De ce nu ne place la școală?
Am căutat răspunsuri, iar lista e lungă. Știm deja că sărăcia, greutățile din familii disfuncționale, influența negativă a colegilor, prietenilor sau chiar a rudelor, toate acestea pot cauza desprinderea parțială sau totală de sistemul de educație, respingerea de idei, valori și principii ce pleacă de aici. Pe lângă cauzele evidente ale distanțării de școală, am mai descoperit însă trei nuanțe aparte. 1. Copiii nu învață lucruri de la persoane pe care nu le plac. 2. Copiii nu se tem că greșesc; învață să le fie teamă la școală, unde greșeala este stigmatizată, sufocând creativitatea. 3. Școala de astăzi chiar nu este pentru toți copiii. Am analizat aceste nuanțe cu ajutorul resurselor Ted, unde psihologi, educatori, formatori de minți tinere încearcă să schimbe paradigmele educației, încremenită în circuite specifice unei ere apuse.
1. Copiii nu învață lucruri de la persoane pe care nu le plac.
Ți s-a întâmplat să respingi o părere doar pentru că ești reticent față de persoana celui care o emite? Așa pățesc și copiii. Un adult care nu poate stabili o relație de colaborare cu elevul său nu va reuși să transmită cine știe ce informație, oricât s-ar strădui. Cu toții ne amintim de majoritatea pedagogilor din viața noastră – pe cei mai buni, ca și pe cei mai slabi, pe cei care ne-au făcut să creștem, pe cei care ne-au umilit. Și asta ne poate duce la o concluzie simplă: o educație solidă nu are loc fără o relație solidă, iar considerația și respectul sunt drumuri cu dublu sens.
Așa că, dacă ești educator, învățător sau profesor, „trebuie doar să faci câteva lucruri simple, cum ar fi să cauți întâi să înțelegi, în loc să fii înțeles. Lucruri simple, cum ar fi… să îți ceri scuze”. Sunt cuvintele unei simple profesoare, cu experiență de 40 de ani, crescută în familie de pedagogi, și se numește Rita Pierson. „V-ați gândit vreodată la asta? Îi ceri scuze unui copil și e de-a dreptul șocat… Am predat odată o lecție despre fracții. Nu mă prea pricep la matematică, dar mă pregătisem. După lecție, m-am uitat la manualul profesorului. Predasem toată ora greșit! A doua zi m-am dus în clasă și am zis: Copii, trebuie să-mi cer scuze. Am predat lecția greșit. Îmi pare foarte rău! Și ei au spus: Nu-i nimic! Erați așa de entuziasmată, încât nu ne-am îndurat să vă oprim…”
Elevul știe că nu se descurcă și asta îi sapă și mai mult încrederea în sine? Există o formulă magică și pentru asta, spune profesoara cu experiență de patru decenii. „Am dat o lucrare cu 20 de întrebări. Un elev a greșit 18 dintre ele. I-am pus +2 pe lucrare și am desenat o față zâmbitoare. M-a întrebat: Am picat? I-am răspuns afirmativ, așa că m-a întrebat de ce am pus atunci o față zâmbitoare. Și am zis: Pentru că te descurci. Ai nimerit două. Nu le-ai greșit pe toate! Iar după ce revizuim lucrarea, o să te descurci mai bine. A zis: Da, doamnă, pot mai bine! Vedeți voi, -18 suge toată viața din tine. +2 zice: Nu-i totul pierdut. Fiecare copil merită un campion, un adult care nu o să renunțe niciodată la el, care înțelege puterea legăturilor și care insistă ca el să fie cât de bun poate să fie.” Iar asta chiar nu este o misiune imposibilă pentru educatorii care au cu adevărat vocație.
2. Copiii nu se tem că greșesc; învață să le fie teamă la școală, unde greșeala este stigmatizată, sufocând creativitatea.
Trebuie să pregătim pentru viitor copii care se vor pensiona cândva către sfârșitul acestui secol, ai cărui zori noi i-am trăit ca adulți, cu toate că nu avem idee cum va arăta lumea nici măcar peste zece ani. Lumea se schimbă cu tot mai mare repeziciune, și cum poți ține pasul altfel decât învățând continuu? Învață să înveți, inclusiv din greșeli! Este sfatul lui Sir Ken Robinson, autorul unei prezentări mult mai celebre, despre școala care ucide creativitatea. Este expert în educație și consideră – ca mulți alții – că sistemul educațional trebuie regândit din temelii, pentru a lăsa loc creativității și recunoașterii multiplelor fațete ale inteligenței umane.
Copiii își asumă riscuri, spune el; nu se tem de greșeli. „Nu spun că a greși e totuna cu a fi creativ, dar știm că, dacă nu ești gata să greșești, nu vei crea niciodată ceva original. Până la maturitate, majoritatea copiilor pierd această calitate: ajung să le fie frică să greșească, pentru că, în sistemele naționale de învățământ, greșelile sunt cel mai rău lucru posibil.” Mai târziu în viață, stigmatizăm greșelile în companiile în care lucrăm; de fapt, educăm oamenii să-și piardă capacitățile creative. „Picasso a spus odată că toți copiii se nasc artiști. Problema e dacă vrem să rămânem artiști pe măsură ce creștem. Eu sunt convins că pe măsură ce creștem creativitatea nu apare, ci dispare, în urma educației. De ce oare?”, se întreabă Sir Ken Robinson.
Răspunsul se află în istoria recentă a omenirii, în epoca industrializării, când omul a început să fie profund modelat după chipul și asemănarea mediului în care muncește. Întregul sistem școlar public a fost creat în lume în secolul XIX pentru a servi industrializării, pe o structură de aptitudini școlare. Așa se face că cele mai folositoare materii pentru muncă sunt cele mai importante, ierarhia globală punând matematica și limbile pe primul loc, apoi disciplinele umaniste. Codașe sunt mereu artele, peste tot în lume. „Și aproape în orice sistem e o ierarhie în cadrul artelor: arta și muzica au de regulă un statut mai important decât teatrul și dansul. Nu există nici un sistem de învățământ unde copiii să învețe zilnic dansul, așa cum învață matematică. De ce? De ce nu? Cred că e important; și matematica e importantă, dar și dansul. Copiii dansează mereu dacă au voie. Toți dansăm”, spune expertul în educație. Dar „probabil că la școală ați fost împiedicați cu blândețe să faceți ce vă plăcea, pe motiv că nu veți găsi serviciu făcând asta. Corect?”
Aptitudinea școlară, pe de altă parte, domină viziunea despre inteligență, pentru că „universitățile au creat sistemul după propria lor imagine”. De fapt, „întregul sistem de învățământ public din lume e un proces prelungit de intrare la universitate. Consecința e că mulți oameni talentați, geniali și creativi cred că nu sunt așa cum sunt, pentru că talentul lor nu e apreciat sau chiar e stigmatizat.” Diplomele își pierd valoarea, pentru că în lume sunt tot mai mulți absolvenți, tot mai mulți masteranzi și doctoranzi.
Concluzia? „Trebuie să regândim concepția despre inteligență. Ați auzit de Gillian Lynne? E o coregrafă celebră. La școală, prin anii 30, era irecuperabilă, se credea că are o problemă de învățare, nu se putea concentra, se foia; acum am spune că avea ADHD, nu-i așa? Dar asta era în anii 1930, iar ADHD-ul nu se inventase încă. Nu era o boală disponibilă! (…) Așa că s-a dus să o vadă un specialist. (…) La final, doctorul a pornit radioul de pe birou și a ieșit împreună cu mama din cabinet, spunându-i: Stați și priviți-o. De îndată ce au ieșit, Gillian era în picioare, mișcându-se pe ritmul muzicii. Au privit-o o vreme, iar el s-a întors către mamă și i-a spus: Doamnă Lynne, Gillian nu e bolnavă, e dansatoare. Duceți-o la o școală de dans. (…) Astăzi, producțiile ei sunt printre cele mai reușite din istorie, a încântat milioane de oameni și e multimilionară. Altcineva i-ar fi dat pastile și i-ar fi spus să stea locului.”
3. Școala de astăzi chiar nu este pentru toți copiii.
Ne referim aici la copiii care nu se pot adapta sistemului de educație, fără să aibă vreun deficit de inteligență sau decalaj față de colegii de an, ba chiar dimpotrivă. Sunt „loazele” care trec cu greu anul școlar sau care abandonează facultatea și ajung totuși „bine”. Despre ei vorbește o fostă asemenea „loază”, antreprenor din copilărie relativ certat cu școala, pe numele său Cameron Herold. Nu și-a finalizat studiile, dar de 20 de ani mentorează antreprenori de pe cinci continente, străduindu-se în acest timp să convingă părinți și profesori să cultive spiritul de afaceri prezent în copii de vârste fragede.
„M-am luptat cu școala. Dar am știut de foarte mic că îmi plăceau banii și afacerile, îmi plăcea această latură antreprenorială. Și am fost crescut să fiu așa. Eu cred că ratăm oportunitatea de a găsi copii cu asemenea înclinații și să îi pregătim sau să le arătăm că a fi antreprenor este, de fapt, un lucru grozav, cu toate că este demonizat – și asta se întâmplă în multe societăți”, spune Cameron Herold cu ocazia altei conferințe TED. „Cred că dacă am putea să îi facem pe copii să îmbrățișeze idei de antreprenoriat de mici, așa cum îi învățăm pe cei care sunt dotați pentru știință să meargă spre știință, am putea schimba orice problemă din lumea de azi. Pentru fiecare problemă există cineva care are o soluție. Iar când suntem copii, nu ne spunem că este imposibil, pentru că suntem prea nătărăi să ne dăm seama că ar putea exista ceva ce nu am fi capabili să rezolvăm”, spune el.
Ca și Sir Ken Robinson, Herold sugerează că, mai degrabă decât un diagnostic rapid cu ADHD, există copii care nu se pot adapta regimului strict de școală, iar tratamentul medicamentos are uneori ca alternativă niște activități care pur și simplu se mulează pe aptitudinile elevului.
„Toţi aceşti copii ar putea să dezvolte afaceri, în loc să aştepte gratuități de la guvern. În schimb, tot ce facem este să stăm şi să îi învăţăm pe copiii noştri toate lucrurile pe care nu ar trebui să le facă – nu lovi, nu muşca, nu înjura. Apoi îi învăţăm să se orienteze spre slujbe – doctor, avocat, contabil, dentist, profesor sau pilot, în timp ce media spune că ar fi cu adevărat grozav dacă ai putea să fii model sau cântăreţ sau un star sport. Dar ei pot fi și antreprenori. (…) La întrunirea antreprenorilor din Organizația Tinerilor Președinți află oricine că toți s-au chinuit la școală. Eu am 18 din cele 19 semne din diagnosticul ADHD. Știați și că sindromul bipolar este poreclit boala directorilor generali? Ted Turner o are. Steve Jobs o avea, toți cei trei fondatori Netscape o aveau – Steve Jurvetson, Jim Clark şi Jim Barksdale. Poți vedea aceste semne la copii. Și ceea ce facem noi este să le dăm Ritalin (medicamentație pentru ADHD – n.trad.) și să spunem: Nu fi genul antreprenorial. Adaptează-te celuilalt sistem și încearcă sa devii un student! Îmi pare rău, dar antreprenorii nu sunt studenți! Noi mergem pe repede înainte, ne dăm seama care e jocul. Am furat eseuri, am trișat la examene. Când eram la universitate, angajam copii care să îmi facă temele la contabilitate pentru 13 proiecte consecutive. Ca antreprenor nu faci contabilitate: angajezi contabili. Eu pur și simplu mi-am dat seama de asta mai devreme.”
Înapoi la ideea de alocaţie, ea îi învaţă pe copii conduite greşite, în opinia sa; îi învaţă să se gândească la un serviciu, o plată garantată regulată. Herold își educă ambii copii, de mici, să studieze casa şi grădina, căutând lucruri care trebuie făcute, reparate etc., sau le spune direct ce trebuie făcut. Apoi negociază ce vor primi ca plată, având ocazia de a găsi lucruri de făcut, de a dezvolta abilităţi de negociere, de a descoperi tehnici de identificare a oportunităţilor.
„Nu le citi poveşti în fiecare seară. Poate că ar fi bine ca patru nopţi pe săptămână să le citeşti poveşti şi trei nopţi să îi pui pe ei să spună poveşti. De ce să nu te aşezi lângă copilul tău şi să îi dai patru lucruri: o cămaşă roşie, o cravată albastră, un cangur şi un laptop şi să îţi spună el o poveste despre aceste patru lucruri. Copiii mei fac asta tot timpul. Îi învaţă cum să vândă, îi învaţă să fie creativi, îi învaţă să gândească. Puneţi-i să se ridice în faţa grupurilor şi să vorbească, chiar dacă înseamnă să stea doar în faţa prietenilor, faceţi piese de teatru şi discursuri. Acestea sunt trăsături de antreprenori pe care vreţi să le dezvoltaţi. Arătaţi-le copiilor cum sunt clienţii şi angajaţii răi. Arătaţi-le angajaţii arţăgoşi. Când aveţi de a face cu servicii de proastă calitate, arătaţi-le. Spuneţi-le: acest individ este un angajat de doi bani. Dacă mergeţi la un restaurant şi aveţi parte de servicii proaste, arătaţi-le că sunt servicii proaste. Luaţi nimicurile copiilor care sunt prin casă acum, jucăriile care de doi ani nu mai sunt de vârsta lor, şi spuneţi-le: Ce-ar fi să vindem o parte din lucrurile astea pe internet? Şi chiar ei pot să le vândă şi să înveţe să deosebească escrocii când încep să vină ofertele pe mail. Învăţaţi-i cum să fixeze preţul, cum să îl ghicească, să pună poze. Învăţaţi-i cum să facă aceste lucruri şi să câştige bani.”
Scurtă concluzie
Când procesul de învăţare este înglobat în lumea reală, când graniţa dintre şcoală şi viaţă se estompează, când sunt lăsați să fie curioși și să dea frâu liber imaginației, copiii devin conștienți de locul lor în lume. Așa descoperă cum pot fi parte din ea, cum se pot responsabiliza, cum pot deveni piese într-un angrenaj dedicat evoluției, iar asta are drept consecință directă bunăstarea elevilor de orice vârstă. Devin mai competenţi, tot mai independenți, tot mai pe picioarele lor.
—
BONUS: „Eu pot”, filosofia de viață prin care niște copii dintr-o zonă rurală a Indiei au aflat de ce minorii nu trebuie puși să muncească opt ore pe zi sau obligați să se căsătorească. Și mai mult decât atât, au învățat să militeze activ pentru abolirea acestor practici. Unde au învățat asta? La școală. O altfel de școală, adaptată timpurilor – și mediului.