Cristi Puiu: “E deja complicat sa poti identifica raul”
Acesta este filmul “Aurora”, al lui Cristi Puiu, regizor apreciat de unii, controversat si incomod pentru altii. Indiferent de ceea ce se comenteaza pe marginea creatiilor sale, Cristi Puiu a fost decorat de ambasadorul Frantei la Bucuresti, Henri Paul, cu Ordinul Artelor si Literelor in grad de Cavaler.
Pictura l-a fascinat de copil, a inceput cursurile la Ecole Superieure d'Arts Visuels din Geneva, departamentul de Pictura, dar la finalul primului an, a abandonat cursurile, pentru a le incepe pe cele de film, la aceeasi scoala.
A socat cu primul sau lung metraj, "Marfa si banii", dar a castigat mai multe premii internationale. In 2004, "Un cartus de Kent si un pachet de cafea" a castigat Ursul de Aur pentru cel mai bun scurt metraj la Festivalul de la Berlin, Marele Premiul al Festivalului de Film de la Zagreb si premiul pentru scurt metraj la Festivalul de la Buenos Aires Festival. Si “Aurora” paseste incet, dar sigur pe urmele filmului “Moartea domnului Lazarescu”, marele succes al lui Cristi Puiu. Prezent la Sighisoara Film Festival din 23-26 iunie, Cristi Puiu a raspuns la cateva intrebari legate de ce trebuie sa faca un regizor pentru ca sa aduca filmul in cinematografe si mai ales despre arta pe care o slujeste.
“Ce inseamna un festival de film prentru un regizor? Inseamna foarte mult, mai ales la felul in care functioneaza cinematografia in Europa. E foarte greu sa faci film”, spune Cristi Puiu. “In momentul in care ai scris un scenariu bun, sau ai unul selectionat, ai primit finantare, de fapt atunci cand toate lucrurile se intampla in mod fericit si ajungi sa filmezi si sa montezi, te trezesti cu filmul in brate, ei bine, odata ce acest lung proces tehnologic s-a incheiat si filmul se afla in cutie atunci incepe batalia cu festivalurile. Exista fel de fel de calcule pe care noi, regizorii, le facem, unii dintre noi mai mult. Cinematografia romana se simte mai bine in ultimii ani, iar lucrurile s-au intamplat relativ bine pentru multi dintre noi. Nu cred in povestea aceasta cu festivalurile, nu cred in povestea cu competitiile in arta. In maniera generala s-ar putea ca noi, oamenii, sa fim structurati in felul acesta, s-ar putea ca intr-un fel subtil, sa existe tipul acesta de informatie genetica care sa vizeze competitie, competitivitate, ierarhie, podium, premii, dar nu cred. S-ar putea, dar nu cred. Deci, nu cred nici in povestea cu festivalurile. Din pacate nu exista o alta formula si nici eu nu am vreuna de propus.
“Actoria nu exista”
Eu nu cred in povestea asta cu actoria, unii actori se supara pe mine, dar se supara degeaba pentru ca mai tarziu vor intelege ca este o mare prostie si o mare pacaleala. Actoria nu exista. Exista vocatie, exista talent, dar nu exista actorie ca meserie. Adica, intri intr-un sistem din acesta institutionalizat in scoala, petreci trei, patru ani, apoi urmeaza masteratul. Dar mai nou pentru a putea preda actoria tu, actor, trebuie sa devii doctor. E asa o pacaleala si o batjocura si asa o smecherie… Poti sa intri intr-un sistem, intr-o structura institutionalizata ca sa devii medic, inginer, arhitect, dar nu actor, nu pictor.
E o meserie inventata, ea ar trebui sa existe doar ca o consecinta a talentului, vocatiei si nevoii de a juca. Mi se pare ca este pusa caruta inaintea boilor. Atunci, multi oameni se pacalesc, iar cand eu le spun ca nu ma intereseaza ca ei sunt actori doare. Eu cred ca se poate ajunge la o forma de adevar, un fragment de adevar, prin intermediul jocului actorului si asta doar in masura in care actoria este o forma de cunoastere de sine. Prin urmare implicarea unui actor trebuie sa fie de alta natura. Nu este ca strungarul care se duce in fabrica si-si face norma, nu este ca profesorul care se duce la scoala si-si face si el norma, respectand programa. E o meserie care are legatura cu viata ta, pentru ca tu te expui pe tine, e corpul tau, e vocea ta, e chipul tau, e expresia ta, esti tu. Trebuie sa devina o cercetare a propriei persoane, a propriului sine, e o forma de cunoastere de sine.
Discutand in termenii acestia cred ca foarte multi m-au injurat. “Asta e nebun!, zi-mi, domne, ce trebuie sa spun, replica aia sau aia”. Eu nu pot sa lucrez asa. Lucrurile cu adevarat importante nu se petrec asa. Lucrurile cu adevarat importante, care apar intr-un film, care se nasc intr-un film, nu sunt puse de catre regizor, nu sunt puse de catre actor, de operator de catre scenograf, de catre nimeni. Lucrurile care se nasc acolo sunt ca o consecinta a insistentei, a incapatanarii regizorului, actorului, operatorului. Atunci cand exista incapatanare si insistenta si dorinta si nevoie, sete, atunci se simte o portita, dar nu este o portita pe care tu o deschizi. Nu stiu daca o deschide Dumnezeu. Daca o deschide hazardul. Mie imi convine mai repede sa ma gandesc in termenii acestia, ca o deschide Dumnezeu. Ai batut cu adevarat la usa, ai vrut cu adevarat. Trebuie sa stii ce vrei sa vrei.
“Aurora” nu este un film usor
Sunt destul de relaxat cu “Aurora”. Ca e prezentat sau nu e prezentat, asta nu ma intereseaza. Cei care il vad cred ca trebuie sa-si reconfigureze cumva asteptarile, pentru ca nu este un film usor, desi este foarte usor. Oamenii se insala de foarte multe ori, noi ne inselam de foarte multe ori. E o lectie din care nu invatam niciodata nimic. Toata viata facem aceleasi greseli. Exact aceleasi greseli. Greselile pentru care am fost conceputi. Facem exact lucrurile bune pentru care am fost proiectati si lucrurile rele pentru care am fost proiectati. Nu invatam nimic din asta si tot timpul avem niste asteptari gresite. La “Aurora” s-a tot intamplat un lucru, peste tot pe unde a fost prezentat. Criticii, nu toti, slava Domnului, pentru ca nu toti gresesc asa in zona asteptarilor, se gandesc ca un regizor a facut filmul acela inainte, apoi intra in sala cu filmul anterior in cap si se aseaza in scaun asteptand un film din acelasi gen. Si nu e asa. Exista tipul acesta de gandire.
As spune ca intram virgini in sala de cinema, chiar daca nu stim nimic despre film ceva tot stim. Macar titlul. De ce cheama asa, “Aurora” ce o fi. E o femeie, ce inseamna. De multe ori se intampla sa uitam ca raspunsurile la intrebarile legate de titlu vin pe parcursul filmului, la sfarsit, la inceput. Nu stim. Ele vin. Ele nu trebuie formulate, chiar daca vin retrospectiv. Ajungem sa uram filmul pe care tocmai l-am vazut, daca intrebarile sunt de talie mare, fie cochetam cu un soi de judecata de valoare de tipul “Da, da, parca mai misto a fost cel de dinainte sau e mai misto decat ala de dinainte”, cand intrebarile sunt de talie ceva mai mica. Suntem in acelasi perimetru al intrebarilor de tot felul. Nu putem scapa de chestia asta. Poate chiar este in structura noastra. Nu avem raspunsuri, o multime de lucruri, de evenimente care se petrec in viata noastra nasc intrebari care aparent nu au raspuns, iar pentru ca nu poate functiona creierul nostru fara raspuns, formulam noi unul.
“Am ajuns sa spun ca urasc cinema-ul”
Nu cred ca sunt un pionier in cinematograful romanesc, dar stiu ca asa sunt vazut. Este in parte adevarat, pentru ca nu sunt tampit si gandurile nu se nasc asa inconstient in mintea mea. Cred ca este o consecinta a faptului ca ma raportez asa la lume. Filmele, asa cum mi le doresc eu, nu sunt facute. Si asta e doar in parte adevarat. Exista o multime de lucruri care ma deranjeaza si ma revolta in cinema, am si ajuns sa spun ca urasc cinema-ul. Eu nu iubesc cinema-ul, pe mine nu ma intereseaza cinema-ul. Felul in care autorul X, Y ajung sa articuleze o intrebare. In termenii acestia cinema-ul intereseaza. In momentul in care autorul imi spune mie cum e lumea atunci avem o problema. Eu cinema-ul acela il urasc. Are legatura cu felul in care m-am format eu ca regizor.
Cel care m-a format fara ca el s-o stie, mort in 1989, John Casavettes spunea la un moment dat, intr-un interviu: “Regizorul, odata ajuns pe platou si incepe sa faca film, trebuie sa plece de la premisa ca nu stie absolut nimic si ca filmul, aceasta experienta de fabricare a unui cosmos este de fapt un act de cunoastere”. El nu stie nimic, isi pune intrebari, cauta sa inteleaga cum functioneaza lucrurile, cum functioneaza relatiile dintre oameni, cum functioneaza un gest, care este functia unei priviri. Ce inseamna aia sau aia, el nu stie. Eu sunt format astfel de Casavettes. Odata cu asta am primit, indirect, un raspuns, pentru ca apare intrebarea asta destul de frecvent Ce inseamna un film bun, ce inseamna un film rau? De regula impartim in filme comerciale, de entertainment, filme de autor, care nu pun probleme. Nu sunt impotriva filmului de divertisment, nu sunt impotriva filmului de autor, nu sunt pentru filmul de divertisment sau pentru filmul de autor. Cred ca exista un singur cinema, nu cred ca el poate fi impartit in film de fictiune si film documentar.
Un singur cinema, singurul cinema valabil pentru mine este cel pe care il face autorul isi asuma faptul ca nu stie si incearca sa formuleze intrebari, incearca sa chestioneze, sa inteleaga, sa cerceteze realul. Si atat. Atunci, dintr-odata lucrurile s-au limpezit si pot spune ca filmul acela nu-mi place pentru ca este nascut din mintea unui domn care crede ca stie cum stau lucrurile. Daca el crede ca stie cum stau lucrurile cred ca el in acelasi timp pacatuieste prin vanitate. Nu cred ca stie cum stau lucrurile, nimeni nu stie. Cel mai onest este sa facem drumul pe care il putem face. In mod indiscutabil, sau cel putin astazi asa cred, drumul se opreste la semnul de intrebare. Nu cred ca vom primi vreodata raspunsurile pe care intrebarile noastre le reclama, dar cred ca putem formula intrebarile. Un fizician, Charles Fineman, spunea o chestie foarte interesanta: “Don’t fool yourself”. Sa nu ma amagiti pe voi insiva. Nu uitati ca oamenii cel mai usor de pacalit sunteti voi insiva. Acesta este un lucru pe care il uitam in mod frecvent, pentru ca instinctul de conservare ne indeamna sa uitam asta. Dar nu facem altceva decat sa ne amagim in mod constant. Ne este frica. Frica este foarte prezenta si atunci trebuie sa mai luam o data cartile sfinte la mana, sa le mai citim din cand in cand, sa ne intoarcem la evanghelii, la biblie, sa vedem ca frica este foarte prezenta in texte, poate ca nu sunt chiar tampite textele acestea. Din frica facem toate greselile astea. Din frica se naste amagirea. Dar de ce, cum, cum sa scapi de asta habar nu am. E deja complicat sa poti identifica raul”.