Capcana recrutării de tip fast-food
Săptămâna trecuta v-am prezentat un text despre tendinţa naturală de a recruta persoane care ni se aseamănă – ca experienţă, educaţie, valori, personalitate, istoric etc. Am punctat atunci faptul că suntem predispuşi a fi încântaţi de persoane familiare. Nimic de blamat. Nu este o atitudine pentru care ar trebui să ne simţim vinovaţi, doar că trebuie să ne controlăm acest entuziasm pentru familiaritate atunci când vine vorba de procesele de recrutare.
Trecând însă peste acest aspect al familiarităţii, autorul (Joel Peterson) textului respectiv a continuat seria greşelilor în recrutare cu sindromul „fast-food hiring” (sau „avem nevoie de cineva nou ieri!”). Aşteptarea, acest exerciţiu sublim al răbdării, este de regulă cea mai frustrantă etapă dintr-un nou proces. În cazul de faţă – angajarea unei persoane (sau „talent” dacă ar fi să ne raportăm la contextul actual):
„Cât de cunoscut vi se pare următorul scenariu: te simţi legat de mâini şi de picioare – până când nu acoperi poziţia vacantă nu poţi să avansezi cu proiectul, nu poţi să te ocupi de altceva, nu poţi să-ţi creşti business-ul. Nu vrei decât să găseşti pe cineva ca să te poţi întoarce la treabă – iar persoana din faţa ta pare că se potriveşte tocmai bine.
Prea des, sub presiunea timpului, managerii se mulţumesc cu o angajare de tip fast-food. Când eşti lihnit de foame, drumul până la acel prânz sănătos pare atât, atât de lung, iar hamburger-ul, cartofii prăjiţi şi shake-ul sunt chiar după colţ. Te ocupi mai târziu de acele kilograme în plus – sau de durerea de stomac.
Totuşi, atunci când iei decizii importante în momente de disperare, lucrurile nu se sfârşesc tocmai bine. Dacă aştepţi să creezi o poziţie nouă până în momentul în care eşti deja disperat pentru a angaja pe cineva, probabil că ai aşteptat prea mult. Pe scurt, managerii fără experienţă (şi recrutorii fără experienţă) se gândesc că angajarea unor persoane care sunt “ok” reprezintă …
Citeşte articolul integral pe hrmanageronline.ro.