“Am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte”. Unirea mică – jurământul lui Cuza și discursul lui Kogălniceanu
Unirea Principatelor era un deziderat formulat încă din timpul Revoluției de la 1848 când, la Brașov, la 12/24 mai, se elabora programul-legământ: ''Prințipiile noastre pentru reformarea patriei'', ce cuprindea obiectivul fundamental românesc: ''Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc''. Țelul comun fiind atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Pe ordinea de zi a Congresului de Pace de la Paris din 1856, figura și chestiunea organizării Principatelor Române, dezbaterile care au avut loc în această privință consfințind caracterul internațional al problemei românești. Din cauza opoziției ireductibile a Austriei și Porții, Congresul de la Paris a hotărât însă, ca statutul definitiv al Principatelor să nu fie stabilit prin tratatul de pace, ci numai să se consulte dorința moldovenilor și muntenilor în problema Unirii.
În acest context, în ambele Principate, conducătorii mișcări unioniste s-au organizat în câte o formațiune politică denumită ''partida națională''. După ce în Moldova și în Țara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic național: autonomia și neutralitatea Principatelor, unirea, prinț străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forțelor social-politice ale societății să fie reprezentate.
Participanții au dat răspunsul pozitiv
Adunările ad-hoc din Moldova (22 septembrie/3 octombrie 1857-21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858) și din Țara Românească (30 septembrie/12 octombrie-10/22 decembrie 1857) au întrunit deputați boieri și țărani, câte unul de județ (ținut).
Chemați să se pronunțe în problema unirii, participanții au dat răspunsul pozitiv prin cele două Rezoluții aproape identice votate (în Moldova la 7/19 octombrie 1857, iar în Țara Românească la 8/20 octombrie 1857), în care cereau: Unirea Principatelor într-un singur stat; neutralitatea Principatelor Unite; autonomia în temeiul vechilor tratate cu Poarta Otomană; prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea Tronului, moștenitorii urmând a fi crescuți în religia țării; adunarea obștească cu adevărat reprezentativă, una singură, ca putere legiuitoare.
O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Pe baza acestora s-a semnat, în 1858, Convenția de la Paris, care a reprezentat cadrul constituțional pentru organizarea celor două principate. Conform prevederilor Convenției de la Paris, în zilele de 14, 16, 17 și 18 decembrie 1858, în Moldova, s-au desfășurat alegeri pentru Adunarea electivă. La 28 decembrie 1858 s-au deschis lucrările Adunării Elective, care a validat mandatele a 55 dintre 58 de deputați aleși. Partida Națională avea o majoritate confortabilă în cadrul Adunării, dar, din nefericire, nu se pronunțase încă asupra numelui candidatului. Aripa conservatoare era divizată între cei doi candidați: Mihail Sturdza, fostul domn al Moldovei (1834-1849) și fiul acestuia, Grigore Sturdza. După retragerea candidaturii lui Costache Negri, Mihail Kogălniceanu renunță și, în plus, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie, în cadrul unei întâlniri a membrilor Partidei Naționale, propune drept candidat unic al acestei grupări pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Fruntaș al luptei unioniste, Cuza se remarcase printr-o răsunătoare demisie din funcția de pârcălab de Corvului, în vara lui 1857, ca formă de protest față de abuzurile electorale ale caimacamului Nicolae Vogoride.
Apelul la masele populare
Alegerile pentru Adunarea Electivă a Țării Românești s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859. Partida Națională n-a reușit să obțină majoritatea mandatelor, în acest context, liderii Partidei Naționale și, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizați bucureștenii, au fost chemați țăranii din preajma Capitalei.
Lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naționale s-au reunit la hotelul ''Concordia'' din București unde, pentru prima oară, s-a formulat cu voce tare ceea ce până acum fusese doar o năzuință: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.
În dimineața de 24 ianuarie, la ora 11.00, când lucrările Adunării s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în cadrul căreia a precizat: ''A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorință sfântă''. Deputații au jurat că vor vota în unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniți în sala de ședințe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având și urări adresate domnitorului: ''spre mărirea patriei'', ''spre fericirea românilor''.
După 154 ani de dureri
La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza venea la București, după dubla sa alegere în calitate de domnitor al Moldovei și Țării Românești. Domnul Unirii a fost întâmpinat la bariera din zona Băneasa cu pâine și sare, peste 100.000 de persoane, după estimările consulului belgian la București, Jacques Poumay, ieșind pe străzile Bucureștiului pentru a-l aclama.
În aceeași zi, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane București, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 și 24 ianuarie: ''Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele și fericirea nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor!''…
Cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, Mihail Kogălniceanu a ţinut următorul discurs: „După 154 ani de dureri, de umiliri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul ei drept, consfinţit prin capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pe capul său, pe Domn. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi oameni noi.
O Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. Constituţia din 7 (19) august ne însemnează o epocă nouă şi Măria ta eşti chemat s-o deschizi! Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi… Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciuni şi la linguşire.
Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!” (sursa: I. Lupaş, Istoria unirii românilor, Fundaţia culturală regală “Principele Carol”, Bucureşti, 1937).
Fericirea unui ideal împlinit
Când, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era recunoscut ca domn şi de către munteni, Mihail Kogălniceanu trăia fericirea unui ideal împlinit – Unirea. Cu ocazia actului de o uriaşă importanţă în viaţa ţării, Kogălniceanu spunea cu emoţie: „Această religiune politică, domnilor, nu o profesez de astăzi, de ieri; eu douăzeci de ani mai înainte, în 1837, în <Istoria Ţărilor române>, am pledat pentru cauza Unirii. La 1840 am fondat <Dacia Literară>, menită de a pregăti Unirea între deosebitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al „Dorinţelor partidei naţionale din Moldova”, emigrată în Cernăuţi, am înscris că cea mai mare dorinţă e coroana marilor reforme: Unirea Principatelor. La 1855, am fondat <Steaua Dunării>, cel întâi ziar politic, pe al cărui steag era înscris: Unirea… La 1856 şi 1857, când unioniştii erau persecutaţi în averea şi persoana lor, eu am fost membru activ al Comitetului Central al Unirii din Iaşi”…
La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca “Bucureștii să devină capitală a Principatelor”. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864.
Nu mai este nevoie să amintim că unele dintre ideile lui Kogălniceanu sunt actuale şi azi…