De ce România snoabă a alungat România meseriașă*

Știu, este o afirmație dură și care nu gâdilă deloc plăcut urechile celor care pretind că fac tot ce e mai bine pentru copiii lor și care văd în educația lor doar o investiție financiară și nu una umană. Știu, nu sună deloc plăcut pentru cei care, cu cele mai bune intenții de propășire materială, își chinuie copiii prin 2-3 facultăți, de regulă particulare, doar de dragul de a se mândri cu diplome și titluri academice. Cu cât mai pompos sună numele instituției academice, cu atât e mai mare ispita de a-și împăuna odrasla cu diplome înrămate și tocă de absolvent cu care să se pozeze și să se afișeze în rețelele sociale. Noi, angajatorii și recrutorii de astfel de colecționari de diplome, masterate, știm cât de lipsite de valoare sunt. Vedem la interviuri și mai apoi, la lucru, cât de lipsite de substanță sunt. BAC-uri fără valoare, bifate, facultăți multe, mastere ca să mai prelungim puțin agonia și statul prin cămine și campusuri – toate ca să mulțumim ambiția mamei sau tatei care vor cu orice preț un copil cu studii superioare. Indiferent că acel copil are sau nu aptitudini pentru așa ceva, indiferent dacă el își dorește altceva – poate o meserie decentă pe care să o deprindă la o școală profesională și din care să își câștige pâinea chiar de la 18 ani. Nu, așa ceva nu se poate, un astfel de copil ar fi rușinea familiei și părinții nu ar mai putea scoate capul în lume. Cum să reacționeze atunci opinia publică la închiderea școlilor profesionale din vremea mandatului doamnei Ecaterina Andronescu? Cum să se activeze spiritul civic când acesta este atrofiat de snobismul celor care cred că suntem o nație de intelectuali, supradotați și olimpici, care nu au nevoie de școli de meserii? Și care se înspăimântă doar la gândul că al lor copil ar ajunge zidar, faianțar, croitor, coafeză, manichiuristă? Deși, culmea, toți avem nevoie de ei, ne folosim de ei și pentru că sunt din ce în ce mai rari, au devenit și foarte prețioși și, implicit, scumpi.

Educația „de top”/vs/educație de periferie – o segregare nedreaptă

„Superioritatea” asta tipic românească în ceea ce privește educația „de top” în detrimentul celei pe care noi o considerăm „low profile”, de periferie, ne costă scump. Și își arată colții acum. Nu există angajator care să nu se plângă de criza acută de resursă umană – indiferent că e vorba despre resursa umană din HoReCa sau cea din IT, lipsa personalului e acută. „Hemoragia” de oameni care pleacă să lucreze în străinătate – de sărăcie, de silă, de neputința de a se integra într-un sistem care îi exploatează și îi umilește – tinde să ne aducă în pragul unui colaps.

Fiind însă o problemă de atitudine, de mentalitate, e atât de subtilă și de greu contorizabilă, încât nu ne gândim că de aici ar putea porni atitudinile greșite. De acasă, din familie, de acolo de unde suntem învățați să fim „cei mai buni”, fără să îi pese cuiva dacă acest „mai bun” ne face mai fericiți, mai împliniți. Ne împingem copiii de la spate să facă ceea ce ni se pare nouă interesant și bănos, fără să ne întrebăm măcar și să îi întrebăm dacă le place. Fără să facem efortul de a explora ceea ce își doresc cu adevărat, ceea ce îi bucură și îi împlinește. Fără să ne punem problema că alegerile noastre profesionale sunt devalorizatoare la adresa celorlalți. Gândiți-vă la mesajele cu care am crescut noi și pe care le transmitem mai departe copiilor: „dacă nu înveți, o să ajungi măturător, gunoier, o să muncești la șaibă!” Ca și cum aceste meserii ar fi cel mai rău scenariu posibil, nu niște servicii de care toți avem nevoie și fără de care ne-am îneca în mizerie.

Suntem una dintre puținele culturi care își „educă” copiii prin dispreț față de alte categorii profesionale.
În nici o altă țară cu adevărat civilizată nu am auzit adulți care să își crească odraslele în această desconsiderație față de meserii care la noi sunt considerate inferioare. În ceea ce mă privește, experiența mea profesională mi-a confirmat că evoluția corectă în orice meserie chiar „începe de la șaibă”, adică de la la nivelul cel mai de jos al oricărei calificări. Nu există creștere sigură și progres fără să începi de la zero. Orice ardere de etape se plătește ulterior. Este ceea ce le spun și copiilor, și colegilor, și studenților, și celor pe care îi văd la interviuri.

Mii de șomeri sau vânzători cu diplome universitare

Ne plângem de bac-uri dezastruoase, de „fabrici de diplome” universitare fără competențe profesionale reale, de mii de șomeri multi-absolvenți de facultăți, de generația NEET (Not in Employment Education and Training), de secretare și vânzători frustrați pentru că nu își găsesc un job pe măsura titlurilor academice. Pe de altă parte, angajatorii se plâng că nu găsesc meseriași calificați în profesii precum croitorese, coafeze, zidari, instalatori, brutari, cofetari și câte alte meserii de care are nevoie oricine. Problema constă în faptul că nimeni nu mai vrea să învețe o meserie, iar asta nu e problema tinerilor, ci a părinților care le picură în ureche de mici „cum, mamă, să vrei să te faci pompier/ șofer/ mecanic de locomotivă/coafeză? Tu trebuie să ajungi medic, avocat, să câștigi o pâine mai albă…” De aceea, mulți tineri se visează manageri și pierd vremea prin facultăți din care nu învață nimic pentru că nu le place și o fac doar de gura părinților. Când de fapt ar putea să urmeze o școală profesională și să aibă o meserie decentă, iar când va fi pe picioarele lui, poate să și facă în paralel facultatea care îi place.

Unde ne sunt meseriașii de altădată?

Școlile profesionale de calitate, numite acum „învățământ dual”, sunt o alternativă necesară și pentru angajatori, dar și pentru elevii care vor să învețe repede o meserie și să ajungă repede autonomi din punct de vedere financiar. Dar ce te faci cu mentalitatea părinților care consideră că școala profesională e cea mai mare tragedie care se poate întâmpla într-o familie și în viața unui absolvent de gimnaziu? De ce ne temem de școlile profesionale și de meseriile pe care doar noi le considerăm inferioare?
Doar în România școlile profesionale sunt considerate „oaia neagră” a învățământului, suprema ratare a unui absolvent de gimnaziu care nu are media necesară pentru a intra la un liceu „de elită”. Dar de ce trebuie ca toți să facem liceul, indiferent că ne place cartea, studiul, sau ne-ar plăcea mai degrabă o meserie?

Pâinea neagră a meseriilor considerate inferioare, dar atât de necesare

Există o vorbă în folclorul neaoș care spune „măcar copilul meu să mânânce o pâine mai albă”… Păguboasă gândire care ne-a pus pe fugă toți meseriașii buni care acum deservesc Europa. Pe bani mai mult sau mai puțin negri, dar acesta e un alt subiect de discuție. Cât despre „pâinea neagră” a meseriilor, nu e deloc rea și de scăpătat. Ba e chiar foarte necesară și utilă pentru societate. Gândiți-vă că toți apreciem un meseriaș bun în viața de zi cu zi, iar atunci când îl găsești, îl plătești bine și îl recomanzi tuturor. De ce acest meseriaș n-ar fi chiar copilul tău? De ce să nu îl încurajăm spre o astfel de meserie, mai ales dacă are aptitudini și nu îi place „cartea”, în sensul de studiu aprofundat? De ce să îl chinuim prin licee și facultăți și să ne chinuim și noi investind mii de euro în meditații și cheltuieli de școală inutile? Ca să ne lăudăm rudelor că odrasla noastră are două facultăți și două mastere, dar, săraca, nu o angajează nimeni… Cine greșește? Sistemul de învățământ, statul, profesorii sau orgoliile și lipsa de discernământ a părinților?

Profesii vocaționale, nu utilitare

Un sistem educațional eficient ar trebui, cred eu, să imprime copiilor o atitudine corectă față de studiu, de muncă, de oameni, de viață. Față de meserie, oricare ar fi ea. Ar trebui să le vorbească despre profesii care te împlinesc, care te fac fericit și mai bun ca om. Despre profesii vocaționale mai degrabă decât despre cele strict utilitare. Despre cum poți fi util, de folos. Ar trebui să le ofere repere corecte, nu etichete despre ceea ce sunt și, mai ales, despre ceea ce ar putea fi și deveni prin școală. De ce să nu înlocuim snobismul cu realismul? Cred că ne-ar fi mai de folos să îi ajutăm pe copii să își cunoască și să își dezvolte adevăratul potențial acolo unde le e rostul, menirea și nu acolo unde ne sunt ambițiile și frustrările de adulți?

De la părinți începe totul, ei sunt primii educatori

De la ei pornesc bunele deprinderi. Sau cele mai puțin bune. Iar aici mă refer la a le inocula copiilor ideea că e o rușine să ai o meserie pe care să o înveți în școala profesională. Mulți părinți gândesc „dacă eu nu avut am parte, măcar el să aibă”. Ceea ce până la un punct, e perfect legitim. Toți ne dorim un viitor mai bun pentru copii. Dar nu cu prețul de a desconsidera profesiile utilitar și oamenii care le fac, adică acei meseriași de care toți, dar absolut toți avem nevoie. Ca angajatori sau ca simplic utilizatori de servicii.

Vă invit să citiți în Revista Cariere serialul „Educația nu intră în vacanță”, un preambul la evenimentul din 20 septembrie EDUCAŢIA 4.0 – Revoluţia transformării noastre ca societate. De unde începem?

*Am parafrazat în titlu numele campaniei OMV Petrom, intitulat „România meseriașă”, una dintre puținele campanii care a încurajat revenirea la școlile de meserii.