Vrei să afli secretul despre marii lideri? Sunt plictisitori

Aşa că imaginile mele despre leadership erau bazate în principal pe ceea ce am văzut în filme şi în sport. Mă gândeam că marii lideri erau cei care zbierau mult la oameni în stil „masculul Alfa“ şi ţineau discursuri prin care îi inspirau pe oamenii lor. Pentru mine, imaginea care întruchipa leadershipul era cea evocată de situaţia când un jucător de baseball urla la arbitru şi era pe cale să fie dat afară din teren, iar managerul lui fugea pe teren să-i ia apărarea şi să ţipe şi el la arbitru şi să fie scos de pe teren în locul jucătorului. Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am crezut că proprietarii de echipe de baseball erau nişte tipi groaznici, fiindcă nu ieşeau pe teren în faţa managerului şi a jucătorului de baseball, ca să fie ei cei daţi afară. Probabil că mi se părea aşa fiindcă echipa mea favorită era deţinută de George Steinbrenner (n. tr.: George Steinbrenner a fost principalul proprietar şi managing partner al faimoasei echipe de baseball New York Yankees; poreclit „The Boss“). Era cunoscut pentru faptul că se implica foarte mult în ceea ce se întâmpla cu echipa: se amesteca în deciziile luate pe terenul de baseball şi era cel care angaja, concedia şi reangaja managerii de echipă. În cele din urmă a decedat în 2010 în urma unui atac de cord.

Dar, după ce am petrecut o vreme povestind cu tot felul de lideri, ca să mă documentez pentru noua mea carte, Man Made: A Stupid Quest for Masculinity, am aflat că viziunea mea despre ce anume face dintr-un om un lider bun era complet greşită. Am lucrat ore în şir alături de şefii unor unităţi de pompieri, de lideri militari sau ai detaşamentelor de cercetaşi şi mulţi alţi conducători de echipe. Spre surprinderea mea, cei mai buni dintre ei erau de obicei nişte ascultători tăcuţi, care îi lăsau pe ceilalţi oameni să ia majoritatea deciziilor. Nu erau deosebit de carismatici. Nici amuzanţi. Nu erau nici măcar tipii cei mai duri din gaşcă. Nu aveau nevoia lui Clinton de a fi plăcuţi de către ceilalţi oameni sau intensitatea generalului Patton. Una peste alta, în general, erau cam anoşti.

Să-l luăm de exemplu pe căpitanul Buzz Smith, a cărui unitate de pompieri din Hollywood este una dintre cele mai solicitate din Los Angeles. Dacă tot e să o spun, nici măcar nu arată aşa cum ţi-ai imagina când auzi „Căpitan Buzz Smith“, ceea ce înseamnă că nu arată ca un personaj dintr-un film de acţiune sau aşa cum sunt portretizate prin figurinele de plastic de colecţie. Are o faţă blândă, un zâmbet lejer, poartă mustaţă şi e un om din care emană bunătatea. Dacă ar fi să fie distribuit într-un film cu astronauţi, el ar fi tipul care s-ar ocupa de amestecatul sucurilor Tang.

Dar ceea ce au în comun Smith şi alţi lideri eficienţi pe care i-am cunoscut este un cod. Smith nu cântăreşte fiecare decizie din dorinţa de a-şi face echipa fericită sau pentru a fi corect cu fiecare. El are un fel de a face lucrurile pe care îl consideră a fi cel corect şi nu face concesii. Misiunea lui este să respecte regulile oraşului, chiar dacă asta înseamnă să îl ducă la spital pe fiecare om care sună la Urgenţe, fiindcă aşa a cerut acesta – indiferent dacă are nevoie să ajungă la spital sau, mult mai probabil, nu are nevoie. Treaba lui e să conducă o unitate care să funcţioneze curat şi organizat, astfel încât echipa lui să răspundă cu precizie militară. Calmul pe care îl emana Smith, mi-am dat eu seama în cele din urmă, provenea din smerenie. Nu simţea nevoia să exprime imediat ceea ce simte, fiindcă înţelegea că nu el era persoana cea mai importantă. Şi e şi mult mai uşor să te simţi sigur pe tine ca şef când te cheamă Buzz.

Toţi oamenii din unitatea lui de pompieri ştiu că fac lucrurile exact aşa cum trebuie. Iar asta pare să îi facă şi mândri, şi siguri pe ei. Ar face orice pentru Smith. Nu pentru că-l iubesc – nu sunt sigur dacă, în afara staţiei de pompieri, ar fi în stare să îi inspire măcar să schimbe canalul TV – ci din cauza credinţei lui profunde în misiunea lui, care îi face şi pe ei să creadă în acea misiune.

Ceea ce a înţeles Smith este că încercarea de a-i inspira pe oameni prin personalitatea ta e riscantă şi epuizantă. Dar dacă îi faci să simtă că o să-i ajuţi să realizeze ceva ce e mult mai mare şi mai important decât tine – nu doar să salveze vieţi, ci să trăiască după un sistem ce conferă demnitate şi mândrie – poţi să laşi credinţa ta să facă treaba în locul tău.

Nu-mi vine să cred că nu există pe undeva vreun poster din acela inspiraţional despre monotonie. E mult mai eficientă decât răcnetele.

Joel Stein scrie editorialul de umor al revistei Time. Prima lui carte, Man Made: A Stupid Quest for Masculinity, este foarte, foarte bună. El a scris şi acest paragraf.

Articol preluat din Revista Cariere de iunie. Pentru detalii legate de abonare, click aici