Politologul Cristian Pîrvulescu: Unde se duc, atunci când se duc, valorile, credințele și virtuțile
România este excesiv polarizată. Economic și financiar, educațional și cultural, discrepanțele sunt mari între zonele geografice, între rural și urban. Deopotrivă însă, etic, moral și emoțional, noi toți gravităm haotic în jurul unui nucleu socio-politic vicios, care, în loc să ne unească, mai degrabă ne dezbină, păstrându-ne captivi între niște granițe imaginare, în care sentimente, credințe, simboluri, valori ori virtuți par că își pierd consistența și rostul.
Rupți de întreg, privim lumea prin ferestre diferite, dincolo de care, oameni și locuri ne irosim resursele, energia și forța, fie în (deseori) nedreapta luptă pentru supraviețuire, fie în orgolii, resentimente și ambiții mărunte.
Pandemia și războiul din Ucraina însă, ne-au provocat și ne-au scos din coconul în care fiecare se zbătea să-și construiască propriile aripi. Cum și în ce măsură? Politologul Cristian Pîrvulescu, conf. univ. dr., decanul Facultății de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) București, al doilea invitat al Cover Story-ului acestei ediții, trage brusc toate draperiile și ne arată, complet neromanțat, realitatea din fața și din spatele tuturor ferestrelor. Și cu răbdare ne explică exact ce ne unește, ce ne dezbină, ce ține de prezent și de context sau ce este influențat de moștenirea istorică.
Domnule profesor, așa cum spuneam mai sus, România este o țară excesiv polarizată. Este o situație ce ține de prezent și de context, sau e în ADN-ul nostru ca popor să ne concentrăm masele în poli antagonici?
România a fost, este și va rămâne – ca orice stat modern european, chiar și de aici, din răsăritul continentului – rezultatul unui proces de construcție politică, socială și culturală multiseculară. Iar acest proces s-a desfășurat în paralel cu apariția unei identități supranaționale, a celei europene, în raport cu care s-a realizat și concretizarea politică a proiectului românesc. Cei care trăiau pe aceste teritorii acum două secole, dar mai ales cei care au forjat România modernă, descopereau în același timp ideea europeană și pe cea națională. Oricum românii n-au existat de la „natură”, ci s-au „format”, diferențele și identitățile inițiale nedispărând, ci fiind sublimate. Statul român modern este rezultatul unor uniri succesive, în 1859 (Muntenia și Moldova), 1913 (Cadrilater), 1878 (Dobrogea), 1918 (Banatul, Bucovina, Basarabia și Transilvania) și 1944 (Transilvania de Nord), dar și a unor despărțiri în 1812 (Basarabia), 1878 (Cahul, Ismail și Bolgrad), 1940 (Cadrilater, Bucovina de Nord, Basarabia și Transilvania de Nord) și 1944 (Basarabia și Bucovina de Nord din nou). În doar un secol și jumătate sunt prea multe șocuri, care nu pot să nu lase urme! Și aceste urme le simțim. Nu cred că există un ADN , dar cu siguranță există elemente culturale reziduale care se manifestă diferit. Nu este, deci, anormal că suntem diferiți. Din contră! Iar dacă politica nu mai reușește să unească comunitatea – dacă o fi reușit vreodată, căci cred că mai mult lipsa de participare și indiferența au stat la baza consensului național din secolul al XIX-lea – cauza ar putea să rezide în lecturile diferite ale „realității”, dar și a stării de nemulțumire generalizate și amplificate prin internet. Nemulțumirea creează imersia unei unități, dar, de fapt, nu este decât asocierea unor frustrări cu origini și direcții diferite.
În interiorul granițelor acestea însă, credințe, simboluri, valori ori virtuți par că își pierd tot mai mult consistența și rostul…
Lumea evoluează, dar nu evoluează în același fel și în aceeași direcție. Credințele dispar, așa cum dispar și oamenii care le-au dat conținut. Apar însă alte credințe, dar nu prin revoluții – deși unii, să-i numim conservatori, sunt speriați de orice schimbare – ci prin evoluții contextuale. Nici valorile nu dispar: se metamorfozează.
Credeți că este o ”detașare” de moment sau pur și simplu este o nouă etapă prin care trece omenirea la modul general, o etapă în care resimțim o serie de mutații valorice?
Cu siguranță! De aici și reacția și opoziția unora! Dar nu-i ironiza Caragiale pe liberali și obsesia lor privind „reacțiunea”! Apariția internetului a amplificat însă fenomenul, creând impresia de „sfârșit iminent al lumii”. Dar nu cred că valorile se schimbă radical, ci sunt adaptate noului context. Binele, Adevărul și Frumosul – valorile cadru – rămân, dar primesc alte forme. Unii vor, chiar cu violență, cum face Putin cu războiul din Ucraina, să oprească evoluția lucrurilor în numele valorilor „tradiționale”, dar și așa-zisele valori „tradiționale” fuseseră, la un moment dat, valori ”tranziționale”, forme ale schimbării.
Îmbrățișarea unor atitudini, comportamente sau valori, fie că sunt civice, naționale, morale sau religioase, depinde atât de mecanisme interioare, cât și de condițiile exterioare. În tabloul momentului, cât de importante/evidente vi se par schimbările de atitudine? Sunt mai pregnante la una sau alta dintre generații? (nu neapărat în bine sau în rău).
Dacă am judeca în termeni etici schimbările, am risca să cădem în prăpastia fără fund a conservatorismului. De altfel, dintotdeauna noile generații au dorit să se diferențieze de precedentele, să adopte stiluri de viață și de expresie diferite. În secolul trecut, jazz-ul părea revoluționar între cele două războaie mondiale, dar apoi tinerii au preferat rock-ul. Dar și așa s-au diferențiat în funcție de preferințele lor pentru anume feluri de rock: psihedelic, hard, punk etc. Apoi a venit rândul pop-ului și așa mai departe. Un alt exemplu: tinerii de astăzi preferă Tic-Tok în fața Facebook, spre exemplu. Ei vor să fie altfel. Dar și în cadrul unei generații apar diferențe.
Acum treizeci de ani, regretatul meu coleg Vintilă Mihăilescu realiza un studiu privind comportamentul liceenilor bucureșteni și a descoperit că aceștia se autoidentificau ca rockeri și cocalari. Și nu doar în funcție de preferințele muzicale – rock/occident versus folclor/autohtonism, sau de tipul de liceu – de centru sau de periferie, ci și de sistemele de valori. Iar conflictul dintre ei lua adesea forme violente.
Privind la Ucraina, în ultimele luni, mai des ca niciodată în ultimii 33 de ani, ne-am întrebat: noi, în cine/ce (mai) credem? Mai sunt importante pentru noi valori simbol precum familie, Dumnezeu, țară?
Puse în această ordine, aceste valori par profund conservatoare. Să luăm familia, ce înseamnă ea: că soțul deține puterea și o exercită prin violență împotriva soției și a copiilor, că divorțul trebuie interzis sau limitat etc? Ori că este o asociere voluntară între indivizi ce împărtășesc sentimente puternice, care au drepturi egale și se respectă și ajută reciproc?
Apoi, în Ucraina, nu e vorba de o anumită idee, țară sau naționalism – de altfel și țara și națiunea se construiesc acum în acest război – ci de reacția față de nedreptatea, violența și inumanitatea atacului rusesc. Dar la fel s-a întâmplat și în Vietnam, atât împotriva francezilor cât și a americanilor, și în Afganistan (și în cazul sovieticilor și în cel al americanilor) sau în Irak. Este un fenomen sociologic normal. Pe de altă parte, în societățile în tranziție, frica de schimbare duce spre valori refugiu, cum sunt cele pe care le evocați dumneavoastră. Dar ele există permanent, având însă interpretări diferite în funcție de context. Familia este altceva astăzi decât era acum un secol și nu va mai putea redeveni niciodată la acea formă. Iar religia este și ea în plin proces de transformare, de unde și reacția fundamentalistă a celor care se tem de laicitate, dar și creșterea exponențială – aici și aiurea – a curentelor evangheliste. Cum vă spuneam, valorile există, dar iau alte forme și răspund nevoilor concrete ale oamenilor concreți.
Curajul, forța cu care, la doar câteva sute de kilometri de noi, niște oameni apără cu prețul vieții aceste valori sunt un exemplu. Iar noi, românii de rând, am răspuns exemplar – chiar am predat o lecție de omenie. Asta în condițiile în care, cu doar câțiva ani înainte (2016), un studiu global privind empatia arăta că suntem un popor insensibil (am ocupat locul 54 din 63). Pe dvs v-a surprins această efuziune? Dând la o parte contextul, avem sau nu, ca popor, bunătatea, empatia, solidaritatea în gene?
Nu m-a surprins deloc! De fapt, mă surprinde contrariul: acei concetățeni care simpatizează cu agresorul, care au reticențe față de refugiații ucraineni sau care fac paradă de naționalism în legătură cu românii din Bucovina de Nord. Și nu sunt chiar o cantitate neglijabilă! Mulți români – nu toți – au fost însă marcați de violența atacului rusesc și s-au mobilizat pentru a ajuta. În ce privește a doua întrebare, există cercetări ale neuroștiințelor care arată că aceste reacții au o bază neuronală și nu doar la homo sapiens ci și la primate, ba chiar și la alte animale. Deci empatia și în general sentimentele morale nu sunt doar rezultatul educației, deși educația le poate accentua sau, din contră, estompa.
Devotamentul ucrainenilor este inspirat și călăuzit de un far: președintele, care, la rându-i, este susținut de cele mai importante instituții de stat și oamenii din interiorul lor. Or, în cazul nostru, în ultimii 33 de ani (și nu numai), statul nu a fost un pilon de stabilitate, de evoluție și prosperitate, iar aparatul său birocratic n-a reușit niciodată să transmită dincolo de el valori precum încredere, mândrie sau respect. (n. m. autorii studiului la care făceam referire mai sus chiar au explicat poziția codașă prin corupție și nivel scăzut de trai). Sunt cu adevărat acestea motive de ”amorțire” a sentimentelor, a credințelor și convingerilor noastre?
Înaintea începerii războiului, popularitatea lui Volodimir Zelenski scăzuse la 20%. Dar reacția sa imediată la atacul rusesc și calitățile sale înnăscute de comunicator – iar experiența de actor a contat imens – l-au transformat în centrul de greutate al rezistenței ucrainene. Pe de altă parte, la noi, nu cred deloc că statul nu a fost un pilon de stabilitate, ci că tocmai absența statului a dus la situația actuală. Pentru că dictatura comunistă a confiscat și distrus statul, punând partidul – o clică de incompetenți și frustrați adunați de la marginea societății – în locul său. Iar după căderea comunismului, nu a fost reconstruit statul – a cărui construcție nu fusese terminată, de altfel, în perioada anterioară – ci doar partidul unic a fost înlocuit de partide. De aceea, instinctiv, mulți români s-au arătat entuziaști față de Uniunea Europeană, pentru că sperau ca astfel statul să se poată reface într-un mediu propice. Vedeți dumneavoastră, corupția este un exemplu al dificilei construcții a statului. Știm de la Eseul despre dar că darul, cadoul, este o relicvă a epocilor pre-etatice și era un mod de recunoaștere a puterii. Ori, statul apărea pentru a înlocui acest mod de organizare cu un set de instituții. Dar în această zonă a Europei, ca în multe alte părți ale lumii, instituțiile nu s-au putut înrădăcina, așa că formele tradiționale de rezolvare a problemelor – darul – au rămas curente.
Și atunci ”motivele” acestea ne-au depărtat de principiile și valorile care susțin dragostea de țară, sau, de fapt, distanțarea aceasta are cauze mult mai profunde? (De exemplu, în 1989, în condiții infinit mai grele, am găsit în noi resurse să ne opunem sistemului și să luptăm pentru libertate exact cu acest devotament: autentic, profund și necondiționat, dus până la sacrificiul suprem. Resurse am găsit și la Colectiv, și la Ordonanța 13. Și au mai fost momente.) Deci, trece devotamentul prin stomac? Sărăcia înstrăinează și înăsprește?
Dar România nu este o țară săracă! Sigur, există inegalități, și acestea s-au accentuat în ultimele decenii, ceea ce generează o stare de frustrare socială. Dar România nu este săracă! Este un mit! De fapt, suntem în cel mai propice moment al istoriei noastre. Și nu dragostea de țară îi făcea pe Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul – ca să iau exemplele celebre – să lupte, ci puterea și calcul politic. Nu cred că putem spune așa: devotamentul trece prin stomac. De fapt, din locurile și pozițiile diferite unde se află, concetățenii noștri sunt foarte critici. Uneori excesiv de critici și nemulțumiți, dar aceasta nu e o involuție, ci o evoluție, de la o cultură politică de supunere la o cultură civică, deci critică – doar că încă nematurizată.
Se spune că istoria întotdeauna ne învață lecții. Ce lecție vor învăța copiii noștri din istoria recentă a României? Ce bagaj valoric și emoțional vor duce ei mai departe?
Nu sunt pesimist! Dar nu sunt nici optimist! Încerc să fiu realist! Cred că viitoarele generații nu vor fi deosebite de precedentele. Poate vor fi mai educate, ori mai puțin educate – dar totul ține de reperele pe care le folosim să măsurăm asta – dar vor fi în continuarea celor care au fost sau a celor ce sunt. Cu adaptările de rigoare la un context care va fi mereu în schimbare.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 281
Pentru abonare, click aici
