Lecția universală de cultură organizațională
Probabil ați auzit de holocrație, acel sistem organizațional promovat din ce în ce mai asiduu la nivel mondial ca fiind managementul fără șefi ca alternativă viabilă la organizațiile cu care ne-am obișnuit până acum. Sună tentant la prima vedere, însă lucrurile nu sunt chiar ceea ce par, pentru că a nu avea șef mută responsabilitatea pe propriii umeri. În esență, acest sistem presupune că toți angajații sunt egali între ei și dinamica relațiilor dintre oameni se bazează pe roluri și o constituție la care trebuie să adere toți membrii companiei. Simplu, nu? Doar că nu avem prea multe exemple de succes, neînsemnând însă că nu poate fi un model fezabil.
Ori de câte ori ne aflăm în impas (căci lumea de business este într-un continuu impas al mișcărilor tectonice), se dovedește a fi util să ne uităm în jur: dar nu la alți oameni, ci la lucrurile care se întâmplă fără ajutorul nostru, al celor cu conștiință. Ci la natură. La ritmul ei, la evoluția prin care trece, la alternanțe și regenerări. Tiparele pe care le regăsim ne pot clarifica multe din semnele de întrebare pe care ni le ridică mințile în căutare de sens și optimizări.
Invitația mea este ca, în tumultul schimbărilor, testărilor și retușurilor actuale de culturi de organizaţii, să ne îndreptăm atenția către un model perfectat de natură în mii de ani și către un tipar comportamental aparținând unei comunități căreia îi „datorăm, probabil, cea mai mare parte a florilor și fructelor noastre după cum frumos le recunoaște meritul Maurice Maeterlinck în Viața Albinelor.
Care sunt automatismele mentale atunci când auzim de albine, aceste mici insecte zumzăitoare față de care avem o atitudine de love-hate?
Extrema pozitivă: Miere.
Extrema negativă: Ai grijă să nu te înțepe!
Cu siguranță că nu surâde nimănui ideea de a fi înțepat(ă) de o albină, dar gândiți-vă de două ori înainte de a face gestul aproape natural de a o omorî. Nu doar pentru că în credința populară un astfel de impuls vine la pachet cu mult ghinion, ci mai ales pentru că a face aceasta reprezintă o intervenție brutală în ecosistemul unor insecte care ne țin în viață. La propriu.
Sunt mulți oameni care nu realizează importanța albinelor, ele fiind cu mult mai valoroase pentru omenire decât dulcea miere pe care o produc.
Mai mult decât atât, puțină aplecare asupra organizării lor interne poate fascina orice CEO sau părinte care dorește să înțeleagă schimbul de roluri, responsabilitatea, delegarea, atenția, fidelitatea și multe altele.
SĂ ÎNCEPEM CU ÎNCEPUTUL
Albinele sunt insecte cu o viață socială dominată de complexitate, mai nou, pe fondul unor contexte ambigue, volatile și ușor incerte. Tocmai am definit VUCA (Context definit de Volatility, Uncertainty, Complexity și Ambiguity), un concept din ce în ce mai uzitat pentru a descrie viața oamenilor. Doar că diferența dintre noi și albine este că noi am creat VUCA, pe când ele doar trebuie să se adapteze la consecințele acțiunilor noastre. Organizate în roiuri, câte unul pentru fiecare stup și cu o echipă formată din regină (matca), lucrătoarele (femele fără posibilitate de reproducere – de la câteva mii la câteva zeci de mii) și trântorii.
Rolurile sunt distribuite clar: matca face ouă (de două ori greutatea ei), lucrătoarele fac cea mai multă treabă și trântorii asigură lichid seminal până spre toamnă, când, pe fondul diminuării cantității de polen și miere, nu mai primesc hrană și sunt alungați din stup. Lucrătoarele, spuneam, primesc cele mai variate sarcini, într-o succesiune clară și pornind de la a menține curățenia stupului (casnice), a crește larvele (doici), a clădi fagurii, a păzi stupul, a măcina polenul și până la a aduce hrană (culegătoarele de apă, polen și nectar) și a o transfera. Multitudinea de roluri este dată de așezarea în stup, de jur împrejurul reginei. Larvele, pe măsură ce capătă aripi și se nasc noi albine (din ouă fertilizate), sunt împinse înspre afară lăsând loc succesoarelor lor. Ajungerea în zonele exterioare ale stupului le fac mai vulnerabile în fața vremii capricioase și a uzurii mai rapide a aripilor, cauza principală a morții albinelor fiind epuizarea. De regulă albinele pot atinge un maxim de 800 de km de zbor de-a lungul celor aproximativ 30-60 de zile de viață.
Ouăle nefertilizate depuse de matcă devin trântori. Rolul lor este acela de a fi parteneri ai reginei. Deși puțini la număr, rolul lor este decisiv în perpetuarea comunității de albine. Durata lor de viață este extrem de scurtă pentru că, odată ce se împerechează, le explodează abdomenul, ducând la moarte rapidă. Oricum trântorii îşi petrec majoritatea vieții (aproximativ 25 de zile) în afara stupului, fiind afectați de intemperii și pericole. Pentru că nu sunt deloc implicați în viața reală a stupului, în perioade de austeritate sau resurse limitate, albinelor lucrătoare nu le place să colaboreze cu ei, adesea ajungând să îi elimine din stup și chiar să îi omoare.
Comunicarea între albine, atenționarea la pericole sau identificarea surselor de hrană se face prin dansuri și pe bază de feromoni secretați de regină, ca amprentă olfactivă distinctivă a fiecărui roi. Momentul în care matca nu mai poate degaja feromoni este un semnal automat transmis albinelor care atunci știu că regina este pe moarte. Cazurile deosebite în care moartea prematură a reginei survine înainte de a apuca să depună ouăle, le determină pe albine să-și creeze o nouă matcă din reginele existente. De-a lungul vieții, o albină produce 1/12 linguriță de miere pe baza nectarului cules din flori, depozitat în faguri și deshidratat. Umiditatea nectarului ajunge la 17% după un ritual al ventilării prin bătăi din aripi pentru a elimina apa. Procesul se continuă cu sigilarea fagurilor cu dopuri de ceară, aceasta din urmă fiind produsă de niște glande aflate în abdomen, secretată la nivelul acestui organ și mestecată de albine.
Zumzăitul, un rezultat al zborului mărunt și metodic, ține cont de condiții foarte stricte de temperatură. Dinamica grupurilor de albine este optimă la o temperatură medie zilnică de peste 12 grade Celsius, o viteză a vântului de peste 34 km/h și fără ploaie. Hibernarea (denumire folosită nu întâmplător și pentru ele, nu doar pentru fanul numărul unu al produsului lor, ursul) le găsește iarna stând ciorchine în jurul reginei pentru a o încălzi.
Orice stup menține o temperatură internă de aproximativ 33 de grade Celsius – indiferent de vremea de afară. Mierea strânsă vara este resursa lor de supraviețuire pe tot parcursul iernii. La fel ca la urșii pe care îi deservesc, hibernarea albinelor nu este un somn continuu. „Albinele de toamnă” nu dorm, ci fac curat în stup, zboară uneori și țin de cald reginei, până în martie, când lasă locul în stup unei noi generații de albine lucrătoare.
Din toate aceste procese foarte bine definite genetic rezultă singurul aliment complet care poate susține singur viața datorită compoziției de glucide, vitamine, minerale, antioxidanți, apă și enzime: mierea.
Surprinzător sau nu, albinele sunt considerate a fi singura specie de vietăți de pe Terra care aduce beneficii mediului fără a face rău altei specii de insecte, de plante sau de animale.
Și aceasta, sub auspiciile unui matriarhat simplu, clarisim, cu funcții și roluri bine delimitate și respectate de atâtea sute de ani cu succes pentru a susține biodiversitatea și securitatea alimentară. Peste 84% din speciile de plante mondiale depind de albine și de procesul de polenizare.
Aflate în mare pericol din cauza intervențiilor abrupte ale omului în ciclurile naturii, odată cu ele sunt în pericol în primul rând fructele, apoi recoltele, animalele domestice și în final, omul. Îi este asimilată lui Albert Einstein o predicție sumbră conform căreia, fără polenizare și albine, omenirea ar mai rezista maxim patru ani.
Alături de cele peste 20.000 de specii de albine sălbatice, există multe specii de fluturi, muște, molii, viespi, gândaci, păsări, lilieci și alte animale care contribuie la polenizarea culturilor de fructe, legume, semințe, nuci și uleiuri. Multe dintre acestea sunt surse dietetice importante de vitamine și minerale, fără de care se așteaptă ca riscurile de malnutriție să crească. Mai mult de trei sferturi din culturile alimentare din lume se bazează cel puțin în parte pe polenizarea de către insecte și alte animale, iar în ceea ce privește sănătatea albinelor, ea este direct legată de propria noastră sănătate.
Acum câțiva ani, IPBES (Intergovernmental Science-Policy Platform on Biodiversity and Ecosystem Services a apreciat că:
- albinele și restul polenizatorilor sunt critici pentru viitoarele 7.6 miliarde de oameni şi viitorul planetei.
- În ultimii 50 de ani, producția agricolă dependentă de polenizatori a crescut cu 300%, dar numărul polenizatorilor a scăzut 87% din speciile de flori mondiale depind de polenizare
- 1.4 miliarde de zone fermiere depind de polenizare
- 77% din rezerva mondială de hrană este strâns legată de polenizare
- O cantitate de recoltă agricolă echivalentă cu peste 600 miliarde de dolari anuale este în pericol din cauza dispariției polenizatorilor
- Dispariția polenizatorilor va diminua producțiile agricole de bază ale lumii cu peste 90%.
Între timp fenomenul s-a agravat și apelurile la acțiune s-au întețit peste tot în lume, pornind de peste ocean prin Best Bees și The Honey Bee Conservancy și până în Europa vestică (World Bee Project) sau chiar la noi în țară prin programele demarate, printre alții, de cei de la 3 albine sau Urban Bee.
Ce stă în spatele expresiilor măgulitoare harnică precum o albinuță? Dincolo de zumzăit și de o aparentă lipsă de ordine stau niște seturi de proceduri și mecanisme imprimate în genele albinelor care pot da lecții și celor mai aprige organizații. De la distribuire de roluri, ordine și disciplină până la devotament, altruism și loialitate, albinele par a fi deținătoarele unui adevăr care ni se relevă treptat … și continuu.
Atâta timp cât vremea o permite, albina lucrătoare este cu adevărat o sursă imensă de energie și pare că lucrează dezinteresat în beneficiul întregii colonii. Oamenii de știință se referă la stupi ca la un superorganism, ceea ce înseamnă, practic, că multe entități individuale acționează ca un tot. O singură colonie, mii de albine, un singur obiectiv: asigurarea supraviețuirii coloniei. Acest obiectiv poate include acțiunea roiului, o bijuterie a naturii în care jumătate din populația stupului se lansează în căutarea unei noi case. Acțiunea de a roi slăbește la modul real colonia, dar curajul albinelor stă în jurul unui obiectiv mai mare decât ele însele, și anume reînnoirea bazei de gene disponibile în natură prin găsirea și stabilirea unui nou cuib în altă parte. Noua colonie va trebui să fie departe de cea originală pentru a împiedica albinele să se întoarcă provocând depopularea familiei de albine nou create într-o nouă locaţie.
Albinele de miere sunt simple și deloc sofisticate. Cu toate acestea, nu mai puțin complexe. O regină de succes, după ce s-a împerecheat cu o duzină sau mai mulți droni (masculi) într-un zbor de împerechere, poate alege să fertilizeze sau nu un ou, pe baza mărimii celulei în care albina lucrătoare a depus oul. Toate acestea în timp ce polenizează culturile de migdali, afine, coacăze, avocado, castraveți, pepeni și multe altele. Polenizând culturi cu roluri foarte diferite în alimentația noastră, albinele reprezintă o specie atât de interesantă și utilă ca parte a ecosistemului, încât au început să furnizeze nume de rețele internaționale de co-working spaces (The Hive, de exemplu, cafenele ori zone de socializare pentru că nu-i așa, un stup freamătă mereu de energie, lume și zumzete asemenea unui spațiu plin de oameni. Dacă ar fi să ne lăsăm un pic inspirați, ce am observa în aceste comunități, dincolo de procesele și practicalitatea la vedere?
1. Diversitatea în gândire. Dacă albinele ar avea un cuvânt preferat, este foarte probabil ca el să fie competiție: com de la împreună și petiție care își trage rădăcina din petere cu semnificația a căuta, a strădui. În traducere liberă, să ne străduim împreună. Comunitatea de albine, prin structură și mod de organizare, ne invită la a ne purta precum o colonie, nu o turmă.
2. Dezvoltare organică, nu accelerată. Sincronizarea și interconectarea sunt variantele cele mai bune de a dezvolta sisteme naturale. Albinele nu scalează și nu își maximizează creșterea fără a avea baze reale. Ele își extind stupul doar atunci când este nevoie de mai mult spațiu – când populația crește și când depozitele de hrană trebuie mărite. “Toate la timpul lor” este abordarea care le ajută să aibă întotdeauna de lucru doar atât cât pot duce, iar resursele lor de energie nu se epuizează niciodată.
3. Dedicare unui scop mai înalt decât lor înșile. În fiecare stup, fiecare știe ce are de făcut și mai ales, că acel rol nu numai că nu este redundant, dar este esențial în supraviețuirea stupului.
4. 1+1 = 3. Deciziile luate la nivel de stup sunt decizii luate la comun, în echipă, într-o formă de colaborare în care întregul este mai mare decât suma părților. Acest lucru ne dovedește că există principii generale de organizare în construirea grupurilor mult mai inteligente decât părțile cele mai inteligente, luate individual.
5. Trebuie să ne menținem în contact cu lumea din jurul nostru Schimbarea locației stupului este o decizie care se ia democratic, simplu și deschis, în baza culegerii și împărtășirii rapide de informații.
6. Evoluție pentru supraviețuire Pe termen lung, adaptarea devine evoluție și nici o specie nu evoluează în condiții de izolare. Albinele și florile au evoluat împreună de-a lungul secolelor, în timp dezvoltându-se chiar simbioze între perechi mult mai specifice, spre exemplu, între un anumit tip de floare, un anumit tip de albină și un anumit tip de zumzet.
7. Eficiență în folosirea resurselor Natura face ca eficiența să fie rapidă și ieftină. Fagurii de miere nu doar arată frumos, ci acele hexagoane aranjate ca într-o plasă, sunt și incredibil de eficienți pentru că folosesc mai puțin material și energie pe unitate în cadrul unei structuri integrate decât orice altă formă geometrică. La nivelul unui stup nu vom observa efort irosit. Există, de exemplu, ceea ce se numește fiesta albinelor, adică o „mică petrecere” în fața stupului, în special în după amiezile călduroase. Ea, însă, se petrece cu un scop: acela de a aduce temperatura din stup la nivelul optim.
8. Armonizarea cu piața Organismele naturale se dezvoltă conjunctural, prin conectarea și adaptarea la ritmurile și circumstanțele care le înconjoară. În ceea ce privește albinele, frumosul lor dans în funcție de soare transmite într-un mod simplu informații complexe despre starea resurselor și vecinătatea florilor. Eficiența albinelor este dublată de cea a florilor care produc aproape „la cerere” o anumită cantitate de nectar într-un anumit interval de timp pentru a maximiza procesul polenizării.
9. Economisire corectă pentru a evita crizele greșite Albinele iau din natură doar ceea ce le trebuie pentru a se proteja, pentru a se hrăni şi pentru a-și apăra viaţa, fără a face rău vreunei alte specii de plante sau animale. De asemenea, ele trebuie să țină cont de nevoia de energie cu ajutorul căreia să desfășoare activităţi care să le țină laolaltă și să transmită mai departe informații. Albina acumulează pentru a se descurca în iernile când hibernează, sau cum se mai spune, „se împachetează de iarnă”. Conform celor transmise de apicultorii pasionați (Bogdan Chiriță), de obicei albinele nu folosesc tot stupul, astfel că „toamna trebuie să ia ramele peste care nu a fost așternută miere. Procedura se numește împachetare și le permite albinelor să se restrângă într-un ghem, pentru a-și păstra temperatura necesară ca matca să supraviețuiască pe timpul iernii. Fac la fel ca pinguinii”, ne spun ei. Tot de la albine învățăm să:
a. lucrăm în echipă. În lumea lor nu se vorbește niciodată la singular. Fiecare dintre ele aduce o contribuție individuală, cu scopul binelui comun. Stupii sunt structuri sociale organizate perfect, în care fiecare individ dezvoltă sarcina care corespunde, în mod sincron cu ceilalți.
b. ne specializăm și să ne asumăm un rol de care răspundem conștient. Fiecare albină îndeplinește un anumit rol în stup și nu există confuzii în privința funcțiilor sau atribuțiilor: fiecare știe ce are de făcut și o face responsabil. Doar câteva exemple: La prima ieşire din stup, are loc „agitația albinelor”, adică un zbor de orientare prin care efectuează un exerciţiu de zbor cu scopul de a reţine poziția stupului şi împrejurimile. La o examinare atentă, vedem cum albinele stau mai întâi câteva secunde pe loc cu faţa spre stup, după care se depărtează câțiva kilometri (maxim 2) şi se întorc. Așa învaţă ele să zboare. Putem vedea alteori albine lucrătoare stând la poarta albinelor cu dosul spre afară şi mișcând din aripi. Așa le informează ele pe albinele tinere pentru a nu se rătăci, emițând feromoni al căror miros e purtat de vânt. Apoi, albinele ies din stupi pline de energie şi se întorc pline cu miere şi picioarele încărcate de bulgări de polen. Au un rol pe care și-l iau în serios de fiecare dată.
c. avem grijă unii de alții și să fim generoși. Colectarea de nectar se face pentru că este esențială supraviețuirii stupului, nu pentru binele propriu. Deși albinele trăiesc aproximativ 30 de zile, ele nu primesc fructele muncii lor pentru că procesul de producere a mierii durează câteva luni.
d. ținem minte ce e important. Albinele, în periplurile lor pe distanțe lungi, identifică puncte de referință care le permit să-și amintească drumul înapoi în stup. Oamenii de știință au descoperit că al lor mic și minunat creier are chiar abilități matematice de bază.
e. să fim corecți. Gândindu-ne la soarta trântorilor, am putea spune că sunt privilegiații comunităților de albine, însă aceste privilegii vin cu riscuri de moarte, eliminare din stupi sau rătăcire până sunt primiți de alții.
f. să colaborăm și să comunicăm onest. Pentru albine comunicarea și colaborarea se întâmplă foarte personal și la un nivel foarte înalt de păsare și grijă. O albină va colecta nectar pe care îl va prelucra enzimatic în stomac. Odată întoarsă în stup, albina colectoare va transmite unei albine lucrătoare nectarul parțial prelucrat și o dată ce procesul e finalizat, mierea apoasă se depozitează într-o celulă de fagure pentru pasul următor: evaporarea. Nu se irosește nici un strop prețios, mai ales pentru că e nevoie de două milioane de vizite la flori pentru 450 grame de miere.
g. să inovăm. Albinele de miere sunt prin definiție specii care trăiesc pentru risc. A-și asuma provocări sunt absolut necesare supraviețuirii lor. Câteodată o albină poate zbura câțiva kilometri în căutare de polen și nectar și va face aceasta nu pentru că a primit vreun ordin de la matcă ori de la un superior ierarhic din stup, ci pentru că ea, o albinuță individuală, își asumă un risc la scară mică cu scopul de a întreține o comunitate. Unele reușesc, altele nu. Dacă ați auzit vreodată de expresia “fail early, fail often”, ei bine, la acest nivel îi găsiți perfect reprezentarea.
h. să fim flexibili într-o structură sigură. Albinele își construiesc stupii pe baza unor principii arhitecturale și de design simple: 1) o cavitate întunecată cu un volum de aproximativ 40 litri; 2) o intrare mică, de apărare; 3) celule hexagonale orientate în sus și de două dimensiuni (de albină muncitoare și droni); 4) construcție în faguri verticali paraleli, cu două fețe; și 5) păstrarea unei separări printr-un „spațiu al albinelor” (de 1 cm). Sunt principii de eficiență perfectate în mii de ani. Dacă natura din jurul stupilor și-ar urma cursul natural, albinele s-ar descurca foarte bine singure. Însă nivelul pesticidelor și erbicidelor folosite pe scară largă, apicultura intensivă care încearcă să depășească nivelul natural al producției de miere dincolo de un nivel sănătos al stupilor și albinelor pun în pericol aceste minuni ale naturii. Există însă soluții.
(va urma)
Surse foto: pixabay, unsplash, Apidava
Articol preluat din numărul 263, decembrie 2019/ianuarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.