Noua generație de femei are puterea să se dezbrace de frici

Profesor universitar la SNSPA, autoare a mai multor volume ce au ca temă politicile de gen în societatea postcomunistă, politolog, scriitor şi filosof, Mihaela Miroiu inspiră societatea românească spre noi şi fireşti modele atitudinale, punându-i, în acelaşi timp, în faţă exemple de mentalităţi care nu se pot constitui în motive de mândrie. „Până în 1946, femeile nu au avut drepturi politice egale cu bărbaţii şi drepturi civile – căsătorie, divorţ, proprietate, educaţie, profesii etc. Le-au obţinut mult mai târziu decât toţi bărbaţii. În 1930, forţa de muncă feminină reprezenta 46% din totalul forţei de muncă, lucru explicabil. Era o populaţie de ţărani, iar la ţară nu există casnice, ci femei care participă la toate muncile agricole cot la cot cu bărbaţii.” Ce se-ntâmpla în feminismul vest-european, în valul al doilea, când femeile aveau dreptul la educaţie şi și-l exercitau, după care se căsătoreau și erau forţate să rămână acasă să fie întreţinute de soţi, devenind dependente economic de ei, în istoria României nu s-a petrecut.

În comunism, femeile au luat acelaşi drum cu bărbaţii, adică au trecut de la o societate ţărănească în proporţie de 80% la peste 54% societate industrială. Şi femeile, şi bărbaţii au migrat din agricultură. „Femeile au muncit la fel ca bărbaţii în comunism. Aceasta este o constantă istorică.” Crede că femeilor le-a plăcut să are cu tractorul şi să conducă o batoză fiindcă alternativele erau săpatul cu mâna şi seceratul, nu cusutul la gherghef. Aşa că era de preferat să facă maşina treaba cea grea, iar femeia să o conducă, nu să se spetască muncind manual.

„Nu aveai alternative la a nu munci”

Mi-am amintit de propriile-mi vizite în fabricile şi uzinele comuniste atunci când Mihaela Miroiu mi-a povestit experienţa sa în acest sens. „Cea mai nenorocită muncă pe care am văzut-o în comunism era la o fabrică de cosmetice, Miraj. Acolo era secţia de ojă. Câteva zeci de femei într-o hală mare, urâtă, aveau misiunea ca timp de opt ore pe zi, 35 de ani la rând, să umple cu o pâlniuţă sticlele cu ojă şi să-nşurubeze capacul. În acel miros de solvenţi, încontinuu, c-o repetitivitate oribilă.” Mancurtizare de-a dreptul. Munca în combinatele cocso-chimice şi oţelării i s-a părut mult mai puţin alienantă decât acolo. Însă egalitarismul, deşi existent la nivel de ideologie oficială, nu se manifesta practic pentru că şefii, chiar şi-n fabricile unde lucrau preponderent femei, erau în majoritate bărbaţi. Exista o ierarhie a salariilor: în industria grea erau de trei-patru ori mai mari decât în industria uşoară.

Indiferent de natura muncii, de greutatea ei, de complexitate sau de cât de bine se vindea, ramurile feminizate din industria românească erau mult mai prost plătite decât cele masculinizate. „Exista egalitarism în sensul datoriei de a munci. Era o lege a parazitismului: cine nu lucra era închis pentru şase luni, apoi i se dădea drumul, iar dacă şase luni nu muncea, era închis din nou. Nu aveai alternative la a nu munci. Singurul mod legitim de a-ţi câştiga existenţa era considerat munca salariată.” Însă acest tip de egalitarism este frustrant, el neţinând cont de merite, de performanţă, de creativitate. Toţi oamenii care erau capabili de performanţă erau la fel de prost plătiţi ca aceia care lucrau foarte prost sau erau indolenţi, iar asta doare tare.

Aşadar, acest tip de egalitarism nu este o valoare. „Comunismul a fost o societate excelentă pentru proşti şi mediocri. Care se simţeau bine pentru că cei buni nici nu erau preţuiţi, trataţi mai bine, nici venituri mai mari n-aveau. Capra vecinului murea ab initio.”

Patriarhatul modern

Patriarhatul tradiţional avea baze religioase şi era cutumiar, iar bazele religioase se reflectau şi-n politică, în sensul că bărbatul era capul femeii în orice situaţie. Considerăm că el este abolit atunci când legile consacră egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii. Ceea ce însă nu înseamnă că el dispare cu totul. „Se creează un patriarhat modern care constă prin excelenţă în dependenţa economică a femeilor de bărbaţi.” Atâta vreme cât cutuma este că o femeie, indiferent de calificări, când se căsătoreşte, rămâne acasă şi se ocupă de copii, casă, soţ, ea este dependentă financiar de bărbatul respectiv, ceea ce se constituie în patriarhatul modern.”

Citește și Formele discrete ale discriminării

În România, acesta n-a fost caracteristic nici înainte de comunism şi nici după. S-a instaurat însă în epoca actuală, postcomunistă. Un fenomen „tânăr” care se perpetuează ca model social dezirabil inclusiv în revistele pentru femei. „Dacă tema este cum să cucereşti şi să păstrezi un bărbat pentru că ai nevoie de banii lui, atunci devine o strategie normală.” Aşadar, pentru a cuceri bărbatul tratat ca obiect, te oferi tu drept obiect, cu instrucţiuni de utilizare cu tot. „Întrebarea este: e strategic bine să depinzi de cineva? Ce garanţii ai că omul ăla nu se reorientează şi te lasă baltă, iar tu nu ştii şi nu poţi să faci nimic, rămânând, de fapt, fără nimic? Cred că e o strategie fundamental perdantă. În sensul ăsta, prostituţia e o strategie mai inteligentă pentru că acolo măcar ai tarif. E fix şi poţi să strângi bani. Deci, e mai puţin riscantă decât dependenţa financiară de un bărbat.”

Acordurile de sprijin reciproc

Faptul că multe femei care au cariere solide ajung să simtă că le asurzeşte ceasul biologic şi-şi doresc să fie mame singure, deşi acesta nu poate fi pe nicio lume un model dezirabil pentru niciun copil, arată cât de puţin s-au adaptat bărbaţii la modelul partenerial de căsătorie. În primul rând vorbeşte despre ei, nu despre ele. „Dacă-i atât de greu de tolerat o femeie dedicată profesiei, dar atât de normal de sprijinit un bărbat dedicat profesiei înseamnă că ne aflăm într-un dadaism mintal.”

Ceea ce lipseşte în mod fundamental e un model cultural în care fiecare dintre noi acceptă că cealaltă persoană poate fi foarte dedicată vocaţiei, profesiei, carierei. „Nu te căsătoreşti doar cu o femeie sau cu un bărbat, ci şi cu un medic, care are gărzi, cu o economistă, care are bilanţuri contabile şi le poate face noaptea, cu o profesoară care-şi petrece weekendurile citind referate, lucrări şi nu poate pleca niciunde cu tine și nici nu se-aruncă pe cuptor, să-ţi facă prăjiturile duminicale, pentru că n-are când.”

Citește și „Presiunea ca o femeie să fie totul este uriaşă”

Căsătoria e o instituţie? „Da, iar aceste instituţii sunt acorduri de sprijin reciproc. Femeile de carieră rămân singure pentru că bărbaţii nu s-au emancipat de un model cultural. Nu ştiu cine le-a băgat în cap acest model şi ce acoperire are în realitate; mamele şi bunicile lor nu lucrau? Bărbaţii trăiesc cu ficţiunea potrivit căreia ei trebuie să fie îngrijiţi, ei nu sunt taţi la «cu frecvenţă», soţiile trebuie să le ofere confortul relaxării după muncă, de parcă ele vin de la bal, şi trebuie să se mai simtă şi vinovate pentru că n-au încălzit la timp mâncarea.” Mihaela Miroiu crede că problema principală sunt bărbaţii, nu femeile, iar aici este vorba despre educaţie. În şcoala românească nu există educaţie pentru viaţa privată, „ieşim analfabeţi funcţional din şcoală, informaţiile despre ce urmează să facem cu viaţa noastră neexistând. Nu tratăm din punct de vedere educativ aceste chestiuni ca fiind demne de a fi învăţate: cum să-ţi îngrijeşti corpul, cum să mănânci, cum să-ţi pregăteşti alimentele. De altfel, fiinţe mai dependente decât bărbaţii n-am văzut. Ei sunt dependenţi în masă, nu femeile. Asta-i o chestiune care-n Occident se vede foarte bine. Modelul se cheamă băiatul mamei.” Bărbaţii care nu se căsătoresc ajung să stea cu părinţii până la 40-45 de ani pentru că ei trebuie îngrijiţi de o femeie. Găsim la noi astfel de modele. „Asta nu-mi vorbeşte mie despre femei, ci despre neputinţele bărbaţilor, respectiv cei pierduţi în procesul de emancipare a femeilor sunt bărbaţii care au rămas într-un model mort de mult.”

Munca din dragoste

Există un cor de voci care decretează „coma căsătoriei”. Lucrurile nu sunt atât de grave, dar sentimentul că această instituţie se perimează are un argument puternic în alegerea din ce în ce mai multor cupluri de a convieţui în parteneriate neoficiale. Sigur că asta nu se-ntâmplă doar la noi, ci în toată lumea, Occidentul dând, de altfel, tonul acestui trend. „La ora actuală, stabilitatea profesională e foarte scăzută, iar oamenii-şi urmează locul de muncă. Dacă asta-i sursa principală de existenţă, nici n-ai alternativă. Prima întrebare pentru un adult cu mintea-ntreagă este asta: eu din ce urmează să trăiesc? Profesiile sunt foarte instabile, locurile de muncă aşijderea, corporaţiile migrează. Te duci acolo unde ai de muncă, să fii performant şi unde poţi câştiga mai bine.”

Asta afectează fundamental relaţiile de cuplu în general. Ce probabilitate este să ţi se ofere un pachet comun profesional? Firmele nu fac acorduri în scopul stabilităţii partenerilor. „Mai mult, devotamentul faţă de corporaţie trebuie să întreacă orice alt tip de devotament. Şi fac totul pentru ca angajaţii să se simtă oameni întregi în interiorul unui asemenea sistem de referinţă.”

În acest moment, femeile tind spre 60% din totalul absolvenţilor de învăţământ superior, deci începe un decalaj foarte mare în defavoarea bărbaţilor, care se accentuează tot mai mult în toată lume, iar noi, românii, suntem aliniaţi şi acestei tendinţe.

Unii bărbaţi ar vrea ca partenerele să-i îngrijească precum mamele, când erau ei foarte mici. Şi cer femeii care vine de la birou ‒ iar noţiunea de odihnă n-ar trebui să-i fie nici ei străină ‒ „să presteze servicii neplătite. Aşa-numita muncă din dragoste: dacă mă iubeşti, îmi faci chec. Asta nu mai ţine. Şi-apare întrebarea femeii: viaţa mea ar fi mai bună în continuare cu acest om sau fără el?” Iar asta, chiar dacă nu ar trebui să se mute cu slujba.

Acest nou val de femei educate care, dacă nu ştiu neapărat ce vor, cu siguranţă ştiu ce nu (mai) vor deschid deja supapa emancipării bărbaţilor de acel model culturar care nu are acoperire în realitatea istorică românească, fie ea modernă ori contemporană. Sunt femei care nu-şi dezbracă deloc uşor hainele, însă au deja puterea de a-şi dezbrăca fricile şi de a se asuma ca oameni întregi şi, în consecinţă, capabili, fiindcă aceasta chiar este o capacitate, nicidecum un hazard, de fericire.