Despre exagerare: Trăim și respirăm convenții zi de zi
Opera lui Caragiale alocă acestora un loc central. El a creat personaje care sunt „prea într-un fel” sau „prea cumva”. Lor le lipsește ceva sau au prea mult de un singur fel, încât proporția nu mai e respectată. E ca în situația lui Eminescu – „poetul cu chip de Apolo” – care are doar chipul protectorului artei, restul corpului asemănându-se, desigur, cu un alt zeu.
Într-un fel, exagerea este o modă contagioasă, pe care, în plus, câtă vreme trăiești în ea, nu o conștientizezi. Cine își dădea seama că pantofii-arlechin sau gecile cu gluci imense sunt de-a dreptul ridicole? Câți își dau seama că glumele lor sunt proaste? În sfârșit, ceea ce vrem să arătăm aici este faptul că glumele, umorul, ironiile sau faptele disproporționate pot părea tot exagerări. Totuși, unele dintre acestea sunt exagerări ale exagerărilor: umorul prost este exagerarea tipurilor de umor (deci exagerări ale exagerărilor); faptele disproporționate țin de relația dintre fapte conexe, relație considerată exagerată.
De pildă, dacă fac o glumă rasială, aceasta este o exagerare, dacă este făcută printre oameni care aparțin unor rase umane despre care fac referire în gluma respectivă. Dacă umorul meu este orientat cu predilecție către „subtilități” sau către un grup restrâns de teme și fac uz de acestea prea des, aceasta este o exagerare. De exemplu, dacă, să zicem, aș avea un umor „rafinat intelectual”, rasist, misogin sau mitocan, atunci umorul meu este exagerat.
Dacă ironiile mele sunt acute și necruțătoare numai cu anumite persoane, în timp ce cu altele ironiile mele sunt „pertinente” sau chiar lipsesc, atunci ironiile mele sunt exagerate. Dacă îmi zboară umbrela din mână și când încerc să o prind, ea „fuge” mai departe, și tot așa, acestea sunt fapte exagerate sau este o situație exagerată (chiar dacă aceasta este independentă de mine). Toate exagerările admise de o largă majoritate, tacit, par întemeiate pe convenții.
Ne place sau, în realitate, nu suntem deloc originali. Trăim și respirăm convenții zi de zi, unele sănătoase, altele mai puțin sănătoase. În multe cazuri, însă, convențiile sunt în conflict. De pildă, decibelii care irump clandestin și hiperbolic în cartierul de case cu arhitectură clasică (construite după o convenție tot clasică) pot să se lovească de o convenție nescrisă precum „Aici prostul gust este interzis”, însă, în același timp pot să satisfacă o altă convenție, aceea a butoniștilor, precum „Nouă ne place să ascultăm muzica cu boxele la maximum”. În schimb unele convenții pot să fie unanim acceptate. Harta României, văzută cu susul în jos, provoacă dificultăți oricui vrea să identifice țara. Ba chiar unii într-un final s-ar mai simți și jigniți în amorul lor patriotic. România are în sud Dunărea. Sudul e în jos. Stânga e în partea asta. Susul presupune ridicarea privirii. Susul-în-jos, inversul, neconvenționalul etc., sunt în artă doar.
România nu e și nu trebuie să fie cu susul în jos, nu-i așa?
Ionuț Răduică este Preparator universitar doctorand,
Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale