Flores și Komodo sau patria dragonilor şi a cuişoarelor

Parcursă de la un capăt la altul, Flores pare un fermecător amestec de imagini déjà vu. Sate pescăreşti cu pieţe zgomotoase, terasamente de culturi de orez, copii alergându- se, plini de zâmbet şi nevinovăţie, drumuri proaste – căci de la olandezi încoace nu s-a încumetat nimeni să le repare –, case tradiţionale decorate cu motive artistice ce îmi par suspect de „olteneşti”, apusuri de soare… ca la carte. Doar coastele australiene mai sparg „monotonia”, la orizont.

În singurul loc care, se pare, ne-ar fi surprins cu ceva absolut diferit – cele 3 lacuri ale vulcanului Kelimutu – avem curat ghinion. O ceaţă densă s-a aşezat pe vârful muntelui şi refuză să se dea dusă. Aşteptăm ceva vreme, ascultăm legendele locului, ne jucăm cu maimuţele şi copiii veniţi în excursie, dar în zadar. Ceea ce ar fi trebuit să ne încânte peste măsură – culorile intense de la albastru şi verde până la roşu intens ale vegetaţiei, ale păsărilor – se ascunde treptat sub albul lăptos al ceţii. Ne bucurăm totuşi de mişcare şi plecăm resemnaţi spre vale. Poate următorii turişti, săptămâna viitoare, vor fi mai norocoşi.

Suntem recompensaţi de imaginile superbe ale teraselor de orez în formă de plasă de păianjen. Nu e o simplă formulare metaforică, pentru că desenul uriaş te duce cu gândul la o eventuală apariţie gigant a insectei care a ţesut-o. Privim în tăcere; orice sunet pare că ar ameninţa cu distrugerea delicata creaţie.

Pe traseu apar din nou plantaţii de cafea, iar drumul de munte ocoleşte vârfuri de munte ascunse în nori.

Într-unul dintre viraje, un bătrân uitat de timp usucă pe marginea şoselei un covor de cuişoare. Ne oprim să cumpărăm şi să ne bucurăm de bucuria lui, de negocierea fără prea multe vorbe. Mai multe gesturi, cifre şi semne desenate direct pe caldarâm. Plecăm fericiţi cu vreo două kilograme – care nu sunt încă uscate pe deplin şi pe care în fiecare seară le scoatem tacticos şi le împrăştiem pe o eşarfă, umplând camera cu mirosul uşor înţepător. Ritualul l-am păstrat cu sfinţenie până acasă, unde am dăruit prietenilor şi rudelor preţioasele purtătoare de arome, ce şi-au dat apoi, probabil, obştescul sfârşit condimentând vreo friptură á la Flores sau vreun vin „pentru răceală”.

Şi cum călătorului îi şade bine cu drumul, iată-ne porniţi pe apă, de data asta spre Komodo. Este traseul care completează experienţa insulelor „aromate”. Aglomerare de vapoare mari, iahturi pretenţioase, corăbii cu pânze ori mici ambarcaţiuni pline cu fructe şi răcoritoare, toate sunt grupate în triunghiul Parcului Naţional Komodo Rinca Padar.

Inutil să vă spun că dragonii de Komodo au fost mult timp pe lista mea de „must see”, alături de urşii panda sau pinguinii de Patagonia – „bifaţi” între timp.

Prima oprire dezvăluie privirii un câmp întreg de cruci rudimentar alcătuite, cu nume scrise pe plăcuţe vopsite în verde: „Vedeţi, aici este locul unde de curând au fost mâncaţi de dragoni nişte turişti!” Nici pomeneală de aşa ceva, sunt doar bancuri seci, „locale”, pentru vizitatori nevricoşi – crucile frumos aliniate sunt, de fapt, suporţi de lemn pentru copăceii dintr-o pepinieră de mlădiţe proaspăt plantate. Dar gluma are efectul scontat: tot grupul devine alert şi caută cu privirea reptilele enorme.

La început, doar vreo 2-3 masculi se lasă văzuţi în zare. Frustrare maximă – ba că erau prea departe, ba că obiectivul nu a focalizat destul de bine, ba că era contre-jour –, toată lumea are ceva de comentat. Dar agitaţia nu ţine mult: fix pe potecă tronează un exemplar reuşit care adulmecă cu limba împrejurimile. Pupilele umililor umanoizi se dilată, mâinile au încremenit crispate pe aparate şi în mintea fiecăruia se derulează rapid „ghidul de supravieţuire” ce ne-a fost descris tuturor încă de la debarcare. Avem noroc că tânărul exemplar de pe potecă nu e interesat de noi şi, ridicându-se, taie agale cărarea spre păşune, în căutare de lucruri mai interesante.

Sigur, în mod normal, animalul nu atacă omul, dar provocat şi uşor flămând, pot apărea situaţii grave. Saliva lor, ce conţine bacterii, se pare că şi un venin – specialiştii nu s-au pus încă de acord – necrozează carnea victimei şi poate duce la deces. Dar abundenţa animalelor din natură constituie hrană suficientă şi, în plus, am ajuns exact în perioada lor de împerechere, când nu prea le arde de mâncare. Masculii sunt aproape în permanenţă aflaţi în luptă pentru favorurile femelelor – care nu se lasă cucerite atât de uşor – şi nu dau atenţie bipezilor care se agită încoace şi încolo în căutarea… instantaneului perfect.

Parcă mai căpătăm puţin curaj şi începem să admirăm specimenele splendide, distingem culori şi semne caracteristice, punem întrebări şi primim răspunsuri interesante. În copaci stau puii, în vârstă de până la 2 ani. Nu coboară, căci adulţii, din lipsă de pradă – de la bibilici până bivoli de apă –, îşi completează cina uneori şi cu propriile progenituri.

Câte o pereche de papagali albi face gălăgie, şopârle zburătoare ne mai taie din când în când drumul. Obosiţi de atâta agitaţie – a turiştilor, căci vieţuitoarele erau chiar paşnice – ne tragem sufletul pe o plajă superbă. O partidă de snorkeling ne duce în lumea vie, extraordinară, de sub ape. Anemone, stele-de-mare, corali şi peşti de toate formele şi culorile relaxează şi liniştesc aproape instantaneu. Calmul ne învăluie şi nu ne putem abţine să nu ne felicităm în gând pentru ideea acestei excursii.

Pe-nserat adormim duşi, legănaţi de valuri, doar ca să pornim a doua zi într-o nouă aventură… Despre care o să vă povestim în numărul viitor!

Pentru mai multe fotografii, click aici.

Articol preluat din Revista Cariere de iulie. Pentru detalii legate de abonare, click aici