Interviul de angajare este uneori o nuntă. O altfel de analiză sociologică a autenticității
Interviul de angajare este uneori o nuntă: în urmă cu doisprezece ani puneam acest titlu lucrării mele de licență în sociologie, gândindu-mă la toate acele momente în care tinerii erau smulși dintr-un univers individualist, centrat pe sine, și duși, într-o clipă, într-o lume a rigorilor partajate. Spuneam atunci că, la fel ca la o nuntă, când te strânge cravata, te bat pantofii, te-ai certat cu partenerul în mașină, dar ești gata să zâmbești sincer, ca scos din cutie, pentru poza de familie, la fel de brutal te poate lovi contactul cu primul interviu de angajare sau și următoarele.
În anii de după, m-am concentrat tot mai mult pe instrumentele cu care suntem înarmați pentru a fi protagoniștii acestui tip de evenimente, iar dintre toate, pentru unul am făcut o pasiune reală: autenticitatea. Ce înseamnă, cum e să fii autentic, cum îți dai seama că cineva este autentic și cât de bine este să exersezi acest rol.
Deși sunt mulți autori care s-au aplecat asupra acestui subiect, cred că fiecare dintre noi trăim și înțelegem foarte diferit ce înseamnă autenticitatea. În 2016, am derulat un sondaj de opinie în care aflăm că 8 din 10 români se consideră a fi autentici în relația cu ceilalți. Prea bine ca să fie adevărat? Nicio problemă, am continuat cu întrebările și am aflat că un procent similar îi percep pe „ceilalți” mai degrabă lipsiți de autenticitate. Cu alte cuvinte, 80% dintre români nu au încredere în ceilalți: rude, prieteni cunoștințe, acuzându-i că le lipsește fix ceea ce îi face pe ei atât de speciali: caracterul autentic. Or, mă întreb, nu e acesta un paradox? Ceilalți nu suntem, de fapt, tot noi, dar în oglindă? Și atunci, de unde atât scepticism și de ce nu ne descrețim frunțile?
Până la urmă, cât de bine este să fim autentici?
Dennis Waskul, un profesor de sociologie american abordează inautenticitatea și argumentează că aceasta nu este doar inevitabilă, ci uneori chiar dorită. Autorul explorează acest punct important printr-o explorare autoetnografică, un experiment social și o reflexie personală. Waskul încearcă să rămână fidel lui însuși și altora timp de o zi întreagă, dar se confruntă cu dificultăți constante în definirea a ceea ce este autentic și moral în comparație cu ceea ce este inautentic și social corect. În urma confruntărilor cu studenții, colegii și membrii familiei, în urma modului său autentic și sincer de a fi, autorul concluzionează că inautenticitatea nu este doar necesară, ci adesea chiar dorită, iar autenticitatea poate fi extrem de obositoare.
Sociologii spun că Waskul surprinde în mod elegant complexitatea abordărilor dramaturgice asupra idealului de autenticitate. Ce înseamnă asta? Simplu, că autenticitatea este un rol pe care fiecare dintre noi îl jucăm pe scena vieții. Conform lui Goffman, purtăm măști și jucăm roluri în fața altora nu pentru că ne considerăm personaje histrionice asemănătoare actorilor, ci pentru că acțiunea noastră expresivă este, în primul rând, îndreptată spre menținerea relațiilor prin salvarea de fațadă. Exact ca la nuntă: am investit prea mult în machiaj, cămăși de mătase sau coafor ca să ne lăsăm alterați de firesc – nu, vom juca rolul până la capăt. Astfel, din perspectivă dramaturgică, valoarea autenticității și a inautenticității nu constă în alegerea unui rol față de care ne simțim apropiați. Valoarea autenticității și inautenticității constă în a fi o “persoană mai mult sau mai puțin”, mai degrabă decât propriul “adevărat sine” tot timpul și, în consecință, în importanța ascunderii și controlului informațiilor.
Și din nou: ca la nuntă… Sau ca la interviu.
O “persoană mai mult sau mai puțin” este un actor care înțelege că viața socială implică secretizare și, astfel, o anumită măsură de non-sinceritate și inautenticitate. Prin evidențierea diferenței conceptuale între a acționa în mod onest și a acționa sincer, Waskul subliniază că există virtute în inautenticitate și, astfel, că gestionarea impresiilor nu este epitomul inautenticității, ci chiar rădăcina a ceea ce înseamnă a fi un membru funcțional, socializat, integrat și iubit al societății.
Întotdeauna, discuțiile despre autenticitate și inautenticitate sunt numeroase și pot întreține oamenii multe minute bune făcându-i să pară interesanți. Dar dezbaterea nu se oprește la cafea sau în alt moment de socializare. Dimpotrivă, în cadrul domeniului cultural și în special în subdomeniul interdisciplinar al studiilor asupra subculturilor, analiza autenticității este și mai intensă. Studiile etnografice clasice asupra subculturilor bazate pe muzică, contraculturi, enclave, ca stil de viață, asupra scenei sau pur și simplu a grupurilor de prieteni (Frith, 1981) au arătat că preocuparea pentru autenticitate se află la baza apartenenței la grup, a identității și valorilor colective ale grupului, a formării și menținerii identității personale și sociale și a statutului. Așadar, indiferent că performăm într-un rol – de angajat, de angajator, de profesor sau prezentator – dezbaterea autenticității împreună cu ceilalți ne aduce împreună. Paradoxal, un introvertit autentic are mai multe șanse să fie un outcast decât un performer de meserie, un MC social.
Cu toate acestea, în afară de preocupările micro-sociologice referitoare la autenticitate ca congruență cu ideologia grupului și la autenticitatea personală a membrilor grupului, existența subculturilor și diversitatea mare a stilurilor de viață și a proiectelor de sine contemporane atestă preocuparea generalizată pentru autorealizarea individuală, alegere, exprimare de sine și conectare cu ceilalți care gândesc și simt la fel, caracteristică culturii și societății moderne târzii.
Acum, revenind la exemplul inițial, similar unei nunți, în care fiecare persoană își dorește ca celălalt să fie autentic și sincer, iar experiența una memorabilă, în cadrul unui interviu de angajare angajatorul și potențialul angajat își doresc să descopere autenticitatea și compatibilitatea reciprocă. Conceptul de autenticitate joacă un rol central în acest context. Angajatorii caută autenticitate în candidați, dorind să identifice candidații care se potrivesc cu valorile și cultura organizației. În același timp, candidații își doresc să fie sinceri și autentici în prezentarea lor, pentru a-și demonstra calitățile și potențialul în mod autentic.
Ideea de autenticitate în interviul de angajare poate fi înțeleasă și în contextul formării identității personale și colective. Candidații caută oportunități care să le permită să-și exprime autenticitatea, să-și pună în valoare talentele și să-și dezvolte potențialul într-un mediu care îi acceptă și îi susține. De asemenea, angajatorii își doresc să identifice candidați autentici, care să aducă un plus de valoare organizației și să se integreze în mod autentic în echipa existentă.
În societatea modernă, în care individualitatea și libertatea de exprimare sunt valorizate, autenticitatea devine o caracteristică din ce în ce mai importantă atât în plan personal, cât și profesional. Oamenii își doresc să-și găsească un loc de muncă în care să se simtă autentici și să-și pună în valoare pasiunile și interesele. La fel cum în cadrul unei nunți, fiecare partener dorește să fie el însuși și să se simtă liber în relația pe care o formează, la fel și într-un interviu de angajare candidații caută oportunități în care să-și exprime autenticitatea și să-și dezvolte cariera într-un mediu adecvat.
Cu riscul de a deveni prețios, pasez rapid cartoful fierbinte și spun că nu eu, dar Lewin și Williams au spus că autenticitatea reprezintă atât o căutare morală a valorii și practicii autodescoperirii, cât și un efort de a obține identitate și stabilitate în tumultul mereu fluctuant și (relativ) fără ancoră al societății postmoderne, plină de tendințe efemere, panici și îndoieli. Prin diminuarea rolului jocului, ironiei, stilului și afișării evidente a gustului în subculturi și prin accentuarea angajamentului existențial și ideologic față de idealurile unui curent, Lewin și Williams arată cum valoarea autenticității este vie și puternică în subcultura punk pe care au studiat-o.
Pentru reprezentanții culturii respective, printre care au efectuat cercetarea lor de teren, a fi autentic înseamnă a fi creativ, a respinge status quo-ul, a promova valorile autoreflecției, autodescoperirii, originalității și a manifesta o preocupare profundă față de umanitate – caracteristică filosofiei romantice a individului (Boyle 2004; Taylor 1991). Astăzi, descrierea comportamentelor sociale ale unui grup punk seamănă mult mai tare cu descriptorii unei întregi generații: generația Z.
Valoarea autenticității, în acest caz, este trăită prin respectarea “legilor propriei ființe”. Este carpe diem dictonul unei noi generații? Poate fi, câți dintre noi nu ne-am considerat speciali măcar o dată în viață, în special la vârste fragede. Cheia autenticității stă, aș spune eu, nu în identificarea ei, critica ei sau justificarea acesteia. NU! Cred că toleranța este lecția autenticității: disponibilitatea de a îmbrățișa realitățile paralele, realitățile celorlalți. Iar asta, într-o lume tot mai interesată de control, de respectarea rigorilor în viață, acasă, în organizații și în instituții extra reglementate și hiperstandardizate, poate fi o ultimă urmă a umanilor. Iar eu susțin conservarea acestor dovezi. Le-aș zice simplu, urme de autenticitate într-o lume înnebunită după artificial.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 284
Pentru abonare, click aici
