Cum să-ţi depăşeşti stresul înainte de a susţine o prezentare

Evoluţia ne explică de ce te simţi aşa. Pe vremuri, când eram stresaţi, nivelul crescut de adrenalină şi de cortizol pe care sistemul nostru nervos şi cel endocrin îl pompau în sânge ne era de mare ajutor, fiindcă ne pregătea rapid corpul pentru reacţia de „luptă sau fugi” atunci când ne trezeam brusc în faţa unor animale de pradă. În afaceri, ameninţările la adresa stării noastre de bine sunt, în cea mai mare parte din cazuri, psihologice şi nu fizice – şi totuşi, corpurile noastre nu reuşesc să facă în mod semnificativ diferenţa dintre cele două tipuri de ameninţare.

Chiar dacă există unele diferenţe în modul în care creierul nostru procesează durerea psihică şi durerea fizică, reacţia neurologică pe care o avem, de exemplu, atunci când suntem ciupiţi un pic mai dur, este izbitor de similară cu reacţia noastră la respingere. Şi, fiindcă vorbitul în public ne oferă oportunitatea de a ne confrunta cu respingerea „la scară mare”, nu e de mirare că unor oameni le este mai frică de vorbitul în public decât de moarte.

Citeşte şi Vrei performanţe mai bune? Motivează-ți angajaţii cu vechime!

Deşi aceste reacţii sunt puternice şi naturale, este posibil să le depăşim. Prima cale (şi cea mai evidentă) prin care poţi să-ţi atenuezi spaimele este să faci tot ceea ce poţi ca să te asiguri că lucrurile merg lin, iar asta înseamnă să te pregăteşti. Una dintre cele mai stresante cuvântări pe care le-am pregătit vreodată a fost cea pe care am susţinut-o la TEDxEast (varianta new-yorkeză, organizată independent, a conferinţelor TED – denumite dată de acronimul de la „Technology, Entertaiment, Design” – platforma globală de conferinţe susţinute sub sloganul „idei ce merită să fie împărtăşite” întregii lumi). Ştiam că această „reprezentaţie”, în particular, ar putea avea un impact imens asupra modului în care lumea vede prezentările – şi firma mea. Aşa că am repetat timp de 35 de ore. Am printat chiar poze ale feţelor angajaţilor mei şi le-am lipit pe perete, ca să simulez un public aflat în faţa mea.

Nu e tocmai o noutate faptul că pregătirea te ajută să-ţi convingi publicul că-ţi cunoşti foarte bine materialul pe care-l prezinţi. Dar vei avea de câştigat şi altceva din pregătire: faptul că vei face din cuvântarea ta un eveniment mai previzibil. Starea de nervozitate este adesea declanşată de surprize (cum a fost când am păşit pe scenă cu fusta prinsă în lenjeria mea intimă sau atunci când am avut brusc şase bufeuri în mijlocul unei cuvântări). Întotdeauna vor apărea surprize, dar poţi să le limitezi numărul şi impactul prin faptul că te-ai documentat foarte bine cu privire la subiectul despre care vorbeşti, că ai anticipat întrebările dificile şi că ţi-ai exersat bine cuvântarea, precum şi modul tău aparte în care o vei susţine.

În pasul următor încearcă să vizualizezi un pic. Imaginează-te susţinând o prezentare minunată. Deoarece creierului nostru îi este greu uneori să facă deosebirea dintre experienţele reale şi cele doar imaginate, foloseşte faptul acesta în avantajul tău. Imaginează-ţi cum va decurge fiecare minut al prezentării, cât mai detaliat. Imaginează-ţi că eşti într-o şedinţă şi ţi se dă cuvântul sau că eşti pe o scenă şi eşti prezentat publicului înainte de a-ţi susţine cuvântarea. Cum te vei simţi? Cum te vei lansa în cuvântarea ta? Ce expresii vor fi pe feţele oamenilor din public?

Dacă ai crezut că eşti deja pregătit, acest exerciţiu te va face să fii ultra-pregătit. Este foarte probabil ca în timpul vizualizării să îţi vină în minte nişte lucruri pe care ai uitat să le atingi în prezentarea ta şi care te-ar fi făcut poate să te încurci dacă ţi-ar fi venit în minte tocmai în timp ce-ţi susţii cuvântarea în faţa publicului. Iar după ce îţi susţii prezentarea imaginată, te vei simţi ca şi cum ai mai făcut înainte aşa ceva. Prezentarea ta efectivă va fi ca un „bis la scenă deschisă”.

Odată ce te-ai pregătit până la ultimul detaliu, începe să te obişnuieşti şi să te simţi confortabil cu incertitudinea. Una dintre cele mai mari minciuni pe care ni le spunem este că putem avea control total asupra unei situaţii. Nu avem. La un anumit moment, trebuie să ai încredere că ai făcut tot ce ai putut ca să te pregăteşti şi apoi „să laşi lucrurile în pace, aşa cum sunt”. Asta s-ar putea să sune cam prea Zen, dar probabilitatea ca temerile tale cele mai urâte să devină realitate chiar este foarte scăzută.

Adesea, starea de nervozitate începe să se intensifice atunci când credem că oamenii din sală îşi pot da seama că suntem stresaţi. În majoritatea cazurilor, ei nu pot să-şi dea seama. Numai tu ştii de scenariile de dezastru care-ţi trec prin minte, aşa că lasă-le în pace. Dacă te împiedici pe scenă, poartă-te de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Chiar dacă te împiedici şi „cazi în nas”, ridică-te, fă o glumă pe seama întâmplării şi apoi continuă-ţi drumul până la locul în care vrei să-ţi susţii prezentarea. Nu poţi să controlezi reacţia publicului, dar poţi face altceva: îi poţi duce pe oameni în direcţia pe care o doreşti, prin faptul că rămâi calm şi relaxat.

Dacă tot vorbim despre public, obişnuieşte să priveşti feţe care nu exprimă nimic – sau feţe care arată că persoanele acelea sunt cu mintea complet distrasă de la ceea ce spui tu. Când vorbeşti cu cineva în mod individual, fiind faţă-în-faţă, primeşti indiciile fizice şi verbale care îţi spun că te ascultă cu adevărat – precum înclinarea capului în semn de aprobare sau sunetele care exprimă acordul, precum „îhî”. Când se află în grupuri, oamenii nu fac întotdeauna aceste gesturi. Ei nu te judecă. Probabil că încearcă să fie politicoşi şi să asculte. Sau s-ar putea, pur şi simplu, să fie detaşaţi „în lumea lor proprie”. Eu am pus-o odată pe asistenta mea să mă ajute să-mi pregătesc o prezentare foindu-se pe scaun şi „dându-mi” nişte expresii faciale negative în timp ce repetam. Tot secretul este să nu te laşi să fii afectat sau tulburat de limbajul corporal al nimănui. Este foarte probabil ca publicul tău să-şi dorească să reuşeşti şi să te vadă susţinând o cuvântare de succes.

(Nancy Duarte este autoarea noii ediţii a cărţii „HBR Guide to Persuasive Presentations”)