Profesionalizarea coachingului, principala provocare a industriei din România
Cum arată viitorul coachingului în România?
Costel Coravu: Noi, ca și comunitate, am trecut de adolescență, începem să intrăm în faza de maturitate. Se vede asta prin toată energia, prin genul de relație, prin genul de comunicare. Abia de acum încolo începe maturizarea, atât a noastră ca profesioniști, cât și a pieței în ceea ce privește ce înseamnă coachingul, ce poate obține clientul de la el, cum poate să îl folosească.
Ana-Maria Alexandru: Ce ne dă nouă un indicator clar, care ne ajută să măsurăm cum este adoptat coachingul în România, este, în primul rând, interesul exprimat al oamenilor pentru coaching, dar și evenimentele profesionale precum această conferință, unde vin din ce în ce mai multe persoane, care sunt din ce în ce mai specializați. La întalnirea de ieri (n.r. interviul a avut loc vineri, 9 noiembrie) a fost o întrebare din sală: Cine a avut de-a face cu coachingul, a trecut printr-un astfel de proces, cine practică etc? Ceea ce am observat eu este că erau doar 6 persoane din sală nu au avut legatura cu coachingul. Ceea ce înseamnă ca oamenii cunosc domeniul, vor să se specializeze în el sau vor să profite de beneficiile coachingului. Și asta este o veste bună, când cresc numerele de participanți.
Costel Coravu: Și ne bucurăm, nu neapărat pentru volumul de activitate în sine, ci pentru ceea ce poate să aducă ca și îmbunătățire a calității vieții oamenilor, a calității meseriei pe care o fac, a bucuriei de a face lucruri etc. De fapt, de aceea este important pentru noi ceea ce facem.
Care sunt principalele provocări pentru coachingul din România?
Costel Coravu: O provocare mare pentru noi, ca asociație, și pentru care depunem eforturi foarte mari este de a profesionaliza această meserie. Adică persoanele care fac acest lucru să depună o activitate care să îi sprijine cu adevarat pe oameni într-un mod eficient. Fiind o ocupație la început, multe persoane au auzit de ea, a devenit oarecum o moda, și atunci tot mai mulți oameni se declară coach neavând neapărat o pregătire în acest sens. Și există semnale din piața conform cărora, oameni care au avut astfel de experiențe, au rămas neplăcut impresionați de proces și au etichetat această profesie ca fiind o porcărie. Aceste lucruri se întamplă în orice profesie nouă, până lumea începe să înțeleagă despre ce e vorba, până se formează niște specialiști, până se formează o întreagă comunitate. Asta este cea mai importantă provocare din punctul nostru de vedere, ca lumea să știe ce înseamnă un proces condus în mod profesional.
Ana-Maria Alexandru: Eu pot să văd niște provocări dintr-o altă perspectivă. Din prespectiva persoanei care se formează în coaching. Sunt diverse curente prezente în România, sunt diverse școli de coaching și este o provocare pentru cel care vrea să devină coach și care vrea să știe care este școala potrivită pentru el. Cred că una dintre provocările actuale ar fi comunicarea. Provocarea de a avea o punte de comunicare între școlile de coaching, între ARC și publicul țintă, viitorii coachi și viitorii beneficiari ai procesului, în așa fel încât oamenii să primească cea mai bună informație, să poată să hotărască în funcție de această informație care este calea potrivită pentru ei și, la final, să fie mulțumiți de alegerea pe care au facut-o.
Gabriela Gruianu-Gambra: Și mai este o provocare, ce a clientului de coaching și anume: cum îmi aleg coachul. Și aici ne revine nouă, coachilor, un rol în educarea pieței, în educarea potențialului client despre modul în care ar trebui să își aleagă coachul, după ce criterii să facă această alegere…
Și cum puteți face asta?
Gabriela Gruianu-Gambra: Prin prezentări, prin conștientizare, prin sublinierea caracteristicilor, diferențelor, asemănărilor dintre diverse abordări.
Costel Coravu: Un proiect pe care noi ca asociație îl avem în plan, și pe care sperăm să îl implementăm cât mai curând, este să facem astfel de evenimente gratuite, prin care noi, ARC, să mergem către comunitatea de afaceri, în special, și să le spunem despre ce e vorba, ca să înțeleagă cum pot folosi asta, ce anume le aduce, ce este, ce nu este. Să creem această conștientizare, astfel încât oamenii să facă o alege cu putere, în deplină cunoștiță de cauză. Altfel, pot să aibă suprize neplăcute.
Legat de partea de comunicare între școli, aveți vreun plan în acest sens?
Ana-Maria Alexandru: Practic această conferință face parte din acest plan. În primul rând, ce validează procesul este faptul că în fiecare an vin reprezentanți ai fiecărei școli prezente în România. În al doilea rând, vin foarte mulți parteneri din domeniul HR-ului care duc informația în companiile de unde provin. Pe de altă parte, vin coach din exterior sau din ramuri conexe, din metodologii complementare coachingului, care decid dacă este cazul să meargă și să se acrediteze în domeniul coachingului sau dacă să aducă experiență complementară în diverse proiecte de coaching. Un astfel de proiect pe care ARC îl are se numește „ZBURD, educație prin coaching”, care este o platformă de comunicare și de interacțiune foarte mare cu publicul și este destul de intens mediatizat. Astfel, contribuția pe care coachii o au în România, inclusiv în domeniul educației, începe să fie foarte bine cunoscută. Și atunci vin oameni atrași voluntar să contribuie la astfel de proiecte și ajung să se acrediteze ca și coachi, pentru că le place procesul și, în decursul unui an de zile, vor să facă această meserie efectiv, din punct de vedere profesional
Gabriela Gruianu-Gambra: Ce mai face ARC din punct de vedere al comunicării cu școlile este faptul că, la toate evenimentele Asociației, sunt invitate toate școlile cu acreditare din România, inclusiv la evenimentele mai mici pe care noi le avem de două ori pe lună, în fiecare lună, mai puțin vara. La aceste evenimente se întâlnesc reprezentanți și absolvenți ai diferitelor școli, care fac sharing, împărtășesc metode, experiențe.
De ce este nevoie de o standardizare a coachingului în România?
Costel Coravu: Nu aș vorbi de o standardizare, în niciun caz. Ci este vorba de a crea un cadru minimal pentru ca persoanele care își vor scrie pe cartea de vizita titulatura de coach să desfășoare aceste procese într-un mod care să fie cu adevărat benefice pentru client. Asta e preocuparea noastră. Nu spunem “Dacă nu e așa, înseamnă ca nu e valid”. Este vorba de niște standarde minime de formare, de număr de ore de practică, etc.
Ana-Maria Alexandru: Mie, ca și coach, mi se pare absolut vital. Un context profesionist îmi asigură mie liniștea sufletească, că peste cinci ani de zile, în momentul în care zic că sunt coach profesionist, etalonul de calitate la care se află acestă profesie la acel moment este unul ridicat și parte dintr-o comunitate de profesionisti. Am o reputație excelentă, prin prisma faptului că sunt coach, deoarece meseria în sine este o practică onestă, autentică, orientată pe client și care are un anumit grad de reprezentare și calitate în sine.
Gabriela Gruianu-Gambra: Și din punct de vedere al clientului este important, deoarece, în momentul în care contractează cu cineva care se prezinta drept coach, el va putea verifica dacă acea persoană a trecut printr-o formare minimă și nu și-a pus el această titulatură pe cartea de vizită, doar că așa a vrut. Câtă vreme această profesie nu e reglementată, oricine își poate trece pe cartea de vizita acestă titulatură.