De ce nu functioneaza educatia privata?

In primul rand, trebuie remarcat faptul ca aceasta afirmatie (educatia privata e mai slaba decat cea publica) nu e valabila decat pentru educatia universitara. Cea post-universitara (MBA, bunaoara), ca si cea pre-universitara (gradinita, scoala elementara) nu respecta aceasta regula.

Remarca de mai sus ne apropie foarte mult de urmatorul raspuns: pretul educatiei primare si chiar al celei prescolare e mult mai mare decat al celei universitare, desi accesul la alternative gratuite, finantate de stat, e la fel de bun sau chiar mai bun. Cea mai ieftina gradinita privata percepe taxe de ordinul a 150-200 euro/luna, in timp ce, cea mai scumpa universitate privata percepe taxe de circa 600 euro/an!!! Exista cateva scoli elementare private care percep taxe de 20.000 euro/an si multe (toate supra-solicitate) in zona 5-6.000 de euro/an. Prin comparatie, cel mai scump program de MBA din Bucuresti nu trece de 15.000 euro/an.

Explicatia paradoxului, desigur, nu poate sta decat in comportamentul consumatorului. E foarte clar ca noi consideram educatia elementara mult mai importanta decat cea universitara. Si nu ne inselam. Chiar asa si este. Diferenta, insa, e zdrobitoare. Practic, noi nu dam doi bani, ca societate, pe calitatea invatamantului universitar. Atata vreme cat ne da o diploma, restul nu mai conteaza. Daca va intrebati de ce, raspunsul nu poate veni decat de la comportamentul angajatorilor. Atata vreme cat pe piata muncii nu e nici o diferenta intre o diploma obtinuta la "fara frecventa" la Bondrea et Co. sau la Universitatea din Bucuresti, de ce sa ma chinui?

E foarte greu si riscant sa construiesti o universitate privata buna. Trebuie sa-ti asumi costuri mari, investitii importante. De ce sa o faci, daca societatea accepta diplome la metru? Am citit, recent, un studiu despre valoarea unei diplome in mai multe tari, masurata ca indice al cresterilor salariale (Net Present Value) primit intr-o viata ca urmare a educatiei universitare. Din Europa, cea mai mare suma o are Italia, (din lume, SUA), iar cea mai mica Danemarca, urmata indeaproape de Franta. Nu stiu unde sta Romania, pentru ca nu exista masuratori, dar sigur sta foarte jos. Sunt societati egalitariste, ca a noastra, unde exista presiune sociala sa ai o diploma, dar, daca o ai, nu prea conteaza de care e. E doar o problema de statut, fara conotatii aplicative. Angajatorii au inteles asta si nu dau nici ei doi bani pe diplome si asa, iata, cercul vicios s-a inchis. Adaugati la aceasta reteta cerintele legale impuse de o societate birocratica si supra-reglementata potrivit carora foarte multe profesii trebuie sa aiba o diploma universitara si ati creat cocteilul distrugator care arunca in aer invatamantul universitar privat.

De cand cu scandalul Universitatii Spiru Haret, am auzit multe voci cerand ca Ministerul Educatiei sa inaspreasca procedura de acreditare a facultatilor. Problema nu e aici. Procedura de acreditare e destul de laxa peste tot in lume. Ea trebuie sa permita accesul in sistem si al unor scoli de calitate mai slaba, care deservesc un public al lor. Diferenta trebuie sa o faca societatea. In SUA, ca sa iau un exemplu foarte relevant pentru ca are si un sector public si unul privat foarte puternice in invatamant, e o diferenta uriasa intre a absolvi Harvard, sau Kelogg, sau MIT si a absolvi Ohio State University. Chiar in Franta, una e sa faci HEC si alta e sa faci Universitatea din Bordeaux (oricat mi-ar fi mie de drag orasul). Unde mai pui ca Harvard (si poate putini stiu asta) nu e acreditat de nimeni. Pentru ca nu vrea sa fie. Standardele lui sunt oricum mult mai sus decat prevede procedura (minimala) de acreditare si nu are nevoie sa fie recunoscut de vreun organism birocratic. Reputatia lui impecabila e suficienta. Dar e o mare diferenta (in oportunitati de cariera, salariu, atractivitate pentru angajatori) intre a termina Harvard-ul cel neacreditat si Ohio State University, cea acreditata. Atata vreme cat la noi aceste diferente nu exista, Bondrea va prospera, orice ar incerca sa-i faca Ministerul (si pun pariu ca nu va incerca sa-i faca nimic, pana la urma).

O alta latura a problemei este ca invatamantul de stat face o concurenta neloiala invatamantului privat. Atata vreme cat exista o alternativa gratuita, oricare ar fi calitatea ei, e foarte dificil sa gasesti o pozitionare de marketing coerenta. La noi, universitatile private au aparut pentru a satisface nevoia unui numar mai mare de studenti, aparuta dupa revolutie, impreuna cu nevoia profesorilor din universitatile de stat de a-si rotunji veniturile. Pozitionarea cea mai simpla a fost cea a accesibilitatii atat prin pretul mic, cat si prin laxitatea standardelor. O societate fara standarde s-a cuplat perfect la aceasta propunere si, iata, universitati nule din punct de vedere didactic au devenit bune afaceri. Rusinea nu e a lor, ci a noastra, a celor care angajam acesti absolventi, validandu-le pregatirea precara.

Pentru a rezolva situatia educatiei universitare private (si publice, in acelasi timp) solutia, dupa parerea mea, nu poate veni decat din privatizarea prestatorilor de servicii de educatie, cel putin a celor de educatie universitara. Eu oricum cred ca acest nivel de educatie nu ar trebui suportat de societate, ci de individ, ceea ce ar schimba dramatic regula jocului si ar rezolva definitiv problema. Dar, daca totusi insistam in acest mod de a ne cheltui banii, macar haideti sa o facem cum trebuie. Haideti sa alocam fondurile celor care sunt educati, nu educatorilor si sa lasam educatorii sa concureze liber pentru acesti bani. Haideti sa legam fondurile alocate de criterii de performanta academica si sa platim mai bine pe cei care fac o treaba mai buna. Si haideti sa nivelam terenul de joc. In Franta exista un sistem foarte bun (si ma mir ca importam de la ei toate tampeniile, dar nu si ce e bun) si anume scolile private. De orice nivel, ele pot intra in contract cu statul si astfel sunt finantate in aceleasi conditii ca si scolile de stat. Asa se face ca eu platesc pentru scoala fetei mele, privata, catolica, mica si foarte legata, cam 1.500 de euro/an, cu tot cu masa de pranz (gatita zilnic de propriul bucatar, "after all, this is France…") in timp ce, in Bucuresti, fratele meu plateste 8.000 de euro/an pentru un serviciu similar. Ca in orice altceva, solutii exista, totul e sa vrem…