Steagul românesc la 8.125 de metri
„Timp de 54 de zile am văzut foarte multe. Norii se izbeau de cel mai mare versant alpin din lume de parcă erau valuri uriaşe ale unui ocean alb. Eram nişte furnici între culise gigantice, iar sentimentul de frică a fost înlocuit cu bucuria pură de a fi acolo. Ne simţeam onoraţi să ne căţărăm pe acest munte şi că ne lasă să facem asta.”- Zsolt Török, despre prima expediție românească reușită pe Nanga Parbat.
Atacul terorist produs de insurgenţi asupra unor alpinişti din Himalaya, în apropierea vârfului Nanga Parbat (8126 de metri), în această vară, s-a produs exact în perioada în care o expediţie românească încerca să escaladeze acelaşi vârf, pe ruta Schell.
Incidentul care s-a soldat cu moartea a nouă alpinişti, – dintre care cinci ucraineni– s-a petrecut pe 23 iunie în tabăra de bază din Valea Diamir şi alpiniştii care voiau să urce atunci pe versantul Diamir au fost atacaţi de talibani. Aceea este ruta clasică, pe care cei mai mulţi alpinişti o abordează ca să ajungă pe Nanga Parbat. Anul acesta au fost în jur de 40. „Faţă de alţi munţi de 8000m, unde vin anual sute de alpinişti, aici la Nanga şi 40 înseamnă mult.”– comentează Zsolt Török, liderul expediţiei noastre, acum când se poate detaşa de cele întâmplate.
Expediţia românească din vara aceasta de pe Nanga Parbat i-a avut ca membri pe Marius Gane şi Teofil Vlad din Piteşti, Bruno Adamcsek din Herculane, pe Aurel Sălăşan şi Zsolt Török din Arad. Din fericire, românii se aflau pe alt versant, şi Creasta Mazeno, care se înalţă la peste 7000m, despărţind valea Diamir de valea Ruppal, i-a ferit şi de atacatori.
În momentul atacului produs de talibani, Bruno Adamcsek şi Marius Gane se aflau în Tabăra de Bază, iar Zsolt, Teo şi Aurel erau la 6000 m. Românii încă îşi făceau aclimatizarea, îşi pregăteau traseul şi îşi echipau taberele. Iniţial, autorităţile le-au cerut să evacueze imediat muntele şi ai noştri se gândeau cam ce ar putea face ca să evite totuşi întoarcerea forţată acasă.
Şi-au anunţat colegii prin staţie, ca să încerce să recupereze ce puteau recupera din echipamente. Din păcate, atunci unele materiale au căzut şi s-au deteriorat, pentru că cei care le-au coborât erau supraîncărcaţi. Abia a doua zi au aflat că nu mai sunt obligaţi să părăsească zona şi au putut să continuie cu planul de ascensiune.
Expediţia românească pe Nanga Parbat a început pe 5 iunie şi ziua vârfului a fost pe 19 iulie
Deşi existaseră expediţii româneşti organizate pe Nanga Parbat, ele nu ajunseseră pe vârf, şi tocmai de aceea miza era de data aceasta foarte mare. Oricum, în tabăra de bază se vorbea numai despre cei nouă alpinişti ucişi, iar Zsolt se străduia să doarmă cât mai mult, pentru că ştia că are nevoie de energie pentru ascensiune.
„Bucătarul şi ceilalţi pakistanezi spuneau că le este frică. Nimeni nu poate înţelege cum pot nişte oameni să ucidă nişte nevinovaţi care nu au nici o legătură cu problemele teroriştilor. Teroriştii luptă pentru ceva, este problema lor, dar să ucizi nevinovaţi este ceva de necuprins pentru o minte sănătoasă. Aşa ceva pot gândi numai nişte oameni obsedaţi şi bolnavi. În orice domeniu, fanatismul e un mare pericol pentru ceilalţi. Eu am fost şocat de veste, mai ales că anul trecut am fost pe versantul Diamir. Mi-am imaginat ce s-a întâmplat acolo.”– comentează Zsolt.
Admite însă că îngrijorarea cea mai mare nu erau teroriştii, ci posibila evacuare. „Este groaznic ce s-a întâmplat , dar nici o secundă nu voiam să-mi abandonez planul şi m-am bucurat când am văzut că şi ceilalţi vor să rămână.”
Deşi la momentul respectiv i-am suspectat că şi-au riscat viaţa rămânând doar ca să nu piardă banii investiţi în expediţie (şi taxa de vârf) – când orice om cu scaun la cap s-ar fi întors acasă – ei susţin că nu-i deloc aşa. Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, trebuie să ştiţi că o astfel de expediţie costă în jur de 10.000 euro de persoană (inclusiv echipamentul şi antrenamentele). Dar Zsolt are altă motivaţie: „Am rămas pentru că suntem oameni cărora le place să ducă până la capăt un proiect, să îşi atingă ţelul propus. Nanga Parbat nu este doar un munte, este chiar «muntele». Dacă abandonam, eram pur şi simplu laşi.”
Cert este că au avut toate informaţiile, au fost bine documentaţi şi echipaţi şi când au prins o fereastră de vreme bună au abordat muntele, cu „tehnică şi prietenie”. Cu excepţia lui Bruno, care a avut probleme de sănătate, ceilalţi patru au atins vârful pe 19 iulie.
TRĂIRI ŞI MOMENTE MEMORABILE
Echipa, cea în care Zsolt a crezut întotdeauna, în cazul lor a funcţionat, iar asta nu se întâmplă prea des. Alpiniştii sunt oameni cu voinţă foarte puternică şi de multe ori egoişti. Se bucură că ei au reuşit să înlocuiască egoismul cu respectul. Zsolt ştie că numai gândirea pozitivă şi credinţa în forţele proprii te pot înălţa, a înţeles că o soluţie există de fiecare dată şi că depinde doar de noi dacă ne angajăm să o aplicăm.
Ca să urci acest munte, Zsolt spune că trebuie să îl iubeşti mai întîi, să nu te gândeşti la el ca la „muntele ucigaş”. „Orice munte merită să îl abordezi cu iubire, fără încrâncenare. O ascensiune este valoroasă pentru individ doar atunci când simţi că nu te mai lupţi cu muntele, ci trăieşti cu el, că trăieşte în tine.”
Tot mai mulţi vor să ajungă în Himalaya, nu pentru că a fost visul lor, ci pentru că „sună bine” şi pentru că un munte de peste 8000m urcat cu succes „aduce faima”. Însă alpinismul adevărat nu are nici o legătură cu asta. Înseamnă „o meditaţie activă”, o serie de fapte în „stare pură”. Românilor care vor să ajungă pe Nanga Parbat le propune să descopere prima dată traseele şi munţii noştri, şi apoi, dacă simt că vor să ajungă acolo unde, vorba lui Alex Găvan, „treci linia” – dacă simt în adâncul sufletului–, atunci merită să meargă mai departe.
Totul în această expediţie a fost memorabil, pregătirea, ascensiunea, pericolele trăite împreună, răsăriturile şi apusurile privite de sus, vârful, puterea prieteniei – toate de neuitat. Amintirea cea mai frumoasă a fost când, pe ultima sută de metri, muntele i-a întins parcă un covor alb, pe care a făcut ultimii paşi spre vârf, cu gândul că de acolo, de sus, va suna acasă. Era într-un punct greu de atins de pe planetă, la peste 6000 de km distanţă de locul pe care îl numim acasă şi tot ce conta pentru el era să poată vorbi la telefon cu soţia. „Cea mai mare bucurie este să poţi să împarţi bucuria.”