Angajat versus companie – un joc lipsit de fair-play?

Cand firma de recrutare m-a solicitat sa-i evaluez din punct de vedere profesional, am fost extrem de incantata la gandul ca voi avea ocazia sa-mi actualizez informatiile despre piata acestei profesii. Ceea ce ma entuziasma cel mai mult era posibilitatea de a ajuta profesionisti sa ajunga in acel loc pe care multi dintre noi il cautam toata viata si rareori il gasim.

Dupa o perioada in care am intalnit oameni diferiti, am ajuns din pacate la o concluzie comuna. Cu toata diversitatea lor, li s-ar putea aplica tuturor un test nu foarte complicat cu aceasta tema: "Relatia de fair-play dintre angajat si companie". Prin urmare: Ce fel de relatie ar trebui sa guverneze angajatul si compania pentru care el lucreaza?

Promisiunile nerespectate ale companiei

In urma discutiilor purtate cu diversi candidati, am constatat ca intampinasera, in incercarea lor de a-si gasi slujba cea mai potrivita, un impediment comun si major: nerespectarea promisiunilor care li s-au facut in momentul schimbarii serviciului. Am intalnit candidati care s-au aflat intr-una dintre situatiile de mai jos:

• Li s-a prezentat o altfel de imagine despre compania la care s-au angajat, imagine care s-a dovedit ulterior departe de realitate;
• Firma nu le-a oferit de fapt oportunitatile pe care le promisese in cadrul interviurilor;
• Nu s-au mai respectat conditiile referitoare la partea materiala, de altfel discutate clar in prealabil cu candidatul;
• Nu s-au mai respectat responsabilitatile pentru care se facuse selectia candidatului. La fata locului, acestuia i s-a repartizat ceea ce ramasese neacoperit de catre colegii din departament;
• Angajatii au fost pusi in situatia de a gasi solutii neortodoxe pentru diverse tranzactii pe care compania le desfasura, despre care nu se discutase nici o clipa in timpul interviurilor de angajare;
• Chiar daca la angajare se discutasera in mod serios aspectele legate de dezvoltarea personala, training-ul propriu-zis nu a mai fost facut niciodata.

Probabil ca se mai pot detalia si alte situatii, dar ma voi rezuma la cele de mai sus; acestea pot sa dea o imagine destul de clara asupra unor companii conduse de o maniera empirica, fara trasarea unui drum clar si a unor obiective bine determinate.

Lipsa de seriozitate a angajatului

Concomitent, insa, am remarcat si cateva aspecte cu privire la candidatii care concurau pentru pozitiile respective:

• Desi au dat curs invitatiilor pentru interviuri, un procent destul de mare dintre cei programati nu au mai venit la intalnire, fara ca macar sa-si decline interesul pentru pozitia respectiva;
• Multe dintre CV-urile candidatilor erau sau prea sumare sau nerelevante, detaliind aspecte din clasele primare sau din liceu. In conditiile in care intocmirea unui CV este deja o chestiune elementara, se naste intrebarea legata de interesul existent pentru acel job.
• Referitor la CV-urile care contineau detalii legate de aspecte profesionale specifice, candidatii erau in imposibilitatea de a dovedi cunoasterea acelor teme. Ba chiar, in cateva situatii, am avut impresia jenata ca interviul s-a transformat in negocierea unui 5 de trecere a unui examen.
• Interesul candidatilor s-a manifestat destul de concret in ceea ce priveste partea materiala a job-ului, dar aproape deloc cu privire la responsabilitatile pozitiei – in fond, un lucru esential in a determina daca job-ul respectiv poate sa raspunda asteptarilor sau dorintelor.

O relatie bazata pe ascundere

Iata de ce, la sfarsitul acestor evaluari, m-am trezit in fata urmatoarei intrebari:

"Cine greseste mai tare: companiile, care nu-si respecta promisiunile fata de oameni sau angajatii care, in dorinta de a gasi un job mai bun, sunt dispusi sa fie altcineva decat ei insisi la interviuri?" Raspunsul este ca, in aceasta relatie, fiecare greseste si are de pierdut in aceeasi masura.

Am inteles ca, in acest schimb, fiecare il trateaza pe celalalt ca pe un jucator care nu trebuie sa stie tot. Pentru ca s-ar putea ca, in momentul in care va avea toate detaliile, candidatul sa nu mai vrea sa se angajeze la acea companie. Iar compania s-ar putea sa nu si-l mai doreasca pe viitorul angajat daca afla acele lucruri despre el.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre cei doi parteneri in aceasta relatie "unfair", primeste de fapt ceea ce merita, pe masura lipsei de fair-play dintre ei:

• Compania capata un angajat insuficient pregatit pentru pozitia pe care o ocupa sau care va parasi "barca" la prima strigare;
• Angajatul ajunge intr-o companie care este departe de ceea ce si-a dorit.

In conditiile in care traim intr-o lume din ce in ce mai grabita – in care suntem sfatuiti cum sa ne imbracam la un interviu, ce raspunsuri sa dam la cele cateva intrebari standard, cum sa ne comportam sau ce gesturi sa facem la intalnirile de recrutare, ce culori au o mai mare ascendenta sau ne poarta noroc in ocuparea unui job -, am uitat ca lucrul cel mai important este sa fim naturali.

Sa ne comportam si sa vorbim asa cum suntem in fiecare zi – acesta va fi un castig pentru noi insine in primul rand. In acelasi timp, nici candidatul si nici compania nu vor avea surprize, dupa terminarea recrutarii, pentru ca vor sti la ce sa se astepte de la partener.

Nu vi se pare mai simplu si mai putin stresant sa nu uitam cine suntem si sa fim ca atare?