilogică, iar personajele au comportamente care sfidează rațiunea (a mea cel puțin). Cu alte cuvinte, am căzut în vizuina Iepurelui precum un copil care iese prin canalul de naștere pentru a veni pe (o nouă) lume, într-o realitate care nu se potrivește cu ceea ce a învățat și a înțeles pe parscursul a aproape patru decenii. O lume care nu se potrivește cu sistemul meu de credințe (set of beliefs).
În această călătorie m-am întâlnit cu Pălărierul Nebun (de fapt, nu doar cu unul) și chiar cu Pisica de Cheshire (de fapt, nu doar cu una), adică cu idei care par complet străine sau neînțelese. M-am micșorat, m-am mărit, ce să mai, am încercat să mă adaptez și să mă conformez acestor idei noi pe principiul că, de rămân „prea mică” (adică limitată), nu aș putea cuprinde întreaga realitate, iar dacă m-aș fi mărit „prea mult” aș fi pierdut conexiunea cu ceea ce știam din lumea „mea”. Colac peste pupăză, am cunoscut-o, indirect, și pe Regina de Cupă care nu era altcineva decât vocea celor care vorbeau în numele poporului, a acestei Țări Minune, iar aceștia erau de ordinul milioanelor – vă puteți imagina ce forță avea Regina în glas la o asemenea masă de oameni; atât de puternică încât devenea asurzitoare.
După toată această incursiune din care nu simt că am ieșit de fapt, cu idei trăsnite și personaje cum numai în povești distopice poți întâlni, mă simt ca după o anestezie generală în care visele cu realitatea se întrepătrund, dimensiune în care nu mai pot distinge realul de fantastic, adevărul de minciună, lumina de întuneric, umanitatea de inumanitate și multe altele.
Unde vreau să ajung cu această metaforă? La capacitatea noastră de a ne folosi creierul, motorul minții în termeni concreți și gândurile, ideile, frământările împărtășite cu lumea din exterior. O capacitate despre care am citit mult, am scris mult mai puțin decât am citit, dar pe care știu, de când am amintiri, că am folosit-o nu doar pentru ceea ce vedeam/văd în jurul meu, dar și pentru ceea ce gândeam/gândesc eu, în mod conștient – acea capacitate de gândire a gândirii despre care am mai scris și în articolele trecute: metacogniția.
Lumea aceasta imaginară despre care vorbeam prin incursiunea mea, în rolul lui Alice, într-o țară necunoscută, așa-zisă a Minunilor, era călătoria în lumea internauților pe care i-am citit, intrând în bulele lor de influență și de exprimare „liberă”, complet diferită de bula mea de cunoaștere și înțelegere a lumii. Și atunci mi-am reamintit de conceptul de Echo Chamber, un fenomen apărut odată cu apariția rețelelor de socializare. După cum exprimă și denumirea, este vorba de o cameră a ecourilor celor care se află în ea. O cameră antifonată de cei care îți împărtășesc aceleași idei, din cauza (nu merge datorită aici, îmi pare rău) algoritmilor din spatele acestor „rețele” de socializare care îi și aduc împreună pe cei care împătășesc același crez; din care bineînțeles, rezultă mase mari de oameni ce cresc în voce și țignal precum Regina de Cupă. Pe de altă parte, cei care doar citesc, fără să comenteze, ajung precum cei din peștera lui Platon care văd umbre și proiecții pe pereții acelui spațiu privat de realitate, dar care are o gură de acces prin care se poate ieși pentru a vedea sursa proiecțiilor – trebuie doar să vrei. În lumea noastră, cea a virtualului, ieșit, (doar) teoretic, din peșteră, într-o lume mare a web-ului (the world wide web, sau www) granița dintre „închis” în și „liber” față de acea peșteră este invizibilă. Dacă nu ai conturul propriei minții și dacă nu ai o înțelegere între real și virtual, ești prins ca în labirintul din Țara lui Alice – o grădină vastă, aparent dezordonată, cu poteci care duc în direcții confuze, garduri vii înalte și un sentiment de pierdere, drumuri întortocheate, obstacole și senzația de a fi prins într-un loc care nu oferă scăpare deoarece acest world wide web este prea larg pentru a-l putea delimita, din care poți rata „ieșirea” ca să vezi sursa proiecțiilor de pe pereți. Ca fapt divers, mă întreb dacă acel „web” a fost dat cu sensul de pânză ca vălul de pe ochi, sau ca pânză de păianjen; oricum ar fi, e unul și același lucru.
În lumea lui Socrate, deci nu a lui Alice, existau agore, adică piețe, fără îngrădiri vizibile (ziduri/pânze) sau invizibile (camere antifonate/echo chambers). În aceste spații largi din care puteai observa chiar și orizontul, locul în care cerul și pământul se întâlnesc, oamenii se întâlneau pentru a pune întrebări și a găsi răspunsul la ele, împreună, venind cu și din argumente pro și contra. Socrate, așa cum ne face Platon să deducem din Republica, nu dădea răspunsuri. Răspunsurile și le găseau cei din agora, trăgând concluzii la cele discutate cu întreaga comunitate, deci individual, pe propriile puteri cognitive și capacități de a înțelege și vedea lumea prin proprii ochii, ai minții și ai sufletului.
Cu toate că știm mai multe, din punct de vedere științific, acum față de atunci, am început să pierdem, din ce în ce mai mult, din capacitatea de a pune întrebări și a găsi răspunsuri; de a vrea să vedem linia de orizont atunci când împărtășim opinii, idei. Ne izolăm în camere antifonate în care ne auzim propriile gânduri, întărite de cei care intră în acestea, forțat, incontrolabil cu „ajutorul” algoritmilor creați de inteligența artificială, amplificând ecoul de la unul slab, individual, la unul continuu dat de forța grupului înverșunat.
Și atunci, stau și vă întreb, suntem oare liberi? Dacă nu mai reușim să discutăm între noi pentru că ne-am închis urechile față de toți cei din „agora” în care trăim, auzind gândurile proprii reflectate prin ecou, fără a mai ieși din camera noastră antifonată, suntem oare liberi în gânduri și simțire? Sau suntem, pur și simplu, prizonierii propriilor iluzii, propriilor ego-uri? Să fie oare aceasta, manifestarea controlului tehnologiei și inteligenței articifiale asupra umantății, marea temă a lumii moderne?
Nu așteptați răspunsul din afară, deoarece acesta se află în fiecare dintre voi, prin gândirea propriei gândiri. Pentru asta, este necesar doar să vrem să găsim ieșirea din peșteră pentru a putea vedea orizontul.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 293
