„Pictura este un pact nescris cu divinitatea. Urmează doar să te ţii de cuvânt!”
S-a născut pe o stradă ce poartă numele bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, lângă un fost atelier de „firme“. Pictorii de panouri erau la vremea aceea o breaslă apreciată. Pe lângă lozincile patriotice de 1 mai, 23 august, primeau comenzi de la oamenii din cartier şi nu numai: peisaje idilice cu lebede şi căprioare, reproduceri după Grigorescu, flori, nuduri în poziţii indecente şi multe altele. Alături de şevalet şi de paletele de culori, în ateliere tronau clondire cu băuturi diverse, lacuri şi verniuri cu mirosuri înţepătoare, butelci cu vin negru sau alb care îi „inspirau” în momentele creaţiei. Acolo, printre meşteri, a deprins tainele meseriei „dându-şi mâna la toate”, de la scris lozinci până la terminarea „capodoperelor” făcute la comandă. Era plătit în materiale pentru pictură şi bani, puţini ce e drept, dar suficienţi pentru că el era doar un copil.
„Deşi eram foarte tânăr simţeam că dincolo de lumea aparenţelor se alcătuia, într-una, altă lume, ce se cerea tălmăcită. Trebuia străpunsă aparenţa ca să-i vezi sufletul, să ghiceşti ce anume se ascunde în miezul acestei lumi.” O mare parte a copilăriei şi-a petrecut-o la bunici, la Repedea, lângă Iaşi, pe un deal plin de cariere de piatră înconjurat de păduri seculare, unde se ajungea destul de greu. Acolo a simţit pentru prima oară că arborii îl priveau şi îi vorbeau. „Eu eram acolo doar… ca să-i ascult. Ei, copacii, mă priveau pe mine. Ore în şir ascultam aşa, ce îmi spuneau, într-o mare singurătate. Apoi, mă întorceam acasă şi povesteam pe hârtie, pe pânză, tot ce mi-au spus pădurea, stâncile din preajmă, cimitirul şi schitul şi, nu la urmă, oamenii locului.” Crede şi astăzi că rolul pictorului este acela de a traduce şi de a se face nevăzut în faţa lumii. „Pictorul trebuie să se lase „străpuns” de univers, şi nu invers: Sufletul lucrurilor trebuie să te cuprindă, să te copleşească, după aia pictezi, poate pentru a răzbi la suprafaţă.”
A învăţat să citească de la patru ani. Prima carte a fost una de bucate, căreia i-a colorat desenele, lucru pe care l-ar face cu plăcere şi astăzi, deşi acum e mai ataşat de conţinutul ei tehnic. A doua carte a fost una de poezie eminesciană, pe care uşor, uşor a început s-o înveţe pe de rost. „Îmi cânta în suflet. M-a obsedat o viaţă chipul acestui geniu. Târziu, m-am oprit la imaginea sa de maturitate, oprindu-mă la cuvintele: «adâncu-i pomenindu-L». Am încercat să mi-L apropii, să-L simt, să-I cer să devină o clipă în mine.” Într-o zi, a devenit certitudinea, pentru că, numai în poezia lui, afli certitudinea. Tabloul care s-a născut din această comuniune a fost achiziţionat de Muzeul Literaturii Române din Chişinău, în prezenţa academicianului Mihai Ghimpu.
Calea spre pictură şi-a croit-o singur. În clasa a V-a şi-a retras singur dosarul de la Liceul Naţional ca să dea concurs la Liceul de Arte „Octav Băncilă”, secţia de arte plastice, pe numai două locuri. A intrat la Arte şi aşa a început aventura plăcută a liceului pe care o consideră cea mai frumoasă perioadă a existenţei unui adolescent, chinuit de întrebările vârstei. A avut norocul de a avea profesori excepţionali, artişti reputaţi care erau foarte tineri pe vremea aceea, plini de entuziasm şi de forţă, precum: Mircea Ispir, Liviu Suhar, Dimitrie Gavrilean, Gh. Maftei, Ion Buzdugan etc. Mircea Ispir, elevul profesorului Gh. Şaru la Bucureşti, îi era ca un tată. Maestrul de la care a învăţat tainele meseriei şi de la care a aflat greutăţile ei: „Eram omul de atelier care întindea pânzele, pregătea materialele. Atelierul lui Şaru era locul în care se purtau discuţii aprinse despre artă şi artişti. Calea era deshisă, deşi drumul nu ştiam cât de greu va fi.” Cuvintele lui îi răsună şi astăzi în minte: „Pictura este un pact nescris cu divinitatea. Urmează doar să te ţii de cuvânt. Alegi raiul ori iadul. Ce am avut să-ţi spun, ţi-am spus, te-am învăţat. Depinde de tine cum vei evolua. Să fii cinstit şi autentic.”
De la fiecare dintre profesorii săi a „furat” câte ceva meserie. Dar asta nu e totul. În primul rând a învăţat ceea ce se poate numi respectul pentru meserie şi pentru cei care practică un gen al artelor. Şi, nu în ultimul rând, a deprins un mod de a gândi, de a percepe realitatea, dar şi aparenţele. Când a dat admiterea la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti nu ştia la ce să se aştepte. Avea să se lupte cu pilele, pe un număr redus de locuri: cel mult 10 pentru fiecare secţie. Din momentul în care a reuşit să intre la Institut, în 1977, a devenit nelipsit de la vernisajele artiştilor. Era locul unde cunoştea o altă lume, un loc în care se legau prietenii sau, dimpotrivă, se produceau rupturi dar care, de multe ori, se încheiau prin armistiţiu: respectul reciproc. Studenţia a fost o perioadă de emulaţie, de efervescenţă culturală, de prietenii adevărate care dăinuie şi astăzi, chiar dacă cei mai mulţi artişti trăiesc în afara ţării.
„O pânză este o permanentă călătorie. Către o ţintă niciodată atinsă”
„Începerea unei pânze este un lucru încântător”, povesteşte domnul Mocanu. „Nu mă apuc de treabă până nu visez imaginea, în fond ideea ce mă obsedează îşi caută locul printre forme şi culori creând atmosfera locală. Aş putea lega de asta cuvântul „aprofundare”. Aceasta-i bucuria traseului de la idee la facere. Bucuria devine mai intensă şi mai dureroasă atunci când, după lungi ore de muncă, ai sentimentul că te apropii de sfârşit. Acuarela este o impresie, nu îţi permite reveniri, trebuie să păstrezi prospeţimea tabloului, lucru ce presupune tehnic vorbind, multe rateuri.” Investigarea în profunzime a elementelor stabile şi permanente duce la sinteză şi la unitate. De multe ori acţionând împotriva analizei culorilor, tehnică iniţial cultivată de impresionişti, a fost condus către o artă „sintetică”, aproape monocromă, rezultată din modulaţiile întreprinse în interiorul aceluiaşi ton. La un singur tablou lucrează trei luni, şase, un an. Reluând lucrul la el, într-o zi, constată că tabloul „s-a făcut singur”. Totuşi, în ceea ce îl priveşte, o pânză nu-i terminată niciodată. Ea este „o permanentă călătorie, către o ţintă niciodată atinsă”. „Abandonez de multe ori un număr de pânze, când nu pot să merg mai departe, de multe ori din cauza detaliilor ce mai pot aştepta, dar care pot da sarea şi piperul, centrul de interes, cum se spune, al imaginii. Când nu mai pot, mă întorc la natură, redevin clasic, mă scufund în profunzimea ei şi ascult ce-mi spune.” Se roagă în fiecare zi la Dumnezeu să îl facă să redea lumea fără prejudecăţi. „Starea de graţie o descoperi în singurătate, cu faţa la natură, ascultându-i şoaptele; ele îţi dau o stare de spirit vecină cu fericirea spirituală pe care au cunoscut-o un Grigorescu, Baba ori Ţuculescu.” Deşi e conştient că lumea noastră e sortită mai mult acţiunii decât visării, artistul consideră că acţiunea intensă şi exclusivă distruge viaţa interioară, care împreună cu „starea de graţie” sunt sursa întregii creaţii artistice. Găsind tot timpul ceva de adăugat sau invers, de anulat, tablourile sale pot aştepta ani de zile pecetea finalului – semnătura. „Tot timpul găseşti o variantă la ceea ce faci. De unde variaţiunile pe aceeaşi temă: relicvarii, forme de naturi etc. Nemulţumirea este o stare-limită a creaţiei. Tot timpul te îndoieşti de formula găsită. Totul este tranzitoriu.”
Cămaşa udă în spate
Pictura presupune o stare ciclică. Fiecare artist încearcă să traducă o lume, lumea lui, prin căutări ezitante către expresia cea mai exactă a unei imagini pe care doar o bănuieşte, pe care nu o are întotdeauna clară. Din punctul acesta de vedere, lucrurile pot merge bine sau prost: „Cât timp mă ţin de un program sunt atent ca totul să se nască firesc, să crească. Pictorul este om şi pictura sa îl reprezintă. Lucrez foarte mult la o pictură, tocmai pentru a găsi momentul în care să pot fi necrispat şi să ajung la soluţia firească. Aceasta este singura obsesie, să-i spunem, care te ţine cu cămaşa udă în spate.”
„Inspirat eşti în locul în care te regăseşti, în starea de început a unei picturi. E ca şi cum ai urca nişte trepte şi, după ce ajungi la un palier, o iei de la capăt, dar la un alt nivel. Locul care contează este atelierul tău, intimitatea ta, alături de oameni care te iubesc sau te detestă. În rest, sunt variaţiuni umile pe aceeaşi temă. Contează aerul, lumina, şoaptele, bârfa zilnică etc.”
Generaţii vechi şi noi
Traian Mocanu e mai bine reprezentat în colecţii particulare serioase din New York, Paris, Lisabona, mai cunoscut şi mai apreciat dincolo, decât aici, între noi, românii. Pictorul speră că ne vom reveni într-o zi şi ne vom preţui valorile… „Parcă pluteşte aşa, un blestem, peste naţia asta, ca după ce nu mai eşti, să-şi aducă cineva aminte că nu ai trăit degeaba.” Condiţia pictorului depinde de galeria care îl expune, de oamenii care îi promovează arta, de colecţionarii care roiesc împrejurul său. „Poţi să vinzi totul sau nimic. La Paris, în 1995, am vândut tot, media unei lucrări fiind de 3 mii de dolari.” De lucrările sale, întotdeauna se desparte cu regret. Se bucură ştiind că ajung la oameni care preţuiesc arta, dar din păcate, azi sunt din ce în ce mai puţini. Traian Mocanu consideră că statul roman, prin instituţiile sale muzeale, de artă în special, nu a mai făcut achiziţii cinstite din 1984. Generaţia sa nu este prezentă pe simezele nici unui muzeu din România (cu mici excepţii), lucru care îl face să se gândească la un muzeu-galerie particulară, în care să-şi adune sutele de lucrări care se degradează în timp.
Atunci de ce n-a cedat pictorul tentaţiei de a rămâne în Occident? Îmi dă răspunsul pe care Rembrandt îl oferea unui tânăr artist care cutreiera lumea zadarnic: „Rămâi la tine acasă, întreaga viaţă nu-ţi va ajunge să descoperi minunile care te înconjoară”. Deşi, dincolo, arta este o mare afacere, preferă liniştea atelierului său ieşean: „Totul e să creezi o lume infinită, într-un cerc foarte restrâns. Când mă apucă aşa câte o tristeţe existenţială, a zădărniciei, acel degeabă obsedant, mă duc în Ticăul lui Creangă, la bojdeuca celebră, unde mă reculeg în singurătate.” Cu puţine excepţii, artiştii noştri nu au reuşit încă să-şi valorifice creaţiile prin deal-eri specializaţi în promovare şi vânzări. Cei din provincie şi mai greu şi-au găsit oameni, fundaţii sau companii care să-i sprijine pentru a ieşi în lume.
De altfel, toate ieşirile sale în afara ţării au fost suportate pe buzunarul propriu, de la transport, cazare, presă etc. „De cele mai multe ori, ce dai pe mere iei pe pere. Contactele, galeriştii contează, dar de toate acestea se ocupă artistul singur.” De câteva ori a pierdut pentru totdeauna lucrări în urma unor contracte ce păreau sigure şi s-au dovedit acte de piraterie. „Dar e inevitabil, când eşti din România şi nu ai bani, nu poţi să te judeci la adevărata valoare a lucrărilor tale etc. Asigurările în artă există, dar lipsesc cu desăvârşire. Ne bucurăm de liberul de vamă şi atât.”
Traian Mocanu crede că astăzi mulţi tineri talentaţi nu reuşesc să înţeleagă nevoia de studiu, de cunoaştere aprofundată a istoriei artelor, a meşteşugului, lucru care se citeşte uşor la primele lor expoziţii de grup sau personale. Sunt fascinaţi de instalaţii, de sculptura minimalistă, clădesc totul pe „fundaţii de nisip”. „Cum se poate să devii artist român dacă disciplina istoriei artei româneşti nu se mai predă niciunde?! Numai o muncă tenace te poate propulsa în lumea valorilor şi nici atunci nu poţi fi sigur; conjunctura, norocul sau lipsa lui ş.a. îţi pot tăia elanul… Munca descurajează!”
Astăzi asistăm la o renaştere a figuraţiei mai ales în ţări precum Italia, Rusia şi China – bazată pe tehnici noi. Între iniţiatorii mişcării, deja s-a instalat o concurenţă acerbă. Artiştii români vor fi nevoiţi să înţeleagă că pe piaţa internaţională sintagma „participare” este înlocuită de „confruntare”. „Pictura românească se zbate să iasă dintr-o letargie continuă prin câţiva tineri, cum ar fi Radu Belcin. Ne salvează sculptura şi ceramica – pe care o consider cea mai performantă din lume.”
Traian Mocanu şi-a pus întotdeauna speranţa în Dumnezeu. „Dar şi el în mine!” De aceea încă mai există şi mai poate lucra.
Despre pictorul Traian Mocanu
Născut pe 26 august 1954, la Iaşi. Studii: Institutul de Arte „N. Grigorescu” 1977; Profesia: director Şcoala de Arte Iaşi; Membru UAP din România – 1990;
Expoziţii: 1973 – Laureat al Festivalului Artei Studenţeşti, Cluj, secţia pictură; 1976 – Casa Studenţilor Gr. Preoteasa Bucureşti; 1978 – Municipala de pictură, sculptură, grafică la Sala Dalles, Bucureşti; 1979 – Expoziţia republicană a Tineretului, Sala Dalles, Bucureşti; 1981 – Anuala de pictură, sculptură, grafică, arte decortive, Sala Victoria, Iaşi; 1981 – Expozţia de grup „Timpul”, Galeria Cupola Iaşi; 1981 – Expoziţia de grup „Sens şi semnificaţie”, Galeria Cupola, Iaşi; 1982 – Anuala de pictură, grafică, sculptură, Sala Victoria, Iaşi; 1982 – Expoziţia de grup „Sens şi semnificaţie”, Suceava;1982 – Expoziţia de grup „Atelier 35”, Galeria Cupola, Iaşi;1984 – Expoziţia republicană de pictură, grafică, sculptură, Sala Dalles, Bucureşti;1984 – Expoziţia „Copacul”, Galeria Cupola, Iaşi;1984 – Expoziţia „Atelier 35” Sala Cupola Iaşi; 1985 – Anuala de pictură, sculptură, grafică, Sala Cupola, Iaşi, Sala Trianon, Iaşi; 1985 – „Peisajul în arta românescă contemporană, Muzeul de Artă, Iaşi; 1985 – „Ţăranul în arta plastică românescă”, Muzeul de Artă Iaşi; 1985 – Expoziţia de pictură „Omagiul femeii”, Muzeul de Artă, Iaşi; 1985 – Expoziţia de pictură, grafică, sculptură, artă decorativă „Arta ieşeană contemporană”, Sala Daller, Bucureşti; 1986 – Anuala ieşeană de pictură, grafică, sculptură, Sala Victoria Iaşi; 1986 – Expoziţia personală de grafică, Sala Cronica, Iaşi; 1986 – Expoziţia „Atelier 35”, Sala Trianon, Iaşi; 1986 – Expoziţia profesorilor de desen din Iaşi, Focşani; 1986 – Expoziţia republicană de pictură, grafică, sculptură, Sala Dalles, Bucureşti; 1986 – Expoziţia de pictură „Semnul plastic”, Atelier 35 Sala Cupola, Iaşi; 1986 – Expoziţia permanentă „Atelier 35”, Sala Trianon, Iaşi etc.;Expoziţii personale: 1976 – „Gr. Preoteasa”, Bucureşti; 1977 – Casa de Cultură Fr. Schiller, Bucureşti; 1979 – „Hanu cu tei”, Bucureşti; 1985 – „Cupola” Iaşi; 1986-1987 – „Cronica” Iaşi, Galeriile „Ştefan Dumitrescu” Iaşi pictură; 1988 – „Trianon” Iaşi; 1989 – „Cupola” Iaşi; 1990 – „Interarta” Chişinău; 1991 – „Cupola” Iaşi; 1992 – Augsburg, Germania; 1994 – „Casa Pogor” Iaşi; 1995 – Centrul Cultural Român, Paris; 1997 – Schelfteia Gallery, Suedia; 1998 – Centrul Cultural Român New York, Casa Americii Latine New York, Soho Gallery New York, SUA; 1999 – Inard Gallerz Toronto, Canada; 2000 – „Cupola” Iaşi, 2002 – Centrul Cultural Român Budapesta şi Viena, 2003 – Halle, Magdeburg, 2004- Galeria “Cupola” Iaşi, 2007- Galeria “Cupola” Iaşi; 2008- Galeria “Ateneu” Iaşi; 2009- Galeria “Dana” Iaşi, 2010- Galeria “Colorida Sf. Helena”, Lisabona;
Lucrări în colecţii particulare: Franţa, Grecia, SUA, Canada, Israel, Italia, Mexic, Anglia, Turcia, Suedia. Participă la peste 60 de expoziţii colective în ţară şi străinătate.
Volume de versuri: “La marginea nimicului”, Ed. Junimea, Iaşi, 1997 (premiu pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor Iaşi), “Iluzia ontică”, Ed. Gramma, Iaşi, 2002, “Atelierul- mocanorfoze I”, Ed. T, Iaşi, 2007, “Atelierul – mocanorfoze II”, Ed. Cronica, Iaşi, 2011; Premii: 1995 – Premiul Revistei „Cronica”; 1995 – Premiul „Vasile Pogor”, 2002 – Premiul UAP – pictură; 2003 – Premiul de excelenţă UAP – pictură; 2009- Premiul “Teiul de Aur”, Botoşani, 2010-Premiul “Ilie Gravorul” la Salonului Internaţional de Carte, ediţia a 19-a, Chişinău.