Lavinia Țânculescu-Popa, despre autenticitate: să te uiți în oglindă și să nu vezi un străin!

Sunt autentic. Trăiesc autentic. Nu poți să rostești cuvintele acestea așa, repetat, ca pe o mantră, cumva să te străduiești să fii autentic, fără să crezi în profunzimea înțelesului lor. Și, mai mult, să le rostești cu un soi de înfumurare, aroganță, ca și cum a fi autentic este echivalent cu a fi superior.

Dar, de fapt, ce înseamnă să fii autentic? La ce riscuri te supui afișându-ți autenticitatea, dar și ce roade poți să culegi (personal și profesional) atunci când, fără exagerare, fără trufie, fără teamă, fără interese ori beneficii ascunse te comporți, vorbești, gândești și acționezi exact așa cum ești?

Cu o experiență și expertiză profesională complexă, practician, profesor și cercetător, Lavinia Țânculescu-Popa își pune pe rând cele trei pălării și face lumină într-un subiect atât de complicat și discutabil.

Psihoterapeut, lector universitar doctor, membru în Consiliul Director al Asociației de Psihologie Industrială și Organizațională (APIO) și președintele Societății Române de Analiză Jungiană SRAJ, Lavinia este, de asemenea, consultant senior în domeniul capitalului uman și psihologiei industriale și organizaționale, cu o experienţă de lucru cu organizaţii din România şi din străinătate de peste 20 ani, dintre care, 10 ani în cadrul a două dintre cele mai mari companii de audit şi consultanţă din lume.

Este coach acreditat ICF, autor de articole și capitole de carte precum și de adaptări pentru spațiul românesc pentru cinci manuale de instrumente de evaluare psihologică.

Lavinia, ca psiholog, ce definiție dai tu autenticității? Care ar fi (teoretic) beneficiile ei?

Am căutat într-un dicționar etimologic, pentru că, de multe ori, ne îndepărtăm de sensurile primare, proprii ale unui cuvânt și îl dezbrăcăm de intenția cu care a apărut în lume. Dacă privim alcătuirea cuvântului „autentic” în limba greacă, vedem că acesta descrie calitatea de a „acționa din proprie inițiativă, responsabil”, de a fi „autor, stăpân” pe ceea ce ai înfăptuit. O nuanță interesantă introduce Dimitrie Cantemir, care spune că autentic „corespunde cu ceea ce se pretinde a fi”. Prin urmare, dacă pretinzi că ești, ești obligat să te comporți ca atare. Altfel, altcineva prezintă prin tine altceva care aparține unui domeniu personal. Dar nu neapărat conștient. De exemplu, în limbaj psihodinamic, un complex este mai puternic decât manifestarea conștientă (a eului) și ajunge să „te trăiască”. Poate, prin acțiunile tale „vorbesc” părinții tăi, șefii tăi, oamenii pe care îi învestești cu autoritatea pe care, dintr-un motiv sau altul, ție nu ți-o conferi, dar o atribui altora și atunci ești lipsit de autenticitate. Nu ești congruent cu tine însuți. Această congruență cu sine este primul mare beneficiu: să te uiți în oglindă și să nu vezi un străin. Un alt beneficiu este că aderi la un principiu solid și peren: adevărul. Nu cedezi seducției transmise de iluzie, respectiv, nu te îndepărtezi de realitate. Acesta este un beneficiu în sine, pentru că lumea începe să devină din ce în ce mai robotică, mai puțin personală, mai lipsită de nuanțe, pe undeva mai ușor de înțeles, dar mai greu de reamintit în natura sa profundă. Și tocmai pentru ca să apară nuanțele, trebuie să metabolizezi realitatea, care nu va rămâne duală (alb-negru), ci se va muta, prin muncă, prin efort, prin sacrificiu și prin maturizare (care impune și abstractizare), la niveluri mai fine de granulare a înțelegerii lumii.

Viața însă bate teoria. La urma urmei, nimeni nu este perfect, toți avem niște minusuri, temeri, complexe, pe care nu ne este comod să le recunoaștem. Și atunci, e bine să fii autentic, să îți dezvălui vulnerabilitățile?

Dar nu îți dezvălui doar vulnerabilitățile. Îți prezinți și punctele forte. Problema lipsei de autenticitate este că uiți să mai fii veritabil. Și uiți și să îți folosești punctele bune, nu doar să ți le ascunzi pe cele problematice. Pe acestea, e normal să le protejezi printr-un ușor pansament, dar dacă le învelești într-o pătură groasă, după ce anterior le-ai sugrumat într-un bandaj lipit cu cât mai mult leucoplast, rana (adică zona vulnerabilă) nu respiră și nu se vindecă. Dimpotrivă: se ischemiază și produce efecte suplimentare negative.

Practic, până unde crezi tu că putem fi cu adevărat autentici? Adică, din punct de vedere psiho-emoțional există o graniță la care, de bunăvoie sau siliți de împrejurări, vrem/trebuie/simțim nevoia să ne punem masca?

Până la capăt putem fi autentici. Până nu ne speriem de noi, de ce putem găsi în interior și de ce pot vedea și alții. Simțim nevoia să ne punem masca atunci când suntem nesiguri și nemulțumiți cu cine suntem noi. Sau neștiutori în ceea ce suntem noi. Sau atunci când ce se întâmplă în afară este mult prea înfricoșător pentru ca să putem să-l privim direct „în ochi” și să îl confruntăm (uneori și să-l acceptăm), fără să simțim nevoia să nu ne tragem pe ochi masca. Acum, să fim serioși: până și războinicul Zorro avea o mască pe față. Uneori, masca te salvează. Mai ales când ești în creștere, când sistemul tău de apărare nu este încă format și când, de exemplu, a spune o minciună este o modalitate de supraviețuire și nu un modus operandi.

Chiar și în contextul actual, în care să te expui înseamnă, printre altele, și să te supui ”de bunăvoie” judecății, tu pledezi tot pentru autenticitate?

Da, întotdeauna aș vota pentru a fi autentic, dacă vrei să ai viitor. Dacă vrei să-ți construiești coloana vertebrală, să ți-o menții și să o arăți altora pentru ca să aibă încredere că au de-a face cu un om de încredere, fii autentic! Și dacă vrei să ai trecut, fii autentic, pentru că altfel lumea va crede nu doar că relele trecutului ți se datorează în întregime, dar și că tot ceea ce ai clădit bun nu este asociat numelui tău. Și, cu siguranță, nu ai și nu ești prezent. Nu ești în prezent. Faci orice să nu te concentrezi la tine, te disipi între mai multe persoane, le aparții deși nu știi (uneori) nici cum îi cheamă. Cea mai dură judecată nu este să ți se spună că porți mască, ci să fii întrebat de ce o porți și să nu știi să răspunzi. Asta înseamnă alienare de sine: nu doar să fii, conjunctural, incongruent cu tine, ci să nu știi cine ești, ca să te recunoști.

Oricât de sinceri ori deschiși am fi, sunt momente în care afișăm sau le spunem celorlalți ceea ce vor ei să vadă, să audă, contrar a ceea ce credem sau simțim. Cât de dificil, consumator de energie este psiho-emoțional să balansezi între cine ești și ce spui și ce faci? ”Taxează” psihologia această atitudine ca duplicitară/falsă sau are o explicație rezonabilă, rațională?

Trauma justifică „minciuna”, lipsa de autenticitate. Atunci când ești în război (cu tine, cu alții, cu cel /cei care te-a(u) traumatizat), nu există reguli despre cum să faci să scapi. Mintea (cultura) se suspendă și câmpul conștiinței este invadat de dorința atavică (naturală) de a te salva, cu orice preț. Dacă e, îmi pun o mască pe față pentru ca să scap de un agresor toxic (fie el/ea părinte, profesor /educator, manager, sistem) până mă întrămez și pot să confrunt agresorul. Tinerii angajați zâmbesc fals în fața managerului care le poate securiza, cel puțin pentru o vreme, postul sau a celui care le poate crește salariul. Studenții care nu știu arborează o atitudine binevoitoare în fața profesorului, copiii tac, ca să nu provoace și mai mult un părinte băut, iar toate aceste instanțe constituie legitimă apărare în situații în care raportul de putere este dezechilibrat. Însă e important să se înțeleagă că nu se poate ține, o viață întreagă, o mască de fontă în dreptul ochilor, din teamă sau din comoditatea de a te manifesta matur, pentru că „încep să te doară mâinile” sau, altfel spus, se consumă până la de 100 de ori mai multă energie la falsificarea de tip decât dacă te-ai comporta în mod autentic.

Te rog acum să-ți pui pălăria de psiholog organizațional și să vorbim despre locul de muncă și mediul de lucru. Din punctul tău de vedere, câtă vreme există rezultate bune, are sens să vorbim în business despre autenticitate? Influențează ea cumva eficiența, productivitatea, profitabilitatea?

Da, influențează toate aceste aspecte pentru că vorbește despre viitor. În lipsa încrederii celorlalți, viața organizațională a cuiva (care înseamnă eficiență, productivitate, profitabilitate, învățare, dezvoltare) este pierdută.

Dar în relația angajat – angajator? Noi, românii, avem un folclor destul de bogat pe zona aceasta a servilității, obedienței, interesului personal. Cum vezi și simți tu autenticitatea în relațiile de muncă? Cum vezi tu viitorul relațiilor de muncă? Ce atitudini/comportamente ne pot asigura, în noul context atât de flexibil, niște relații sănătoase, sincere, deschise?

Ca popor, noi am învățat să fim servili pentru ca să nu fim slugi. Am plătit mult tribut turcilor, dar nu am fost niciodată pașalâc turcesc. Foarte rar un „yes-man” este așa pentru că îi place acest statut. De cele mai multe ori, acest lucru ține de cum este acesta perceput și, mai ales, de cum se autopercepe. Dacă se autopercepe ca un angajat care nu are altă posibilitate decât să fie planctonul balenei, asta va fi o vreme. Sfatul meu este unul simplu: dacă nu te-ai născut plancton, fii conștient de faptul că mult nu poți rămâne în această stare. Este doar temporară. Și uneori ține de demnitate, pentru că nu ți se spune să te faci frate cu dracu’ pentru totdeauna pentru că este deștept și viclean, ci ți se spune să te faci frate cu el până treci podul. Cu alte cuvinte, ai trecut podul /hopul / problema, gata, revii la tine, la adevăr. Căci e un truism atât de mare, dar îl spun totuși și aici: încrederea celuilalt (adică autenticitatea) se construiește în timp, dar se pierde într-o clipă, mai ales în diada angajat – manager. Acolo se duc destul de multe lupte, nu doar legate de satisfacția unuia cu celălalt, legate de implicare în muncă și legate de identificarea cu anumite tipuri de practici organizaționale reprezentate, ca model, de manager. Relația aceasta poate fi una destul de toxică și să nu aibă, de fapt, legătură aproximativ cu unul dintre actori așa cum se află ei în prezent, ci să se constituie ca o scenă pe care se joacă nu doar un joc cu miza captivității (din partea managerului), ci se și reiterează scenariul mai vechi al relației primare, dintre mamă și bebeluș. Dacă mama a fost prezentă, pozitivă, caldă, hrănitoare și care știe, vrea și poate să-și oglindească puiul, atunci relațiile ulterioare în viață vor sta mai degrabă sub semnul autenticității, pentru că știi (ai avut experiența, fie aceasta și infantilă) că poți avea încredere și te poți deschide fără consecințe majore. Dacă, însă, ai avut opusul acestui părinte, ești mereu în gardă, gata să joci un rol, poate-poate, de data asta, mama (sau orice altă figură de autoritate) te va iubi necondiționat și te va accepta așa cum ești: fără mască pe față.

Cred că o atitudine potrivită este cea legată de adaptarea comportamentului la condiții și contexte diferite, rămânând, în orice clipă, tributari unei etici personale și unor standarde morale impuse de companie.