Tehnostresul și impactul lui asupra creierului și sănătății mintale

Munca este o componentă vitală pentru dezvoltarea noastră, pentru bunăstare. Și totuși, astăzi, în contextul progresului tehnologic accelerat, al schimbărilor complexe, al supraîncărcării cu sarcini și responsabilități, munca tinde să se transforme într-un factor generator de stres, care ne fragilizează psihic, fizic și emoțional.

Este însă suficient conștientizat impactul negativ pe care stresul la locul de muncă îl poate avea asupra angajaților? Sunt suficient implicate și pregătite organizațiile pentru a face față acestei probleme în mod eficient? Dar, mai ales, creierul nostru se poate adapta din mers la toată această cascadă de factori stresori sau are nevoie de ”sprijin” prin măsuri, decizii și politici de sănătate publică?

Aceeași hartă, o nouă călătorie

În ediția trecută, am vorbit despre interdependența dintre sănătate și performanța la locul de muncă, am analizat în profunzime diferențele între oboseală, burnout și stres profesional și am trasat chiar și cele mai fine granițe pe complicata hartă a stresului.

”Societatea actuală prezintă, într-adevăr, câteva provocări redutabile pentru mecanismele adaptative ale ființei umane. S-ar putea spune că tehnologia evoluează mult mai rapid decât este capabil creierul nostru să se adapteze, iar schimbările din mediul organizațional își pun amprenta asupra sănătății tuturor celor implicați, desigur în grade diferite. Munca a fost re-semnificată în societatea postmodernă, iar persoana este mult mai ancorată în prezent, pierzând din vedere importanța organizării și distribuirii resurselor pe o durată mai îndelungată. Această ancorare în imediat, sub presiunea obiectivelor fixate pe termen scurt și a beneficiilor rapide, conduce la un stres suplimentar, care, așa cum spuneați, fragilizează individul. Pericolul cheltuirii precipitate a resurselor personale în speranța unor rezolvări definitive și a obținerii bunăstării dorite deschide poarta către patologiile de stres profesional și complicațiile acestora”, iată punctul de plecare în cea de a doua etapă a călătoriei, evidențiat pe hartă de col. dr. Octavian Vasiliu.

Domnule doctor, unul dintre factorii generatori de stres specifici societății actuale este tehnostresul. Este pregătit creierul nostru să îi facă față?

Tehnostresul reprezintă unul dintre efectele nocive ale introducerii de noi tehnologii în viața oamenilor și cred că modul în care acestea au produs schimbări majore în modul de îndeplinire a sarcinilor profesionale și a felului în care se construiesc relațiile interumane, merită explorat. Capacitățile adaptative ale persoanelor expuse la tehnostres pot fi depășite atunci când nevoia de a fi tot timpul la curent cu noutățile și de a comunica în timp real cu colaboratorii cele mai recente informații, se corelează cu aspirația de a fi mereu performant. Abilitățile creierului de autoactualizare nu pot fi sincronizate cu ritmul în care informațiile sunt produse în spațiul virtual, ceea ce creează o discrepanță între ceea ce persoana își dorește (și caută, de multe ori compulsiv, să facă) și resursele biologice ale organismului. Este documentată, de altfel, o asociere a tehnostresului cu inflamația cronică, caracterizată prin prezența unor biomarkeri precum proteina C reactivă cu sensibilitate înaltă.

Există persoane mai vulnerabile la acest tip de stres?

Persoanele mai expuse la tehnostres par a fi bărbații tineri și cu puțină experiență în domeniul IT, iar factorii favorizanți sugerați de studiile dedicate acestui subiect sunt supra-încărcarea (respectiv lucrul la computer impune unei persoane un ritm alert al activității și îndeplinirea mai multor sarcini succesive într-o unitate de timp, ori rezolvarea lor simultană), contactul permanent cu tehnologia (se referă la persoanele cu funcții de conducere sau care își asumă, prin natura serviciului, faptul că pot fi contactați oricând prin mail, telefon, ori social media), competiția continuă cu alte persoane în mediul profesional, precum și complexitatea interacțiunii cu aplicațiile necesare desfășurării activității profesionale.

Dar, dacă am vorbit despre persoanele vulnerabile față de tehnostres și, în sens mai larg, față de stresul ocupațional, aș dori să menționez și câteva aspecte despre reziliență. Acest concept se referă la capacitatea unei persoane de a-și activa acele abilități care să-i permită menținerea unui echilibru psihic și să rămână focalizată atunci când se confruntă cu evenimente stresante. Reziliența include abilitatea de reglare a propriilor emoții, de management al impulsurilor, de analiză rațională a situațiilor și de menținere a autoeficienței. Pentru antrenamentul acestor abilități există programe de consiliere sau terapie, coordonate de psihologi și psihoterapeuți.

Revenind la punctul de plecare, este suficient conștientizat impactul?

Impactul stresului profesional nu este suficient conștientizat nici la nivel individual, nici organizațional și nici macrosocial. În momentul în care acest pericol ar fi recunoscut, adresabilitatea serviciilor de asistență psihologică și medicală ar crește (reflectând impactul stresului ocupațional în plan individual), ar exista o cerere mai mare de psihologi organizaționali (la nivel instituțional și corporativ) și ar fi promovate politici sociale de prevenție, detectare precoce și intervenție specializată pentru patologia de stres profesional (ca indicator al interesului societal). În ciuda resurselor impresionante de care dispune creierul uman, a lăsa doar pe seama evoluției biologice adaptarea la consecințele stresului profesional nu poate fi considerată o abordare satisfăcătoare pentru nivelul de dezvoltare social și tehnologic curent. Din acest motiv, lansarea în spațiul public a acestei probleme poate ar trebui să se soldeze cu găsirea unor soluții de creștere a rezilienței la stres adresate populațiilor vulnerabile și, în general, de profilaxie și identificare precoce a cazurilor de burnout și afecțiuni conexe.

De fapt, pentru a funcționa optim și a percepe munca în adevăratul ei sens împlinitor, evolutiv, nu ca pe un factor de stres, cât de important este pentru creier, pentru starea noastră generală, să ne deconectăm din când în când de la probleme, sarcini și responsabilități? Există vreun ritm optim, un ”grafic” care să evidențieze alternanța benefică timp de lucru – deconectare prin care să ne protejăm creierul de oboseala prin muncă în exces?

Profilaxia este, desigur, cea mai importantă strategie pentru a ”tăia răul de la rădăcină” când vine vorba de burnout și fenomenele înrudite. Au fost explorate diferite metode de profilaxie- dar și de tratament- începând de la cele psihologice individuale, la cele organizaționale. Aș dori să vă expun câteva dintre ele, cu mențiunea că studii de lungă durată și de bună calitate metodologică privind aceste probleme sunt foarte puține.

Ca măsură generală de profilaxie, delimitarea coordonatelor profesionale (spațiu, timp, activități) de cele de timp liber este crucială. Desigur, în pandemie aceasta a fost o provocare deosebită, având în vedere telemunca și schimbările de stil de viață asociate. Totuși, în prezent, revenirea la un program normal de activitate este necesară, iar delimitarea menționată anterior trebuie să vizeze toate componentele asociate rolului profesional. De exemplu, deconectarea de responsabilități este greu de realizat dacă ne verificăm tot timpul e-mail-ul și suntem ținuți ” în priză” de diferite aplicații care anunță schimbări bursiere, lansări de produse etc. Este greu de formulat recomandări cu privire la programul de lucru și chiar cu referire la aspecte mai simple, de tipul numărului de ore de somn, deoarece există o variabilitate genetică importantă interindividuală care determină resursele și definesc bioritmul fiecărui organism. Pentru a complica și mai mult situația, s-a dovedit că datele genetice nu sunt imuabile, întrucât unii factori de mediu, în special toxici, dar și stresul psihic în sine, pot produce modificări epigenetice, respectiv pot schimba modul în care unele gene sunt exprimate la nivel celular. Aceasta creează un aspect dinamic al vulnerabilității la anumite boli, inclusiv la patologia de stres ocupațional.

Adaptarea scopurilor profesionale la resursele proprii și la aspirațiile de bază ale persoanei în cauză este esențială pentru a evita supraîncărcarea și alunecarea în oboseală cronică, depresie sau burnout. Altfel spus, există limite fiziologice inconturnabile, de exemplu, organismul uman deprivat cronic de somn se va resimți la nivel fizic și psihic; nu există metode de creștere a unor parametri cognitivi precum coeficientul de inteligență dincolo de vârsta adolescenței; nu pot fi depășite limitele de funcționare biologică astfel încât orice om să poată lucra în orice mediu, oricât de stresant etc.

Există și limite care pot fi depășite?

Există, evident, și limite care pot fi depășite, iar aceasta reprezintă latura fascinantă a organismului nostru, ceea ce permite adaptarea la situații dificile și chiar extreme. Totuși, alegerea unor obiective realiste este esențială pentru prezervarea sănătății fizice și mintale, în special pe termen lung. De aceea, trebuie să ne întrebăm, atunci când simțim că stresul profesional se instalează, dacă provocările la care răspundem corespund valorilor și obiectivelor noastre fundamentale sau sunt doar conjuncturale? Întrucât răspunsul poate fi nuanțat, este bine să ne ierarhizăm prioritățile și să distribuim resursele fizice, motivaționale, volitive și cognitive în funcție de importanța acestor obiective. ”Incendiul” de care vorbea Freudenberger în legătură cu sindromul de burnout începe atunci când ne risipim în rezolvarea prea multor probleme și când ne asumăm, cu riscul de a ne înstrăina de propriile obiective existențiale, diverse ”cauze” sugerate sau, la limită, forțate, de ceilalți și care declanșează consumul rapid de resurse personale. După cum spunea creatorul conceptului de burnout, este importantă, dacă vrem să prevenim epuizarea profesională, păstrarea contactului cu Eul propriu, văzut ca depozitar al punctelor noastre de reper existențiale.

Putem să ne canalizăm resursele conștient și suficient de înțelept încât să ne dozăm constant în mod optim energia?

Sunt câteva imperative pe care le urmăm uneori fără să le conștientizăm, alimentate de ceea ce în terapia cognitiv-comportamentală se numesc ”scheme cognitive” sau ”convingeri fundamentale”. Ele sunt construite devreme pe parcursul vieții și pot direcționa, din umbră, alegerile noastre. Unele dintre aceste scheme pot să predispună la apariția patologiilor de stres, de aceea, sub îndrumarea unui terapeut, este bine să le identificăm și să lucrăm cu ele. De exemplu, ”Pentru un om curajos, nimic nu este imposibil”, ”Trebuie să reușesc cu orice preț”, ”Scopul scuză mijloacele”, ”Întotdeauna trebuie să fiu pe locul 1”, ”Dacă nu fac lucrurile perfect, sunt un dezastru/toți vor râde de mine/nu sunt bun(ă) de nimic”, ” Trebuie să fac orice pentru a fi plăcut(ă) de ceilalți, chiar dacă asta înseamnă să-mi sacrific tot timpul și întreaga energie”. Aceste scheme nu fac decât să ne conducă la o investire eronată a resurselor și să ne sacrifice resursele pentru atingerea unor scopuri iluzorii.

Revenind la metodele de profilaxie, la nivel individual ce recomandați?

Măsuri de profilaxie și tratament care au dat rezultate în cazurile de burnout sunt antrenamentul abilităților de coping în cadrul unei psihoterapii, de exemplu prin exersarea tehnicilor de rezolvare a conflictelor, învățarea tehnicilor de management eficient al timpului, training asertiv, ori însușirea unor tehnici de relaxare. Alte metode de tratament investigate au fost tehnicile de meditație (Yoga, mindfulness), intervențiile de stimulare a participării la activități de grup și meloterapia. Exercițiile fizice structurate în scop terapeutic ar putea fi benefice în cazul sindromului de burnout, unii autori considerând că astfel s-ar putea distrage atenția de la situațiile stresante, ar putea crește sentimentul de autoeficiență și chiar s-ar reduce sensibilitatea fiziologică la stresul cronic.

Dar la nivel organizațional?

Măsurile organizaționale în aceste cazuri includ:

• Atribuirea sarcinilor profesionale în funcție de profilul individual al angajatului, pe baza analizei scopurilor și expectațiilor fiecăruia (de exemplu, unei persoane dedicate profesiei și realiste i se pot distribui îndatoriri diferite față de cele repartizate unei persoane dedicate dar nerealiste);
• evitarea atribuirii acelorași sarcini acelorași persoane la nesfârșit – monotonia este un factor de stres;
• limitarea numărului de ore pe care o persoană le lucrează într-o anumită funcție și evitarea etichetării problemelor care pot fi amânate ca ”urgențe”;
• acordarea de concedii și zile libere – evitarea programului de lucru continuu, cu ștergerea granițelor între serviciu și timp liber;
• stimularea comunicării între membrii grupului, inclusiv prin exerciții de team-building;
• încurajarea activităților extra-profesionale, de dezvoltare personală, care stimulează percepția angajaților ca personalități distincte, nu ca unități de producție monodimensionale;
• stimularea recrutării de voluntari sau angajați pe durate definite, atunci când volumul de muncă este mult mai mare decât cel anticipat;
• stimularea participării la activități de relaxare fizică și crearea unor spații dedicate acestui scop – relaxarea fizică și cea psihică se influențează pozitiv reciproc, iar costurile pentru amenajarea unei camere de relaxare sunt, de cele mai multe ori, nesemnificative în raport cu beneficiile pentru sănătatea personalului.

Restructurarea activităților profesionale (scăderea programului de lucru zilnic, pauze mai lungi), creșterea gradului de participare la activitățile decizionale, amplificarea sentimentului de control asupra sarcinilor profesionale, creșterea nivelului de suport (formal, din partea colegilor, utilizarea resurselor comunitare), reevaluarea frecventă a sarcinilor profesionale pentru a elimina factorii de risc evitabili, diversificarea stilului solicitat de activitate profesională sau implicarea în activități extra-profesionale (hobby-uri, interese personale), procesarea traumelor personale în special în cazul specialiștilor care lucrează în domeniul îngrijirilor paleative, în serviciile de urgență sau în psihotraumatologie sunt de asemenea măsuri ce pot fi aplicate la nivel organizațional.

(Călătoria noastră va continua și în ediția viitoare. Vom reveni atunci la tema inițială de dezbatere, burnoutul, dar vom trasa un itinerar nou la capătul căruia fiecare cititor al acestei serii să dețină suficiente informații astfel încât să poată face o evaluare primară a propriei situații și să găsească o modalitate optimă de investire a resurselor)