Caini si senzori

O dimineata geroasa-sticloasa de iarna. Unul dintre acele momente cand regreti ca ai urechile prea mari de nu-ti intra in caciula. Si mainile prea lungi sau manusile prea scurte, astfel ca incheietura, din rosie si mobila, devine albastra-casanta. Gerul-stapan te readuce in sine, te obliga sa te reconsideri, masori, compari. Daca as fi mai carn, macar un pic mai gras sa fiu sau barem de nu mi-as fi lasat unghiile sa creasca poate ca acum mi s-ar lipi mai bine lana, bumbacul, pielea sau cauciucul de corp… Starea de frig te face brusc atent la detaliile anatomice si iti schimba paradigma. Ai vrea sa fii rotund, usor de invelit sau impachetat, cat mai mic si fara colturi sau extremitati-record.

Intr-o astfel de dimineata, deci, un caine statea pe treptele unui supermarket. O rasa aparte, destul de rara prin Bucuresti, cu multa blana roscat-aurie, pieptul lat, puternic, ochii mici si albastri, apropiati. Era nervos. Urca si cobora scarile, cu mici pauze de adulmecat. La un moment dat, se decise. Se apropie de usile magazinului, acestea se deschisera larg, iar el se aseza acolo, pe gratarul rece, din otel. La panda. Usile il ascultara si intepenira in pozitia "deschis". Asteptau si ele si cainele sa se intample ceva. Sa iasa stapanul din magazin sau sa se deregleze senzorii sau sa vina primavara… Inauntru, freamat mic, de matineu. Casierele placide dand drumul fisicurilor de monede in sertarele caselor de marcat, vreo doi tineri cu cosuri pe fata potrivind cutii pe raft si niscaiva clienti nauci. Racoare decenta si miros de detergenti.

Un val de frig intra rostogolindu-se printre gondole. Oamenii strang putin din umeri si-si iutesc fiecare gestul. Apoi, din nou frig, albastru-verde. Ca afara. Toti se uita acuzator spre intrare. Cainele sta in fata usilor larg deschise. Nici animalul, nici mecanismul nu iau in seama frisoanele omenesti. Isi fac treaba. El asteapta comanda stapanului, cine-o fi el, ele executa ce-au fost programate sa faca. Un inocent, ignorand situatia, intra in supermarket, evitand elegant sa-l atinga pe uriasul cu blana. Cineva incearca sa iasa. Cainele se ridica si maraie. "Parca mai aveam ceva de cumparat", isi zice omul si se intoarce printre rafturi, mimand uitarea. Casierele incep sa prinda glas: "Al cui o fi? Cine l-o fi lasat acolo? De ce nu e legat? Astora le trebuie botnita. Murim aici de frig! Ce nesimtit, nu putea sa vina la cumparaturi fara caine?! Asta mananca cat un porc!…"

Cat sa fi durat episodul? Vreun sfert de ceas, douazeci de minute, poate mai mult, ca n-avea casiera sa schimbe un milion. In tot acest timp, cainele a tinut usile deschise si a urmarit atent orice miscare. Daca a fost una mai curajoasa, a taxat-o. Nimeni n-a intervenit salutar. Erau toti si mirati, si putin amuzati, si rebegiti de frig, si nervosi, dar si curiosi cum o sa se termine totul.

Cam asa e si cu criza. A venit peste noi si n-o putem opri. Ne strange in spate si ne frisoneaza. Am actiona, dar nu stim cum. Putem intra, dar nu putem iesi. Pana s-o transa cumva cazul, ne facem de lucru prin magazin. Doar n-o sa stea o vesnicie cainele in prag…